22 septembrie – Pomenirea celor 26 de Sfinți Mucenici de la Mănăstirea Zografu, care nu au acceptat unirea cu papistaşii

În 1261, Constantinopolul a fost eliberat de papistași și a redevenit capitala Imperiului Roman de Răsărit (a Bizanțului), dar era acum doar o umbră a vechii sale măreții. Pericolul ca orașul să cadă din nou în mâinile atotputernicilor occidentali l-a făcut pe împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul să aibă o atitudine servilă față de papă. Pentru a-și salva Imperiul, era gata să facă orice. La Sinodul papal din Lyon, din anul 1274, delegații lui Mihail au oferit supunerea Ortodoxiei față de papă în schimbul eliberării Imperiului de pericolul occidental.
Pentru a impune hotărârile pseudosinodului, prin care era trădată credința ortodoxă, Mihail a pus pe tronul patriarhal un susținător al unirii, Ioan Vecos. Cel dintâi obiectiv a fost acela de a frânge rezistența părinților mărturisitori din Sfântul Munte, care de atunci era apărătorul Ortodoxiei. Din acest motiv, au fost trimiși soldați în Sfântul Munte, pentru a-i sili pe părinți, chiar și cu forța, să accepte unirea. Majoritatea mănăstirilor au rămas neclintite în Ortodoxie. Au venit și la Mănăstirea Zografu. Undeva, în apropierea mănăstirii trăia în nevoință un bătrân care, într-o zi, pe când citea Imnul Acatist înaintea icoanei Maicii Domnului, a auzit o voce care i-a zis: „Bucură-te și tu, Bătrâne!”. Bătrânul s-a înfricoșat. Vocea a continuat: „Nu te teme, ci doar mergi și spune starețului și celorlalți frați că vrăjmașii Fiului Meu sunt aproape. Cine e slab la cuget, să meargă să se ascundă. Iar cine dorește cununa muceniciei, să rămână în mănăstire”. Alergând spre mănăstire, bătrânul a văzut cum icoana pe care o avea în chilia lui îl aștepta la poarta mănăstirii; a sărutat-o, a luat-o cu el și s-a dus la stareț, căruia i-a istorisit ceea ce se întâmplase. 26 de călugări, împreună cu starețul, așteptau dușmanul. S-au urcat în turnul mănăstirii, fiind pregătiți pentru martiriu și, de acolo, l-au mustrat pe Patriarhul latin: „Nu ne plecăm ereziei”, au zis într-un glas, „dar nu plecăm de la metania noastră”. Cei 26 de mucenici nu au deschis porțile mănăstirii celor cu cuget latin. Li s-a cerut să se roage alături de papistași și să îl recunoască pe Papa drept cap al întregii Biserici, și aceștia au răspuns de sus, din turn, că Hristos e capul Bisericii, și nu Papa. „Mai ușor ne hotărâm să murim decât să cedăm în problemele de Credință Ortodoxă și să îl recunoaștem pe ereticul papă drept cap al Bisericii, ca să se spurce acest loc cu violența și tirania voastră, nu vă deschidem porțile mănăstirii! Plecați!”. Atât cei cu cuget latin, cât și latinii au răspuns cu mânie: „Atunci trebuie să muriți…”. Apoi, după ce au adunat multe vreascuri și lemn, le-au pus în jurul turnului, au aprins un foc mare și le-au dat foc părinților.

(Sursa: Calendar 2019 – Întreruperea pomenirii în sinaxarele sfinților noștri, Asociația creștin-ortodoxă „Sfântul Iosif Isihastul” Tesalonic)

*

Cei 26 de mucenici, părinţi atoniţi din Mănăstirea Zografu (Sf. Munte Athos):

TOMA, egumenul, VARSANUFIE, CHIRIL, MIHAIL, SIMION, ILARION, IACOB, IACOB, IOV, CIPRIAN, SAVA, MARTINIAN, COSMA, SERGHIE, MINA, IOASAF, IOANICHIE, PAVEL, ANTONIE, EFTIMIE, DOMETIAN, PARTENIE, şi 4 laici.

*

Vezi şi articolul: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2020/01/18/maica-domnului-ii-numeste-pe-catolici-dusmanii-sai-si-ai-lui-hristos/

Cum trebuie să arate femeia ortodoxă în Biserică şi în societate?

  • Dracii, vrăjmaşii înverşunaţi ai mântuirii sufletelor omeneşti, conlucrează nevăzut cu femeile şi fetele purtătoare de nume creştinesc, a slugări cât mai mult satanicei mode a nudului (dezgolire, despuiere), a-şi face apariţia lor fără nici o ruşine în casă, printre oaspeţi, prin curte, pe străzi, pe drumuri, în călătorii, în localuri publice, în birouri, ba chiar şi în casa lui Dumnezeu, în Sfânta Biserică. Zilnic spiritele infernale conlucrează nevăzut cu ele la coafor şi acasă pentru a-şi tortura părul capului, a-l bucla, încreţi, drota, vopsi… a-şi smulge sprâncenele şi a-şi încondeia altele false cu creionul, a-şi grima ochii, a-şi roşi buzele şi unghiile, a-şi vopsi (sulimeni, pudra) feţele, a-şi scurta poalele şi mânecile îmbrăcămintei, până ce le scot în public aproape despuiate, chiar şi în Sfânta Biserică cu capul, pieptul, spatele, mâinile și picioarele dezgolite. Adevăraţii creştini şi creştine strigă miraţi la vederea acelor arătări: „A pierit ruşinea… au apărut idolii, diavolii despuiaţi, printre noi! Satanica modă a nudismului nu se dă bătută, nu cedează, nu cade, se ţine tot în picioare!”. Diavolii conlucrează cu multe purtătoare de nume creştinesc, unii la sluţirea feţelor, alţii la sluţirea portului cuviincios creştinilor; iar boierul drăcesc saltă bucuros că are ce scrie în cartea păcatelor, care-i promite un seceriş grozav, o prăbuşire în iad a sumedenii de suflete cu nume creştinesc. O! Ce viclene şi pornite sunt spiritele acelea infernale în a răzvrăti omenirea împotriva Creatorului ei! Partea bărbătească o amăgeşte ca măcar o dată în săptămână să se sluţească lepădându-şi podoaba bărbătească (barba şi mustăţile) pentru a se face asemenea femeilor, famenilor, scapeţilor; iar pe femei şi fete le pune pe jăratec a se sluţi la faţă şi port pentru a deveni şi a se arăta în public fără pic de ruşine, cât se poate mai sluţite şi mai despuiate ca şi demonii!!! (Pr. Nicodim Măndiță, Vămile Văzduhului volumul II, pp. 575-576).
  • Ceasurile pe care le pierzi gătindu-te la oglindă, şi după aceea umblând să te arăţi cu ce te-ai gătit şi întrebându-te mereu ce efect produci, sunt ceasuri sterpe în care nici o cugetare serioasă nu poate încolţi, în care tu nu eşti decât un manechin, care se învârteşte pentru a fi privit. Şi astfel, o bună parte din viaţa ta se risipeşte în nimicuri şi trage în risipă pe cealaltă. (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 21)
  • Femeilor şi fecioarelor creştine! Priviţi la chipurile şi îmbrăcămintea Sfintei Elisabeta, soţia bătrână a preotului Zaharia şi mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi la tânăra pururea Fecioara  Maria şi luaţi pildă de purtare şi îmbrăcăminte. Vedeţi careva la dânsele: cap, piept, mâini ori picioare goale, cum învaţă modele lumii înşelătoare? Vedeţi careva aici: cercei, mărgele, coliere, mărțişoare, brăţări, inele, pudră, vopsele, manichiură la unghiile mânilor şi picioarelor şi alte fleacuri ale modelor amăgitoare? Creştinilor care voiţi mântuirea, părăsiţi calea pierzătoare a modelor, împodobirilor păcătoase, şi purtaţi-vă modest, cuviincios, după pilda vie dată de Preasfânta Fecioara Maria, Maica Domnului nostru Iisus Hristos. (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 47)
  • Domnul a zis: „Voi nu puteţi face un păr alb sau negru”, iară ele se împotrivesc Domnului. „Priveşte, zic ele, noi vopsim părul negru sau alb şi-l facem roşu (culoarea favorită pe atunci) ceea ce e mult mai frumos”. Dar fiicele înţelepciunii să fie departe de asemenea prostie. Ce folos e pentru suflet din această împodobire a părului? Pentru ce nu puteţi voi să lăsaţi în pace părul vostru, pe care ba îl împletiţi, ba îl despletiţi, ba îl pieptănaţi în sus, ba îl răsfiraţi cu drotul? Unele se desfătează când îl răsfiră în bucle, altele cu fală îl lasă să cadă neted pe spate şi pe umeri. Afară de aceasta, mai adăugaţi nu ştiu ce cozi false monstruoase, care acoperă capul, sau în formă de diademă sau în formă de coif, sau perucă monstruoasă, cad ca o căpiţă pe spate. Acestea toate sunt monstruoase chiar şi când n-ar fi potrivnice Legii Domnului, care a zis că: „Nimenea nu-şi poate adăuga sieşi nimic la statura sa”. Dacă pe voi nu vă ruşinează nici această monstruozitate, atunci ar trebui să vă ruşinaţi măcar de întinare, întrucât voi puneţi pe capul creştin, sfinţit, nişte păr tăiat poate de la un netrebnic oarecare, sau poate de la un criminal, sau de la un menit iadului. Aruncaţi dar de pe capul vostru cel slobod toată această robie a pieptănăturii şi împodobirii! În ziua cea mare a bucuriei creştine am să văd: învia-veţi voi cu rumenele şi vopsele pe obraji şi cu toată împletitura monstruoasă a părului vostru, şi aduce-vor îngerii pe nişte aşa rumenite şi sulimenite pe nori întru întâmpinarea Domnului? Depărtați-vă dar de pe acum de tot ceea ce atunci are să fie aruncat! Să vă vadă Dumnezeu şi acum, cum are să vă vadă atunci. (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, pp. 53-54)
  • Din minunatele învăţături ale Dumnezeieştilor Scripturi, ale Sfintelor Tradiţii, ale Sfinţilor Părinţi şi din sfaturile acestea, ale înţeleptului monah Nicodim Aghioritul, vedem cât de mult păcătuiesc creştinele care se duc la Sfânta Biserică împodobite şi înzorzonate cu felurite deşertăciuni. E bine ca orice creştină să se părăsească de deşartele împodobiri păcătoase, idolatre, şi să se îmbrace modest, cuviincios, aşa cum au pildă vie pe Maica Domnului şi alte fecioare şi femei sfinte din Vechiul și Noul Testament. Aşa să umble şi numai aşa îmbrăcate cuviincios să meargă la Sf. Biserică. După învăţătura Sfintei Biserici şi dreapta judecată, femeile şi fetele care se duc împodobite și înzorzonate la Sfânta Biserică, nu se pot ruga. Cererile lor sunt respinse de Dumnezeu ca jertfa lui Cain; iar ele, prin podoabele străine creştinătăţii, sunt ca nişte idoli. (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 57)
  • Dumnezeu, în înţelepciunea Sa nemărginită, a arătat, prin bărbaţii Săi inspiraţi şi prin fecioarele şi femeile sfinte ale Vechiului si Noului Testament, cum să se poarte creştinele dornice de mântuire. Pentru educarea şi luminarea creştinelor noastre, dăm aici înţeleptul sfat al luminatului Nicodim Aghioritul, cu scopul de a folosi cât mai multe suflete: Femeile nu se cade a umbla goale sau descoperite, ci acoperite cuviincios. Precum nu se cade a se împodobi femeile şi mai cu seamă când se duc la Sfânta Biserică, tot aşa nu se cuvine să umble cu faţa descoperită, ci trebuie să-şi acopere nu numai capul, ci şi faţa lor când ies afară din casă, şi mai ales când se duc la Biserica lui Dumnezeu. Căci precum este lucru cinstit şi sfânt a se ruga cu capul acoperit – după porunca și hotărârea Apostolului – fiindcă prin acoperământul capului pricinuiesc slavă bărbaţilor lor şi cinste şi onoare îngerilor care le păzesc. Iar femeia, zice, slava bărbatului este”. Şi iarăşi: Pentru aceea datoare este femeia să aibă învelitoare pe cap, pentru îngeri” (1 Corinteni 11, 7-18). […]  Să nu socotească cineva că este nou obiceiul a umbla femeile cu faţa acoperită. Nu. Acest obicei este vechi, care s-a păstrat de sfintele acelea drepte femei ale strămoşilor noştri: a lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iuda şi a celorlalţi; precum aceasta se vede în cartea Facerii. […]  Însă şi până astăzi se păstrează, un obicei ca acesta de femeile evreilor şi ale turcilor care, când umblă afară din casă, îşi au fața acoperită. Acum, nu este ruşine mare ca femeile necredincioşilor şi ale păgânilor să imiteze obiceiul cel bun și sfânt al dreptelor femei din vechime, iar femeile creştinilor să nu voiască a-l imita? Nu este ocară şi ruşine ca femeile cele necredincioase să umble cu faţa acoperită ca să nu smintească pe bărbaţii care le văd, iar femeile creştine să umble fără nici o ruşine, cu faţa şi cu pieptul descoperite, şi aşa să smintească şi să muncească sufletele bărbaţilor care le privesc? Cu adevărat, bine a zis Dumnezeiescul Pavel: „Neamurile care n-au lege, păzesc fireşte cele ale legii”, iar femeile creştinilor care au legea şi Sfânta Evanghelie nu voiesc să păzească cele ale legii, ci fac aşa ca şi cum n-ar avea lege; pentru aceasta mai rău decât neamurile se vor judeca.  Pentru aceea vă rog, surorile mele creştine întru Domnul, să întrebuinţaţi acest bun obicei şi când ieşiţi din casele voastre, și mai cu seamă când vă duceţi la Sfânta Biserică, acoperiţi-vă feţele ca să nu pricinuiţi sminteală bărbaţilor când vă văd. Căci dacă femeile când citesc vreo sfântă carte se cade a se acoperi, ca să arate şi cu chipul cel dinafară pe evlavia cea dinăuntru a inimii, precum zice sfinţitul Hrisostom: „Deci, îndată ne strângem şi mâinile ni le spălăm, când voim să luăm vreo carte. Şi femeia, de va fi descoperită, îndată se înveleşte cu broboada, că pe cea dinăuntru evlavie o arată portul. Vezi cum chipul evlaviei cel dinafară se face propovăduitor celui dinăuntru?” (Omilia 53 la Ioan). Dacă, zic, se învelesc femeile în vremea citirii sfintelor cărţi, cu cât mai mult se cuvine a se acoperi când se duc la biserica lui Dumnezeu ca să se roage! Fiindcă cu acoperământul cel dinafară arată evlavia cea dinăuntru a sufletelor lor. Iar de nu veţi asculta, iată vă spun mai înainte că în ziua judecăţii are să vă judece femeile evreilor şi ale turcilor; fiindcă ele, cu toate că erau necredincioase şi necumpătate, îşi acopereau feţele lor, dar voi care sunteţi credincioase şi vă făgăduiţi întreagă înţelepciune şi curăţie, umblaţi pe drumuri descoperite şi dintr-aceasta multe suflete aţi coborât în iad. (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, pp. 59-61)
  • Iscusinţa împodobirilor trupeşti e o iscusinţă întunecată şi satanicească, care prăbuşeşte sufletele în iadul vremelnic şi veşnic, schimonosindu-le până la asemănarea cu spiritele infernale. Cele ce am zis despre împodobirile hainelor – învaţă fericitul Nicodim Aghioritul – zicem şi pentru dresuri, adică pentru vopsirea genelor, sulimanuri, vopsirea sprâncenelor şi a părului (smulgerea sprâncenelor și încondeierea lor în felurite forme după blestemata modă a vremurilor acestora), pentru ciumpăvirea bărbilor, schimonosirea glasului, umbletul cu delicateţe, căutătura cea curvească, mişcările cele necuviincioase, prefacerile cele dezmierdătoare şi alte drăceşti şi sataniceşti lucruri ca acestea, curioase şi de prisos; că negreşit toate acestea sunt oprite de la creştini, de la bărbaţi şi de la femei, precum sunt oprite şi hainele cele împodobite, ba chiar sunt oprite mai mult decât acelea. Şi de unde aducem dovezi pentru aceasta? 1) Din aşezămintele împreună ale tuturor Sfinţilor Apostoli, căci zic ei în cartea întâi, capitolul 8, aşa: Nu-ţi zugrăvi faţa ta cea făcută de Dumnezeu, căci nimic nu este la tine care i-ar trebui altă podoabă, fiindcă cele făcute de Dumnezeu sunt bune foarte; iar toată podoaba ruşinoasă pusă peste cea bună, ocărăşte darul Meşterului (a lui Dumnezeu)”. 2) Din cuvintele cele mai dinainte ale Apostolilor Petru şi Pavel, căci dacă ei opresc femeile de a se împodobi cu haine scumpe şi ţesute cu aur şi mărgăritar, care sunt semne numai ale bogăţiei, cu atât mai mult opresc pe femei de a pune dresuri şi sulimanuri pe faţă, care sunt din fire de mirare, prea dichisite şi curioase, curveşti şi sataniceşti. Aceasta o arată şi Dumnezeiescul Hrisostom, zicând: „Dacă semn al bogăţiei netăgăduit este aceea adică a se înfăşura (cum zice Ap. Pavel) cu aurite, cu mărgăritare, cu haine de mult preţ, cum nu este mult mai mult al dichisirii de prisosit a se încărca cu sclivisituri, vopsiri pe ochi, umblare moleşită, glas piţigăiat, ochi amoroşi şi plini de toată curvia? Căci acestea toate sunt neruşinare şi urâciune”. Dacă sclivisirea feţei şi dresurile le opresc Dumnezeieştii Apostoli de la femeile cele măritate, trufaşe şi bogate, cu atât mai mult opresc acestea de la copile şi de la fecioare. Despre acestea spune clar acest grăitor de aur: „Şi dacă de la cele cu bărbat, dezmierdate şi bogate sunt oprite acestea, cu atât mai mult de la cele ce au făgăduit feciorie” (Omilia 8 la Epistola întâi către Timotei). (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, pp. 75-77)
  • Ca unui credincios ce eşti şi om al lui Dumnezeu, nu ţi se cade să îngrijeşti prea mult părul capului şi să faci breton sau freză, sau a-l lăsa să cadă pe frunte, sau a-l despărţi prin cărări; nici a-l încreţi sau a-l bucla, sau a-l face în diferite chipuri, sau a-l colora bălai, pentru că şi legea opreşte aceasta zicând în Deuteronom: „Să nu vă încreţiţi părul, nici să-l faceţi bucle”. (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 78)
  • Sf. Grigorie Teologul: „O, femeilor fără de minte încetaţi de a mai face capul vostru ca un turn înalt şi de a mai pune batiste multe şi păr străin pe el, încetaţi de a vă mai unge feţele voastre – cu dresuri, cu sulimanuri, cu roşeli şi alte vopsele – căci feţele voastre sunt Chipul şi zidirea lui Dumnezeu. Pentru că în loc să aveţi faţa voastră firească, precum v-a dăruit-o Dumnezeu, voi puneţi mască străină şi mânjituri, cu care vă arătaţi nu oameni, ci mascaralele oamenilor” (În cuvântarea asupra femeilor celor ce se împodobesc).
  • Deoarece Dumnezeu în ziua judecăţii se va mânia asupra voastră şi văzând că aveţi altfel de faţă afară de cea dăruită de El, va striga cu mare glas şi cu urgie asupra fiecăreia din voi şi va zice: «Pleacă de aici, femeie neruşinată, fugi din faţa Mea ca să nu te mai văd; afară din împărăţia Mea, nu te cunosc cine eşti, nu eşti zidirea Mea, căci nu Eu ţi-am dat astfel de faţă, ci diavolul şi satana. Faţă de căţea neruşinată. Eu nu te-am zugrăvit cu dresuri, ci te-am zidit după Chipul şi Asemănarea Mea, şi cum deci voi putea să te bag în împărăţia Mea? Să am în loc de Chipul Meu, pe tine, care te-ai făcut idol diavolului cu roşelile, cu sulimanul şi cu pudrele?»” (Sf. Grigorie Teologul în cuvintele asupra femeilor care se împodobesc).
  • Sfântul Sinod ecumenic al VI-lea – scrie şi Nicodim Aghioritul – porunceşte să se îndrepteze cu certări bărbaţii şi femeile care se ferchezuiesc şi-şi împletesc perii capului lor, spre vătămarea şi amăgirea celor ce-i privesc; şi, dacă nu se îndreptează, îi desparte, zicând astfel în canonul 96 al lui: „Cei ce întru Hristos prin Botez s-au îmbrăcat, au mărturisit a urma petrecerea Lui cea în trup. Deci, pe cei ce părul capului, spre vătămarea celor ce-i văd, cu aflări de împodobire îl împletesc şi-l gătesc, şi amăgire din aceasta propun sufletelor celor neîntărite, cu certare potrivită, părinteşte îi vindecăm… iar dacă cineva afară de canonul acesta ar face, să se afurisească”. Tot aşa şi Sfântul şi ecumenicul Sinod al 7-lea, supune certării pe Episcopii şi clericii care se împodobesc cu haine luxoase sau se ung cu mirosuri; căci aşa zice în canonul 16 al lui: „Deci, Episcopii sau clericii care se împodobesc pe sine cu haine strălucite şi luminate, aceştia trebuie a se îndrepta. Iar de ar stărui, să se dea certării. Aşijderea și cei ce se ung cu mirodenii; iar certarea aceasta este: pe o săptămână să se afurisească, după al 27-lea canon al Sinodului 6 ecumenic. Sub această afurisenie – zice subînsemnarea canonului 96 al Sinodului 6 ecumenic – cad, după Zonara, şi cei ce nicicum nu pun brici pe capul lor, nici îşi taie perii capului, ci înadins îi lasă ca să se facă lungi până la brâu, ca al femeilor. Asemenea şi cei ce îşi vopsesc pletele ca să se facă roşii, sau ca aurul, sau îl leagă cu trestii ca să se facă creţe, sau pun peruci şi străin păr pe capul lor. Acestei afurisenii se supun şi cei ce îşi rad bărbile ca să se facă drepte şi frumoase în urmă, şi nu creţe, sau pentru ca să se arate totdeauna ca nişte tineri fără de bărbi. Şi cei ce cu cărămidă înfocată îşi ard perii câţi sunt mai lungi decât ceilalţi sau mai strâmbi (care îşi potrivesc, tund) precum şi cei care cu ţimbistre îşi smulg perii feţei ca să se arate frumoşi. Sau îşi vopsesc bărbile ca să nu se arate bătrâni. Aşijderea (sub aceeaşi afurisire cad) şi femeile ce se sulimenesc și pun dresuri (pudră, cremă, vopsele…) pe faţa lor, ca să se arate frumoase şi să tragă pe bărbaţi spre sataniceasca lor iubire. O, şi cum ticăloasele (ticăloşii) îndrăznesc a necinsti chipul ce le-a dat Dumnezeu cu aceste mici împodobiri. Ah! şi cum le va cunoaşte Dumnezeu de sunt făpturi şi chipuri ale Sale, când ele (ei) poartă altă faţă, diavolească, şi alt chip, satanicesc”.
  • Femeia împodobită este casa tuturor diavolilor din iad. Aşa zice Sf. Ambrozie, Episcopul Mediolanului. Şi dacă observăm cu atenţie urmările majorităţii femeilor pasionate după mode, lux, cochetării, împodobiri, înzorzonări, sulimeniri, sluţiri, etc., vedem că aşa este şi că are foarte multă dreptate acest Sfânt Părinte bisericesc. Spre edificarea multor suflete, dăm aici întâmplarea de mai jos:
  • Femeia împodobită, a văzut pe diavoli jucând în părul ei: Într-o cetate creştinească era o femeie cu numele Margareta, care iubea mult a se împodobi în duminici şi în celelalte sărbători. Într-o zi de sărbătoare s-a pregătit să se ducă la o petrecere lumească, ştiţi dvs. cum e obiceiul omenirii păcătoase… la joc! În acest scop şi-a luat toate hainele pentru gătit şi cutia cu dresuri pentru faţă, și s-a dus cu ele înaintea oglinzii pentru a se găti, ca să fie frumoasă și plăcută la lumea care o va vedea. În felul acesta şi-a pierdut câtva timp din sfânta zi de sărbătoare, cu lăutul, cu pieptănatul şi cu aranjatul părului, cu pudratul feţei, cu feştitul buzelor cu roşu, cu aşezatul cerceilor, mărgelelor, hainelor, inelelor, brăţărilor, etc. După ce s-a văzut gătită, aşa cum credea ea că ar fi mai pe placul lumii, s-a plimbat puţin prin casă, uitându-se pe lângă sine, să vadă cum îi stau hainele pe corp. După aceea hai înapoi la oglindă să vadă cât e de frumos îmbrăcată, cum îi este faţa de rumenită, cum îi părul de întocmit şi cum este încreţit, cum îi stau cerceii, pieptenii, mărgelele, panglicile, salbele și celelalte. Când îşi priveşte faţa în oglindă, ce credeţi că a văzut? Printre părul pieptănat, aranjat şi încreţit la modă, a văzut pe capul ei şi pe corp, o sumedenie de drăcuşori ca în chip de şerpi, care umblau printre cosiţe, pe grumaz şi pe haine. Aceşti drăcuşori, în chip de şerpi erau grozav de urâţi si înspâimântători la vedere. Din gurile lor ieşeau scântei, foc şi fum negru şi puturos. Atâta erau de răi încât se mâncau unii pe alţii, şi şuierau de te cuprindea groaza. La vederea aceasta înfricoşată, biata femeie a scos un strigăt de spaimă, a dat înapoi și a căzut pe spate leşinată de frică. Tocmai târziu seara, când lumea se întorcea de la praznicul diavolului, unde jucase, şi-a venit în fire şi biata femeie din leşin. După ce s-a deşteptat, a cunoscut că împodobirea cu haine de lux şi schimonosirea feţei cu pudră, roşeală, cercei şi alte podoabe femeieşti, nu sunt plăcute lui Dumnezeu, ci numai dracilor… De aici înainte n-a mai cutezat să se mai împodobească, ci totdeauna umbla îmbrăcată simplu. Îmbrobodită, învăţând pe oricare vrea s-asculte, ca să se păzească de a se împodobi, că-i mare păcat. O altă carte bisericească spune că la vămile văzduhului ies dracii înaintea celor care au acest obicei drăcesc al sulimenitului şi le trag în focul nestins… Sfinţii îngeri spun că femeile și fetele care se sulimenesc şi se împodobesc, se aseamănă cu dracii. (Pr. Nicodim Măndiță, Părăsiţi calea Pierzării, pp. 126-128. Vezi şi vama 22-a din cele 24 vămi ale văzduhului).
  • Sfântul Apostol Pavel, combătând luxul, zice: „Aşijderea şi femeile întru podoabă de cinste, cu sfială şi cu întreagă înţelepciune să se împodobească pe sine, nu cu împletiturile părului, sau cu aur, sau cu mărgăritare, sau cu haine scumpe; ci cu fapte bune” (1 Timotei 2, 9-10).
  • „Podoaba voastră – zice Sfântul Apostol Petrusă fie nu cea dinafară a împletirii părului și a înfăşurăturii aurului, sau a îmbrăcămintei hainelor; ci omul cel ascuns al inimii, întru nestricăciunea duhului celui blând şi lin, care este înaintea lui Dumnezeu de mult preţ. Căci aşa se împodobeau odinioară şi sfintele femei” (1 Petru 3, 3-5).
  • „…Acestei afurisiri – zice subînsemnarea canonului 96 al Sinodul 6 ecumenicse supun şi cei ce îşi rad bărbile, ca să se arate drepte şi frumoase în urmă, și nu creţe, sau pentru ca să se arate totdeauna ca nişte tineri fără de bărbi.” (vezi pe larg în Al cui chip să purtăm, de Pr. Nicodim Măndiță). „De asemenea sub aceeaşi afurisenie cad şi femeile cele ce se sulimenesc şi pun dresuri pe feţele lor ca să se arate frumoase şi să tragă pe bărbaţi spre sataniceasca iubire a lor. O! şi cum, îndrăznesc, ticăloasele, a necinsti chipul ce li le-a dat Dumnezeu, cu aceste mici împodobiri. Ah! şi cum le va mai cunoaşte Dumnezeu de sunt făpturi şi chipuri ale Sale, când ele poartă altă faţă diavolească și alt chip satanicesc.” (după subînsemnarea canonului 96 al Sinodului 6 ecumenic, Pidalion, o.c. pp. 205-206).
  • Femeile care-şi vopsesc şi sluţesc feţele, şi se parfumează, pe lângă pedepsele de aici, cad şi în munca veşnică. Aceasta o aflăm şi în cartea cu vămile văzduhului. „Ducându-ne noi – istoriseşte Sfânta Teodora Sfântului Grigore – am ajuns la vama acelora care se sulimenesc, făcându-şi faţa alba și rumenă, ca să se arate mai frumoase şi să atragă pe tineri spre pofta curviilor, și a acelora care se împodobesc cu felurite podoabe şi cu flori, şi se ung cu miresme. Dracii acelei vămi erau foarte mârşavi şi grozav de urâţi, arătându-se ca și cum ar fi femei sulimenite şi cu felurite podoabe pe capetele lor, şi alţii cu mulţime de flori împodobiţi şi ieşea o mare putoare de la ei. Alţii se arătau cu cutii cu dresuri și cu păhăruţe pline de scârnăvii. Şi dacă m-au văzut că sunt femeie, au alergat asupra noastră urlând şi răcnind ca nişte fiare sălbatice, repezindu-se să mă apuce din mâinile Sfinţilor îngeri. Ei făceau chipuri curveşti şi măscăriciuni, şi cercetându-mă foarte cu deamănuntul, una câte una, de m-am sulimenit şi m-am dus la biserică sulimenită, şi în ce zi m-am sulimenit, şi de câte ori, sau de m-am spălat cu gând să mă fac mai albă pentru a plăcea celor ce mă vor vedea, sau de m-am uns cu niscai miresme şi unsori mirositoare pentru pofta curviei, nelăsându-mă după cum m-a făcut Dumnezeu. Şi se mirau dracii cum de am ajuns până la acea vamă, şi cum tremuram de frică, dar fiind femeie săracă, n-am făcut, nici nu ştiu să mă fi dres vreodată, şi la unele m-au aflat vinovată şi se repezeau dracii să mă răpească din mâinile Sfinţilor îngeri. Dând, deci, Sfinţii îngeri din cele ce mi-a dăruit Sfântul Vasile, am scăpat și de la această blestemată vamă. Şi strigau dracii şi scrâşneau cu dinţii, şi se lăudau că vor umple iadul cu femeile care se sulimenesc şi se împodobesc. Ducându-ne noi de la acea vamă, vorbeau Sfinţii îngeri între dânşii: «Vezi, de la această vamă nu scapă nici una din femeile acelea care se sulimenesc şi se împodobesc ca să se arate frumoase. De aici, de la această vamă, le răpesc dracii şi le aruncă jos în iad, fiindcă femeile socotesc că n-ar fi păcat, dar este mai mare decât curvia, că dau sminteală celor ce le văd, şi răpesc pe tineri, asemănându-se dracilor»” (Vama 22-a a femeilor ce-şi sluţesc fețele).
  • Când vă dichisiţi părul cu multă strălucire ca să păreţi astfel în afară, atrageţi asupră-vă, şi după voi, ochii și suspinele tineretului; vă procuraţi o hrană patimii poftei sexuale: vă aprindeţi focul dorinţelor, şi chiar dacă voi înşivă nu pieriţi, cu toate acestea pierdeţi pe alţii. Când, aşadar, sunteţi o săgeată şi un venin pentru cei ce vă privesc, nu puteţi prezenta scuza că rămâneţi curată în adâncul inimii voastre! (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 151)
  • Să creştem dar bărbaţii astfel, ca să nu caute la frumuseţea trupească. Dacă tu, soţie, te împodobeşti ca o păpuşă, obişnuieşti pe bărbatul tău cu figuri spoite şi-l faci să cadă pradă femeilor de stradă care se spoiesc mai mult ca tine. Dar dacă tu îl obişnuieşti să iubească în femeie castitatea şi virtutea, nu se va mai uita la femei de stradă, pentru că nu găseşte la ele aceste calităţi. (Sf. Ioan Hrisostom, epistola către Teodora 13).
  • Sf. Ciprian, Episcopul Cartaginei, sfătuieşte pe fecioare, zicându-le: „Ascultaţi-mă deci, o, fecioare! Vă rog, ascultaţi-mă ca pe un tată care vă dă învăţămintele şi sfaturile sale. Ascultaţi-mă ca pe unul care veghează sincer în interesul vostru. Fiţi ceea ce v-a făcut Dumnezeu; rămâneţi aşa cum v-a format mâna Tatălui. Faţa voastră să rămână cinstită, gâtul vostru fără podoabe, frumuseţea voastră sinceră. Nu vă străpungeţi deloc urechile. Nu vă atârnaţi de braţe și de gât brăţări şi coliere preţioase. Nu vă puneţi picioarele în inele de aur (e vorba de inelele preţioase pe care femeile le purtau mai presus de glezna piciorului, numite: Periselide). Nu vă vopsiţi părul. Ochii să vă fie vrednici de a vedea pe Dumnezeu. Mergeţi la baie în societatea persoanelor de sexul vostru, cum se cade. Feriţi-vă de întrunirile periculoase ale nunţilor, cum şi de ospeţele provocatoare de amor, a căror frecventare e plină de pericol. Sunteţi fecioare şi serve ale lui Dumnezeu, arătaţi-vă superioare toaletei. Să ştiţi a rezista strălucirii aurului, voi care triumfaţi asupra cărnii şi asupra lumii. Va fi nevrednic de voi, că neputând fi învinse de cei mai puternici inamici, să fiţi învinse de cei mai slabi. «Este strâmtă şi îngustă calea ce duce la viață» (Matei 7, 14). E greu şi anevoios drumul ce duce la glorie, adică acel drum pe care merg Martirii, pe care-l fac fecioarele şi pe care înaintează drepţii. Fugiţi de căile largi şi întinse; sunt pline de amăgiri ce duc la moarte, şi de poftele omorâtoare.” (Din scrierile Sf. Ciprian: Despre purtarea fecioarelor)
  • Sfântul Ciprian, arătând feluritele prăbuşiri şi primejdii care lovesc pe cei chemaţi, dacă se încurcă cu deşertăciunile lumeşti, mustra aspru pe fecioarele care frecventau băile publice, zicând: „Dar ce voi zice de acelea care frecventează băile publice, care cu priviri lacome de stricăciune, dezonorează trupuri consfinţite cinstei şi fecioriei. Amestecate cu oameni, ele îi privesc în mod ruşinos şi nedemn în spectacol. Nu-şi procură ele atunci un farmec seducător la vicii? Nu provoacă, nu excită deloc prin însăşi necinstea lor, cele mai josnice instincte ale celor care le privesc? Fiecare ziceţi: «Să vedem cu ce intenţie vine acolo?». «Eu nu gândesc decât să-mi odihnesc şi să-mi curăţesc corpul meu slab», zici tu. Această proastă apărare nu vă dezvinovăţeşte, nu vă scuză nicidecum de delictul neruşinării şi desfrânării. O astfel de baie întinează, departe de a spăla, ea nu curăţeşte deloc membrele, ci le murdăreşte. N-aveţi asupra nimănui priviri neruşinate? Dar cineva vă aruncă de acestea asupră-vă. Nu vă pângăriţi ochii printr-o plăcere ticăloasă, dar procurând această plăcere altora, vă necinstiţi pe voi înşivă. Din baie faceţi un spectacol şi ajungeţi de la aceasta la lucruri mai rele decât cele ce se văd la teatru. Vă lipseşte orice ruşine. Prin veşminte părăsiţi orice demnitate, orice cinste. Fecioria se dezvăluie pentru a atrage ochii şi pentru a-şi pierde floarea sa. Vedeţi, dacă după ce aţi îmbrăcat din nou veşmintele voastre, păstraţi aceeaşi modestie în mijlocul oamenilor? Voi, a căror îndrăzneală în dezbrăcare, a făcut să crească imprudenţa! Iată pentru ce Sfânta Biserică plânge adeseori pe fecioarele sale, pentru ce ea se plânge de ticăloşiile lor şi de relele relaţii! Aşa se întâmplă cu floarea fecioriei, astfel fecioria îşi pierde floarea şi cinstea, şi îşi vede înjosită toată demnitatea, toată gloria sa. Astfel inamicul ademenitor se vâră meşteşugit şi prin înşelăciuni surprinzătoare el, diavolul, se introduce pe ascuns. Da, voind să se împodobească cu mai multă eleganţă, permiţându-şi prea mari libertăţi, fecioarele încetează să rămână fecioare. Pătate prin fapte ruşinos ascunse, văduve înainte de a fi măritate, ele trădează nu vreun bărbat, ci chiar pe Hristos. Astfel de chinuri ce vor suferi pentru păcatul fecioriei pierdute, vor fi cu atât mai îngrozitoare, cu cât ar fi fost mai mari recompensele la care ele ar fi fost chemate.” (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, pp. 166-167)
  • Femeile care se scaldă în văzul bărbaţilor, sau bărbaţii înaintea femeilor, cele care se împodobesc după moda deşertăciunii lumeşti, şi se dezgolesc aproape până la despuiere, cum vor scăpa de păcate și ce răspuns vor da în ziua înfricoşatei Judecăţi?… Să luăm aminte! (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 167)
  • Lumea noastră – cu nume creştinesc – se îngrijeşte numai de trup cum să se îmbrace mai frumos, mai luxos, mai la moda zilei; iar pe suflet îl dă uitării. Mai pe urmă, după felurite pedepse şi dureri suferite, după auzirea propovăduirii preoţilor Bisericii, o parte din creştinii care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi se ostenesc a-l păzi, încep a pune preţ și pe suflet. Cuminţindu-se, părăsesc gătelile, moda, luxul şi împodobirile trupeşti şi se ostenesc a se îngriji şi de suflet. Decât deloc, e bine ca fiecare creştin și creştină, şi mai pe urmă când s-a trezit din somnolenţa pasiunii împodobirii trupului, să se îngrijească cât mai mult de împodobirea sufletului cu fapte bune, împodobindu-se nu trupeşte, ci duhovniceşte, cu strălucitele virtuţi creştineşti.  (Pr. Nicodim Măndiță, Luxul şi împodobirile ruinează sufletul, p. 153)
  • „Dacă vreo femeie, din asceză părută, şi-ar schimba îmbrăcămintea şi, în locul hainei femeieşti obişnuite, ar lua îmbrăcăminte bărbătească, să fie anatema.” (Canonul 13 Gangra, pentru osânda femeilor care îmbracă veşminte bărbăteşti)
  • „Dacă vreuna dintre femei, pentru asceză părută, şi-ar tunde părul ce i l-a dat  Dumnezeu spre aducerea-aminte de supunere, să fie anatema ca una ce strică porunca supunerii.” (Canonul 17 Gangra, pentru ca femeile să nu-şi tundă părul)
  • Femeia să nu poarte veşminte bărbăteşti, nici bărbatul să nu îmbrace haine femeieşti, că tot cel ce face aceasta, urâciune este înaintea Domnului Dumnezeului tău.” (Deuteronom 22, 5) 
  • Niciun bărbat să nu îmbrace haină femeiască, nici femeile să nu îmbrace cele cuvenite bărbaţilor… Deci cei ce în viitor vor încerca să facă ceva din cele menţionate mai sus, aceştia, de vor fi clerici, să se caterisească, iar de vor fi laici, să se afurisească.”(Canonul 62 al Sinodului al VI-lea, Pidalion – Bucureşti, 1933, p. 266)
 
 

Cuvânt la Sfânta şi de viaţă făcătoarea Cruce, al Preacuviosului Părinte Efrem Sirul

Toată sărbătoarea şi fapta Domnului nostru Iisus Hristos este mântuire şi laudă pentru noi, credincioşii, iar lauda laudelor este Crucea. Şi sărbătoarea sărbătorilor, bine plăcută lui Dumnezeu, este când Hristos, pacea noastră, „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29), pentru noi S-a Jertfit, iar, mai vârtos, când a înviat din morţi.  

Aceasta este doamna şi împărăteasa sărbătorilor. Şi celelalte toate sfinte sunt şi cinstite şi unele de altele se deosebesc în slavă, strălucind ca fulgerul dumnezeirii. Şi pe acestea le cinsteşte după vrednicie şi le prăznuieşte cu credinţă cel sârguitor la poruncile lui Dumnezeu. Iar cei întinaţi şi pângăriţi de păcate şi în praznic sunt fără praznice. Iar sărbătoarea bună şi plăcută lui Dumnezeu este pocăinţa cu lacrimi şi depărtarea de păcate şi cunoştinţa lui Dumnezeu şi dorirea de bunătăţile cele veşnice. Şi când se fac acestea, atunci şi în cer bucurie se face şi Biserica se bucură şi săltă şi cheamă împreună pe toţi drepţii, zicând : „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că fiul meu acesta mort era cu păcatele şi a înviat prin pocăinţă”. Sărbătoare bună şi plăcută lui Dumnezeu este atunci când, împreună cu noi, serbează Hristos, când se săvârşesc sărbătorile Lui şi se cinstesc dumnezeieştile Scripturi. Şi împreună serbează Hristos unde sunt adunaţi oameni întru numele Lui, în dragoste, fără vrajbă, nici făţărnicie. Împreună serbează Hristos unde sunt cautaţi săracii, unde sărmanii sunt mângâiaţi, unde străinii sunt odihniţi. Împreună şerbează Hristos, unde este cinstirea lui Dumnezeu, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti, deci aceştia sunt cei adunaţi în numele Său. Că în mijlocul acestora a făgăduit Domnul să fie şi să Se afle. Fericiţi sunt cei ce în acest chip sunt adunaţi, că pe Stăpânul în mijlocul lor avându-L, nimeni nu-i va vătăma pe dânşii. 

Deci, aşa să cinstim sărbătorile Domnului, nu sărbătoreşte, ci dumnezeieşte, nu lumeşte, ci mai presus de lume. Nu pridvoare să încununăm, nu dănţuiri să alcătuim, nu feţele să le împodobim, nu cu fluiere şi cu lăute auzul să-l îndulcim, nu cu haine moi să ne îmbrăcăm, nici cu podoabe de aur să ne mândrim, nu cu benchetuiri şi cu beţii. Nu pentru mâncare să strici lucrul lui Dumnezeu. Să nu te păgubeşti de dumnezeiasca Liturghie, pentru nesăţiosul tău pântece, îndeletnicindu-te la bucătărie, ci acestea să le lăsăm acelora al căror dumnezeu este pântecele şi slava deşartă. Iar noi toţi, dimpreună şi mici şi mari, bărbaţi şi femei, monahi şi monahii, creştineşte şi cu evlavie să cinstim sărbătorile Domnului, precum ne-am învăţat, în psalmi, şi în laude şi în cântări duhovniceşti. Să încununăm pridvoarele creştineşte, iar nu ca păgânii, că umbra Legii a trecut, iar adevărul a înflorit, precum auzim pe Apostol, zicând : „Cele vechi au trecut, iar toate s-au făcut noi” (II Cor. 5, 17). Înşelăciunea idolilor s-a surpat, moartea s-a prădat, robia cea din iad s-a dezlegat, împărăţiile înşelăciunii cele cu mulţi dumnezei s-au sfărâmat, omul s-a eliberat, Dumnezeu împărăţeşte, zidirea se veseleşte, Crucea domneşte şi toate neamurile, popoarele, seminţiile şi limbile i se închină şi întru dânsa ne şi lăudăm, împreună cu fericitul Pavel, zicând : „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în Crucea Domului nostru Iisus Hristos” (Gal. 6, 14). Pentru aceasta, pe făcătoarea de viaţă Cruce să o purtăm şi pe uşile noastre şi pe frunte şi pe ochi şi pe gură şi pe piept şi pe toate mădularele noastre şi să ne întărim cu nebiruita armă a creştinilor, cu biruitoarea morţii cu nădejdea credincioşilor, cu lumina marginilor pământului, cu deschizătoarea Raiului, cu surpătoarea eresurilor, cu întărirea dreptei credinţe, cu păzitoarea cea mare a credincioşilor, cu lauda cea de mântuire a Bisericii.

De aceasta, o, creştinilor, să nu ne lipsim, purtându-o în tot locul, în fiecare ceas şi minut. Şi fără dânsa nimic să nu săvârşim, ci şi dormind şi sculându-ne şi lucrând şi mâncând şi bând şi călătorind şi pe mare înotând şi râuri trecând, toate mâdularele noastre cu făcătoarea de viaţă Cruce să le pecetluim. Şi niciodată nu ne vom teme „de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază” (Ps. 90, 5-6). Dacă totdeauna, frate, pe aceasta spre ajutorul tău o vei lua, nu vor veni către tine rele şi bătaie nu se va apropia de locaşul tău. Că, văzându-o pe aceasta, puterile cele potrivnice se înfioară şi se depărtează. Aceasta înşelaciunea idolilor a surpat. Aceasta lumea toată a luminat. Aceasta întunericul l-a pierdut şi a întors lumina. Aceasta, neamurile de la apus şi de la miazănoapte şi de la mare şi de la răsărit, adunându-le, le-a legat într-o Biserică şi întru o credinţă, într-un Botez şi întru o dragoste. O, ce fel de gură sau ce fel de limbă va lăuda, după vrednicie, zidul cel nebiruit al dreptcredincioşilor, pe purtătoarea de biruinţă armă a marelui împărat Iisus Hristos? Crucea este învierea morţilor, Crucea, nădejdea creştinilor, Crucea, toiagul schiopilor, Crucea, frâul bogaţilor, surparea mândrilor, Crucea, semn de biruinţă asupra dracilor, povăţuitoarea tinerilor, Crucea, preţuirea neguţătorilor, nădejdea celor deznădăjduiţi, ocârmuitoarea celor ce înoată pe ape, Crucea, limanul celor înviforaţi, zidul celor ce li se dau războaie, Crucea, tatăl sărmanilor, sfetnicul drepţilor, Crucea, mângâierea scârbiţilor, cununa bătrânilor, Crucea, lumina celor ce stau în întuneric. Crucea, marea cuviinţă a împăraţilor, filosofia barbarilor, Crucea, slobozirea robilor, înţelepciunea neînvăţaţilor, Crucea, propovăduirea Proorocilor, împreună-alergarea Apostolilor, lauda Mucenicilor; Crucea, întreaga înţelepciune a feciorelnicilor, bucuria preoţilor; Crucea, temelia Bisericii, întemeierea lumii; Crucea, pierderea capiştelor idoleşti; Crucea, puterea celor neputincioşi, doctorul bolnavilor; Crucea, curăţirea leproşilor, îndreptarea slăbănogilor; Crucea, pâinea flămânzilor, izvorul celor însetaţi; Crucea, îndrăzneala monahilor, acoperământul celor goi.

Aceasta este aceea care s-a înfipt în mijlocul lumii şi s-a sădit în locul Căpăţânii şi îndată a odrăslit strugurele vieţii. Cu această sfântă armă a rupt Hristos pântecele iadului cel atotmâncător şi a astupat gura cea mult măiastră a diavolului. Pe aceasta văzându-o moartea, cutremurându-se şi înfiorându-se, a slobozit pe toţi cei pe care îi avea de la cel întâi zidit. Cu aceasta, întrarmându-se, fericiţii Apostoli toată puterea vrăjmaşului au călcat-o şi pe toate neamurile, vânându-le, la închinarea ei le-au adunat. Cu aceasta, ca şi cu o platoşă îmbrăcându-se, mucenicii şi ostaşii lui Hristos toate născocirile tiranilor le-au călcat şi cu îndrăzneală L-au propovăduit. Pe aceasta ridicând-o şi purtând-o, cei ce pentru Hristos s-au lepădat de cele din lume, cu multă bucurie, locuiesc în pustietăţi şi în munţi şi în peşteri şi în crăpăturile pământului. O, ce bunătate nemăsurată şi neasemănată a îndurărilor lui Dumnezeu. Câte bunătăţi a dăruit prin Cruce neamului omenesc! Slavă iubirii Lui de oameni, închinăciune şi stăpânire în veci. Amin. Aţi auzit, iubiţilor şi iubitorilor de Hristos, cât de mare este puterea Crucii, câte sunt isprăvile ei, câte sunt bunătăţile? Că aceasta, ca un bun cârmaci, cârmuind viaţa noastră de aici şi împăcându-o, s-a făcut nouă pricinuitoare şi de viaţa cea veşnică ce va să fie. Această cinstită Cruce, la a doua venire a lui Hristos, iarăşi va să se arate, ca un cinstit şi de viaţă făcător, vrednic de cucernicie şi sfânt sceptru al marelui împărat Hristos, după cuvântul Stăpânului, care a zis că : „Se va arăta pe cer semnul Fiului Omului”. (Matei 24, 30). Drept aceea, aceasta se va arăta întâi pe cer, împreună cu toate oştile îngereşti, luminând tot pământul, până la marginile lui, mai mult decât strălucirea soarelui şi vestind venirea Stăpânului Hristos. Căruia şi de la noi să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor! Amin.

(Proloagele, vol. I, ziua: 14 septembrie, Ed. Buna Vestire, 1995, pp. 74-76)

Luptele Sfântului Ghenadie Sholarios împotriva aplicării unirii de la Florenţa

În Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol vieţuia învăţatul monah Ghenadie (mai înainte Gheorghe) Sholarios, care după adormirea Sfântului Marcu (1444) i-a urmat acestuia la conducerea partidei antiunioniste. Când husiţii din Praga au trimis o delegaţie în vederea unirii cu ortodocşii (1451), Ghenadie a exercitat o asemenea influenţă şi putere de convingere asupra conducătorului delegaţiei, încât acesta a primit fără nici o împotrivire dogmele ortodoxe.

Din păcate, ascensiunea la putere a sultanului Mahomed al II-lea în cursul aceluiaşi an (1451) l-a silit pe noul împărat Constantin al XI-lea să-şi îndrepte din nou privirile către Apus şi să solicite ajutor. Constantin i-a făgăduit papei materializarea hotărârilor Sinodului florentin, pomenirea sa la slujbe în Marea Biserică1 şi reabilitarea patriarhului latinofron Grigorie2.

Ghenadie s-a străduit în felurite chipuri să-i oprească pe împărat, Senatul şi pe cârmuitorii Bisericii de la o nouă trădare a credinţei3. Cu toate acestea, în timp ce turcii pregăteau asediul cetăţii, din partea papei sosea cardinalul Isidor (fost mitropolit al Rusiei) cu un ajutor de două sute de oameni. Împăratul i-a primit cu onoruri şi a deschis discuţiile în vederea unirii.

Atunci (în ziua de 1 noiembrie 1452) Ghenadie a lipit de uşa chiliei sale un manifest prin care îşi mustra concetăţenii pentru unirea pe care o puneau la cale şi le prevestea ca o firească urmare despărţirea lor de Dumnezeu. Desigur, „cea mai mare parte a cinului preoţesc şi monahal, egumenii, arhimandriţii, monahiile4 erau împotriva unirii.

La 12 noiembrie 1452, Ghenadie a fost convocat la palat împreună cu mai mulţi oameni ai Bisericii pentru o consfătuire în privinţa unirii. A refuzat să meargă, declarându-le printr-o scrisoare acestea:

„Dacă această adunare se face pentru ca oamenii Bisericii să-şi dea consimţământul pentru unirea pe care cârmuirea a şi înfăptuit-o deja – acest lucru, vai, este despărţire de Dumnezeu! – atunci lăsaţi-mă, nu mă mai deranjaţi. Părerea mea în această privinţă o cunoaşte de mii de ori şi stăpânul nostru, împăratul, şi sfetnicii săi, şi voi toţi. Cu câteva zile în urmă v-am trimis, de asemenea, prin preacinstitul ieromonah Ignatie douăsprezece capete (articole-teze) pe tema aceasta, pe care le-aţi văzut. Eu niciodată nu voi spune altceva decât ceea ce spun totdeauna.

Acel sinod de la Florenţa îl socotesc precum şi Dumnezeu îl socoteşte, şi adevărul, şi toţi creştinii care sunt fii adevăraţi ai Bisericii de Răsărit. Consider, ca să fiu mai limpede – dând ascultare Sfinţilor Părinţi, ca şi smeritei mele conştiinţe -, că acest sinod a fost numit în chip mincinos ecumenic, la fel ca şi acela de pe vremea lui Constanţiu, care respinsese, precum socotea, pe «deofiinţă». Părerea mea aceasta este: Pe tot cel care îl va pomeni pe papa, sau va avea împărtăşire cu cei ce-l pomenesc, sau va sfătui, sau va îndemna pe cineva să-l pomenească, îl voi socoti întocmai precum (statorniceşte) Sfântul şi Marele Sinod de la Constantinopol, care a cercetat dogma latină şi i-a osândit pe cei ce credeau în ea, pe Vekkos şi pe cei asemenea lui.

Apoi, pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtăşia duhovnicească a celor de un cuget şi supunerea desăvârşită faţă de păstorii cei adevăraţi se arată prin pomenire. Sinoadele, ca şi ceilalţi Părinţi, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»5, şi toate cele privitoare la aceasta, pe care le cunoaşteţi. Dar mai presus de toate, şi Domnul nostru grăieşte că «după un străin nu vor merge, ci vor fugi de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor» (Ioan 10, 5).

Să nu-mi fie mie să fac eretică Biserica mea, Sfânta Maică a ortodocşilor, primind pomenirea papei, cât timp mărturiseşte şi crede cele pentru care Biserica noastră nu-l primeşte. Fiindcă cel ce va mărturisi că papa învaţă drept cuvântul adevărului mărturiseşte că înaintaşii noştri sunt eretici. Aceasta, deci, mi-a fost şi îmi va fi părerea. Şi, precum Părinţii noştri, niciodată nu mă voi împărtăşi cu papa şi cu cei ce au cu el împărtăşire. Fiindcă se cade a imita buna-cinstire a Părinţilor, de vreme ce nu avem sfinţenia şi înţelepciunea lor.

Aud că părinţii latinismului şoptesc în ascuns că unirea se va face în anumite condiţii şi pentru un anumit răstimp, amăgindu-i astfel pe mulţi din popor şi tăinuind latinizarea. Toate acestea le socotesc străine de chipul vieţuirii bisericeşti şi creştineşti şi potrivnice lui Dumnezeu şi raţiunii.

Unde s-a mai auzit de credinţă şi de unire bisericească condiţionată? Dacă această unire e bună, de ce să fie pentru un anumit răstimp şi nu statornică? Iar dacă e rea, de ce să se facă, fie şi numai pentru o singură zi? Şi care alta poate fi condiţia pentru cei ce cred şi cugetă drept, fără numai ca cei ce se unesc să cugete şi să mărturisească la fel?

Cuvenit ar fi să se pună următoarea condiţie şi următorul soroc: ca papa să-l scoată pe «şi din Fiul» din Crez, aşa cum nici noi nu spunem «numai din Tatăl, nu şi din Fiul», chiar dacă este o veche dogmă a Bisericii de Răsărit, lucru adeverit de înşişi dascălii latinilor. Să se discute despre aceste chestiuni, dar Crezul să se zică şi de către noi, şi de către papa, cum a fost la început.

Ce spun aceia, adică să lăsăm deoparte, pentru o vreme, cercetarea acestor chestiuni, nu este o iconomie provizorie. Este o provizorie învoire a noastră cu adaosul (filioque) şi cu unirea rău încheiată la Florenţa. Este o vremelnică latinizare – dacă va fi cu adevărat vremelnică şi nu veşnică! -, judecând după cei ce o înfăptuiesc […]

[…] I-am trimis vorbă şi marelui duce, mai bine zis i-am scris o lungă epistolă, după cum ştiu preacinstitul mare eclesiarh şi preacinstitul dicheofilax. I-am scris să-i spună împăratului că pentru cele pe care le pun la cale vor fi judecaţi şi de Dumnezeu şi de oameni, de ai noştri şi de străini, de duşmani şi de aliaţi. Ba încă nici unire nu va fi aceasta, nici neunire, şi nici Biserica din Constantinopol nu va mai avea cuvânt faţă de ortodocşi de acum înainte, dacă se va face precum plănuiţi.

Vă spun şi vă sfătuiesc însă ceea ce am cerut dintru început, îndată ce a sosit cardinalul, dar n-aţi voit: Să vin la palat, de faţă fiind cele trei clase ale cetăţenilor, Senatul, Biserica şi cârmuirea; să vină şi cardinalul cu atâţia veneţieni şi genovezi câţi pofteşte, şi să le arăt că ceea ce spune cardinalul este nepriincios pentru ambele părţi. Ceea ce este prielnic în vremurile tulburi de acum este ca treburile bisericeşti să rămână aşa cum sunt şi să nu se schimbe nimic, nici de o parte, nici de alta.

De vreme ce aceştia făgăduiesc să ajute Cetatea, atunci când – cu sau fără ajutorul lor – va fi ca ea să aibă iarăşi pace, neapărat să se facă una din două: Ori să vină delegaţii lor cu împuternicire să facem aici un sinod, ori să meargă acolo măcar şase dintre feţele noastre bisericeşti cele mai de vază şi să discute bisericeşte, duhovniceşte şi slobod cele cu privire la unire. Fiindcă dacă mai întâi se face pace, vom avea şi părerea şi sfatul ortodocşilor apropiaţi nouă, al aghioriţilor adică şi al preasfinţiţilor patriarhi. Şi orice se va face, ori să mergem noi acolo, ori să vină ei aici – mai bine -, va fi bineplăcut lui Dumnezeu – de vreme ce se va face cu nădejdea în El, slobod şi duhovniceşte -, iar pentru credincioşi lucru nedefăimat. Până atunci să fim uniţi noi între noi cu toţii, iar împăratul nepărtinitor […]

[…] Dacă din contră, în chip ruşinos, veţi săvârşi mai întâi latinizarea pe care o voiţi, şi atunci, spre a-i înşela pe cei mai simpli, veţi pune, chipurile, termene şi veţi da nădejdi în cuvinte şi discuţii, urmarea acestui rău va fi cea despre care v-am vorbit adeseori. Atunci, dacă tot Răsăritul va merge în Apus, eu nu voi merge; şi dacă tot Apusul va veni în Răsărit, eu voi tăcea – şi tac de pe acum. Fiindcă dacă voi toţi şi aşa-zisa voastră adunare deveniţi latini, cu cine, pentru cine şi ce să mai vorbească smeritul Ghenadie în apărarea dogmei părinteşti?

Acestea i le-am scris foarte pe larg şi marelui duce, după cum ştiu preacinstiţii pomeniţi mai sus. Aici am spicuit doar ceea ce era mai însemnat. Am lângă mine şi copia scrisorii sale, în care marele duce mi-a răspuns într-un chip ce m-a umplut de uimire: «Te osteneşti în zadar, Părinte, fiindcă am hotărât să reinstituim pomenirea papei şi este cu neputinţă să se facă altfel. Cu condiţia că nu vei pune nicio piedică, fiindcă nu vei izbuti nimic, vino să ne ajuţi să o înfăptuim». Eu i-am răspuns: «Aş zice că vin, cu condiţia să nu vă faceţi latini. Dacă vă hotărâţi să vă faceţi, sau deja v-aţi făcut, totul s-a isprăvit şi eu nu mai port nicio răspundere pentru asta […]»6.

În acelaşi timp, Sholarios le-a trimis concetăţenilor săi o enciclică în care condamna unirea, spunând printre altele şi aceste admirabile cuvinte: „Unii ameninţă, dar noi nu ţinem minte răul; înfricoşează, dar noi căutăm spre Dumnezeu; defaimă, fiecare cum se nimereşte, dar noi îi iubim […] Mie nimic nu-mi este mai dulce, nimic mai dorit decât a muri pentru adevăr”7.

Când, la 12 decembrie 1452, latini şi greci au slujit împreună Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfânta Sofia”, consfinţind în acest fel unirea8, antiunioniştii au alergat la chilia lui Sholarios, întrebându-l ce să facă. Atunci Ghenadie a lipit de uşa chiliei un nou manifest în care spunea:

„O, romei vrednici de milă, pentru ce aţi rătăcit şi depărtându-vă de la nădejdea în Dumnezeu, nădăjduiţi în puterea francilor, şi împreună cu Cetatea, care curând va pieri, v-aţi pierdut şi buna-cinstire? Milostiv fii mie, Doamne! Mărturisesc înaintea Ta că sunt nevinovat de o asemenea nelegiuire. Ştiţi, oameni sărmani, ce săvârşiţi? Odată cu robia care stă să vină asupra voastră, aţi pierdut şi cucernicia moştenită de la Părinţi şi aţi mărturisit necucernicia; vai vouă când veţi fi judecaţi!”9.

Atunci toţi cei ce erau împotriva unirii – egumeni, monahi, cler şi popor – au anatematizat unirea şi pe unionişti. „Nu vrem – ziceau – nici ajutor de la latini, nici unire; piară de la noi slujbele azimiţilor!”10. O astfel de antipatie stăpânea în sufletele ortodocşilor, încât priveau Biserica „Sfânt Sofia” ca pe o sinagogă a iudeilor, un sălaş al demonilor sau un altar idolesc11. Nu se duceau acolo ca să nu se întineze, nici nu aduceau tămâie sau alte prinoase. Mai târziu, toţi clericii care au luat parte la Liturghia din 12 decembrie au fost afurisiţi (excomunicaţi), iar biserica târnosită din nou, ca una ce fusese profanată de latini12.

Ghenadie n-a încetat să scrie şi să propovăduiască în toate zilele împotriva unioniştilor. De asemenea, în scrierile sale i-a vădit drept eretici atât pe Toma d’ Aquino, cel mai prestigios teolog latin, cât şi pe latinofronul Dimitrie Kydonis, traducătorul în greacă al operei tomiste13. În acelaşi timp, Ghenadie le-a trimis o scrisoare monahilor aghioriţi în care îi sfătuia să stăruie cu tărie în dogmele părinteşti şi în lupta împotriva unirii14.

În cele din urmă, la 29 mai 1453, „cetatea a fost luată”15, punându-se astfel capăt şi tentativelor de unire între Răsărit şi Apus.


1 Biserica Răsăriteană. (n. trad.)

2 A. Dimitrakopoulos, Istoria Schismei, p. 163.

3 Ghenadie Sholarios, Opere complete, vol. 3, p. 165.

4 M. Doukas, Istoria turco-bizantină, cap. 36, 2, p. 482.

5 Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188B.

6 Ghenadie Sholarios, Opere complete, vol. 3, pp. 167-170.

7 Ibidem, pp. 171, 173.

8 S. Bilalis, Ortodoxia şi papismul, vol. 2, pp. 81-82.

9 M. Doukas, Istoria turco-bizantină, cap. 36, 3, p. 484.

10 Ibidem, cap. 36, 4, p. 486.

11 A. Dimitrakopoulos, Istoria Schismei, pp. 165-166.

12 A. D. Kyriakos, Istoria Bisericească, vol. 2, 155, p. 54.

13 M. Doukas, ibidem, cap. 37, 10, p. 500.

14 G. Smyrnakis, Sfântul Munte, p. 109.

15 „Cetatea a fost luată” era strigătul mulţimii înspăimântate, care se auzea în acea zi pretutindeni, ca un tragic refren, în cetatea cotropită de cuceritori. (n. trad.)

(Sursa: Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa 2015, pp. 452-460 )

Sfântul Ghenadie Scholarios, Patriarhul Constantinopolului (25 august)

S-a născut în anul 1400, în Constantinopol. A fost numit de Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul teologul său oficial, consilier și judecător suprem. A fost membru al delegației care a participat la sinodul unionist de la Ferrara-Florența, dar, pentru a nu fi forțat să semneze, a plecat pe ascuns și s-a întors în capitală. A fost alături de părintele său duhovnicesc, Sfântul Marcu al Efesului, care, înainte de a adormi în Domnul, l-a numit, pe când era încă mirean, succesorul său în lupta antiunionistă.

În 1449, dezamăgit de noul împărat Constantin Paleologul, Sfântul a părăsit palatul și a devenit călugăr. Când la 12 decembrie 1452, în Sfânta Sofia, s-a săvârșit o liturghie unionistă, cu participarea unor cardinali, Ghenadie a avut o reacție fermă față de noua trădare a credinței și de atunci a întrerupt orice comuniune cu unioniștii, trăind izolat în mănăstirea lui.

În cele din urmă, în 1453, Constantinopolul a căzut în mâinile lui Mahomed Cuceritorul. Când sultanul le-a dat creștinilor dreptul de a-i propune pe cine doresc ca patriarh, aceștia l-au indicat pe călugărul Ghenadie. Sfântul Ghenadie, ca cel dintâi patriarh după căderea Constantinopolului, în condițiile tragice ale epocii aceleia, a pus bazele pentru salvarea neamului și a Ortodoxiei. Sfântul Ghenadie a demisionat în 1456 și a trăit ca monah la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Serres, acolo fiind și mormântul lui.

Cu Sfântul Ghenadie începe un mare șir de patriarhi, care s-au aflat cu toții la înălțimea misiunii lor și au salvat Ortodoxia de ereziile Europei. Atitudinea patristică a Sfântului Ghenadie și a Sfântului Marcu a continuat până la începutul secolului XX, când Patriarhia Ecumenică, prin circularele din 1902 și 1920, „Către Bisericile lui Hristos de petutindeni”, a abandonat atitudinea ortodoxă și a introdus pan erezia ecumenismului.

(Sursa: Calendar 2019 – Întreruperea pomenirii în sinaxarele sfinților noștri, Asociația creștin-ortodoxă „Sfântul Iosif Isihastul” Tesalonic)

„Cel ce va mărturisi că papa învaţă drept cuvântul adevărului mărturiseşte că înaintaşii noştri sunt eretici. Aceasta, deci, mi-a fost şi îmi va fi părerea. Şi, precum Părinţii noştri, niciodată nu mă voi împărtăşi cu papa şi cu cei ce au cu el împărtăşire”.

Sfântul Ghenadie Scholarios

Îngrădirea nu este schismă – carte pdf

Îngrădirea nu este schismă – Autor: Protopresbiter Theodoros Zisis, Profesor emerit al Facultății de Teologie a Universității „Aristotel” din Tesalonic – descarcă de aici: brosura_ingradirea nu este schisma

Cuprins
I. Îngrădirea de erezie,
nu de Biserică……………………………….7
1. Îngrădirea interzisă și
îngrădirea permisă……………………………….7
2. De ce a fost dat Canonul 15?……………..13
3. Poziția exprimată prin cuvintele „Noi
rămânem
în Biserică, nu plecăm” este eronată.
Cine sunt cei care pleacă din
Biserică?…………………………………………….16
4. Exemplul Sfântului Maxim Mărturisitorul
și al Sfântului Grigorie Palama……18
5. Atitudinea luptătorilor pentru adevărul
de credință este statornică, fermă și
vrednică de încredere ……………………….. 25
6. În locul termenului „îngrădire” e mai
bine să folosim expresia „întreruperea
pomenirii” ………………………………………… 28
II. Nu vom provoca schismă
(Sfintele Taine sunt valide și fără
pomenirea episcopului) ………………… 31
1. Ce reiese din Canonul 15 al Sinodului I-II
din Constantinopol: Sfânta Liturghie nu se
săvârșește în numele episcopului ……………. 32
2. Ecumenismul este erezie condamnată …. 41
3. Întrebări și probleme actuale …………….. 48
4. Nu avem planuri schismatice. Păzim
unitatea Bisericii în Credința Ortodoxă …. 67

Prolog

Marcat de carențe, pseudosinodul întrunit în luna iunie a anului 2016 în localitatea Kolymbari din Creta nu numai că nu a reprezentat totalitatea episcopilor și credincioșilor ortodocși, din acest motiv neavând caracter panortodox și neexprimând nici unitatea Bisericii, dar în primul rând nu a exprimat cugetul ortodox al Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolice și a atacat dogme și învățături fundamentale și esențiale.

Din acest motiv era de așteptat ca acest „sinod” să nu fie acceptat de pleroma dreptcugetătoare a Bisericii, de clerici și mireni. Aceștia, aplicând tradiția canonică a evlaviei, au întrerupt pomenirea episcopilor care au semnat sau au acceptat hotărârile „sinodului” și au trecut la așa-numita îngrădire, pe baza Canonului 15 al Sinodului I-II (861), convocat de Sfântul Fotie cel Mare.

Acest gest a generat multe semne de întrebare în rândul credincioșilor neinformați cu privire la subiectele legate de credință și a declanșat persecutări și calomnii din partea anumitor episcopi neinstruiți sau devotați ereziei ecumenismului împotriva clericilor curajoși și mărturisitori, care, urmând Sfinților Apostoli și Sfinților Părinți, nu vor accepta panerezia ecumenismului, încununată acum chiar și cu recunoaștere sinodală.

În această broșură din seria „Kairos” răspundem unor întrebări care apar și îi preocupă pe credincioși, însă demonstrăm și caracterul nejustificat al persecutării celor care încercăm să apărăm Biserica de erezii și de schisme. Ne aflăm din nou în fața pericolului apariției unei schisme, pe care o creează însă susținătorii pseudosinodului din Creta, nu noi, cei care ne luptăm împotriva acestuia. Pacea în sânul Bisericii nu va fi restabilită prin persecutări și calomnii, ci prin respingerea hotărârilor eretice ale pseudosinodului din Creta prin intermediul unui nou sinod ortodox.

Septembrie 2017
Protopresbiter Theodoros Zisis

Impresionantul act de mărturisire al Sfântului Maxim Mărturisitorul după Sinodul din Lateran (649-662)

După prinderea Sfântului Martin, Marele Maxim a fost dus şi el la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai săi, spre a fi judecat pentru complot. După ce i-au fost aduse diverse calomnii, în prezenţa patriarhilor Petru al Constantinopolului şi Macedonie al Antiohiei, a Senatului şi a mulţimii de popor, discuţia s-a îndreptat spre chestiunea monotelismului. Sfântul Maxim a început atunci să istorisească cele zise lui de către kir Grigorie1, atunci când acesta îl vizitase la chilia sa din Roma:

„Bunul şi de Dumnezeu întăritul nostru stăpân (împăratul), purtând grijă de pacea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici, a trimis un hrisov către de Dumnezeu cinstitul papă împreună cu o danie pentru (Biserica) Sfântul Petru, îndemnându-l a se uni cu întâi-stătătorul (Bisericii) Constantinopolului. Evlavioasa sa majestate m-a învrednicit deci pe mine, smeritul (Grigorie), de cinstea de a le trimite prin mine. Eu (Maxim) am zis: «Slavă lui Dumnezeu, Care te-a învrednicit de o aşa slujire. Dar în ce chip a poruncit de Dumnezeu încoronata sa majestate să se înfăptuiască unirea?». Iar tu ai spus: «Oare nu ştii?». Şi ai zis iarăşi: «Pe temeiul Typos-ului».

Atunci am spus: «Este, pe cât socot, cu neputinţă, căci romanii nu vor suferi ca învăţătura luminată a Părinţilor să piară în mijlocul dogmelor necurate ale ereticilor, nici adevărul în minciună sau lumina în întuneric. Căci dacă ştergem cuvintele de-la-Dumnezeu-învăţate, nu ne va mai rămâne nimic la care să ne închinăm».

Şi ai zis: «Typos-ul nu purcede la ştergerea învăţăturii dumnezeieşti, ci doar la tăcerea în privinţa ei, ca prin iconomie să ajungem la pace».

Atunci eu am zis: «Oare în Sfânta Scriptură există tăcere şi ştergere? […] Iar dacă de dragul iconomiei credinţa mântuitoare se pierde în cea rea, atunci o astfel de aşa-zisă iconomie este o desăvârşită despărţire de Dumnezeu şi nu unire făptuită după Dumnezeu. Căci mâine şi iudeii cei cu nume rău vor zice: <Să iconomisim pacea între noi şi să ne unim. Noi să lăsăm tăierea împrejur, iar voi botezul, şi nu ne vom mai război întreolaltă>. Acest lucru i l-au propus cândva în scris Marelui Constantin şi arienii, zicând: <Să lăsăm pe omoousios (deofiinţă) şi pe eteroousios (de altă fiinţă) şi să se unească Bisericile!>. Dar de-Dumnezeu-purtătorii noştri Părinţi n-au primit aceasta, ci au ales mai degrabă prigoana şi moartea […]».

[…] Atunci Mina a strigat: «Prin cele ce spui, ai dezbinat Biserica!». Cuviosul i-a zis: «Dacă cel ce grăieşte cuvintele Sfintelor Scripturi şi ale Sfinţilor Părinţi dezbină Biserica, atunci ce se va arăta pricinuindu-i ei cel ce înlătură dogmele lor, fără de care nici însuşi numele de Biserică nu poate dăinui?».

Atunci secretarul, întorcându-se către oamenii eparhului, a zis cu glas mare: «Spuneţi-i eparhului: se cade oare să-l laşi cu viaţă pe un astfel de om în ţinutul pe care-l stăpâneşti?».

Şi scoţându-l afară, l-au adus pe ucenicul său şi îl sileau să-şi învinuiască învăţătorul, cum că, chipurile, i-ar fi pricinuit necazuri lui Pyr. Acela le-a spus cu glas domol adevărul, că nimeni nu l-a cinstit pe Pyr mai mult decât dânsul. Atunci i-au poruncit să strige cu putere, dar fiindcă n-a primit să se despartă de vocea domoală cea cuviincioasă monahilor, au poruncit să-l bată. Şi lovindu-l cu pumnii, l-au lăsat abia viu […]

[…] În aceeaşi zi, către seară, Troilos patriciul şi Serghie Evkratas, mai-marele trapezar la curtea împărătească, au venit la robul lui Dumnezeu şi şezând ei, i-au poruncit şi bătrânului să şadă şi i-au zis: «Spune-ne, Avvo, despre discuţia pe care ai avut-o în Africa şi la Roma cu Pyr, şi cum l-ai convins să dea anatemei credinţa lui şi să vină la un gând cu a ta».

Cuviosul le-a istorisit atunci pe rând cele pe care le păstrase în amintire, zicând şi aceasta: «Eu n-am o credinţă a mea, ci cred în învăţătura obştească a Bisericii Soborniceşti. Nu mi-am exprimat nicio părere care să fie numită credinţă personală a mea» […]

[…] Atunci i-au zis: «Aşadar, tu singur te vei mântui şi toţi ceilalţi vor pieri?». Iar el a răspuns: «Cei trei tineri, care nu s-au închinat chipului la care toţi se închinau (Daniel 3, 18), n-au osândit pe nimeni, căci nu luau aminte la cele făcute de alţii, ci cum să nu cadă ei înşişi de la adevărata bună-cinstire. Tot astfel şi Daniil, aruncat fiind în groapa cu lei (Daniel 6,16), n-a osândit pe niciunul dintre cei care nu s-au rugat lui Dumnezeu, ascultând de porunca lui Darius, ci căuta la sine însuşi, socotind mai de dorit moartea decât să supere pe Dumnezeu şi să fie mustrat de conştiinţă pentru călcarea legilor dumnezeieşti. Deci să nu-mi fie nici mie aceasta, să osândesc pe cineva ori să spun că eu singur mă voi mântui, însă prefer moartea decât să-mi fie conştiinţa tulburată din pricină că am greşit în orişice fel faţă de credinţa mea în Dumnezeu».

Atunci i-au spus: «Şi ce vei face, dacă romanii se vor uni cu bizantinii? Căci iată că ieri au sosit apocrisiarhii papei de la Roma şi în duminica de mâine se vor împărtăşi cu patriarhul, şi tuturor le va fi vădit că tu eşti cel ce i-ai întors de la credinţă pe romani, fiindcă îndată ce ai plecat de acolo, ei s-au unit cu cei de aici».

El le-a zis: «Chiar dacă cei sosiţi se vor împărtăşi, nu vor putea aduce ei înşişi niciun prejudiciu scaunului Romei, de vreme ce n-au cu ei nicio scrisoare către patriarh. Dar eu nu sunt defel convins că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă aceştia nu vor mărturisi că Domnul şi Dumnezeul nostru este din fire voitor şi lucrător al mântuirii noastre după cele două firi din care, în care şi care este2 ».

Atunci i-au spus: «Dacă romanii se împacă cu cei de aici, ce vei face?». El le-a zis: «Duhul Sfânt, prin Apostolul, îi anatematizează şi pe îngerii care ar cuteza să spună altceva decât grăieşte dumnezeiasca propovăduire (Galateni 1, 8)»”3.

În continuare, dregătorii i s-au plâns Cuviosului că nefiind el însuşi în comuniune cu Biserica Constantinopolului, acest lucru constituie pentru toţi o pildă puternică pentru a rupe la rândul lor comuniunea cu bizantinii. În sâmbăta următoare a avut loc o nouă audiere la palat.

„I-a zis Troilos bătrânului: «Spune-ne, Avvo; ia seama să spui adevărul, şi împăratul se va îndura de tine. Fiindcă dacă te vom cerceta după lege şi se va găsi adevărată fie şi una singură din vinile care au fost aduse împotriva ta, legea te osândeşte la moarte!».

Cuviosul a zis: «Am spus-o mai-nainte şi iarăşi zic, că dacă numai una dintre cele zise împotriva mea este adevărată, atunci şi satana este Dumnezeu. Iar dacă nu e Dumnezeu, ci apostat, atunci şi învinuirile aduse asupra mea sunt mincinoase şi lipsite de temei. Oricum ar fi, dacă voiţi să faceţi ceva împotriva mea, faceţi; eu nu mă voi păgubi, fiindcă mă tem de Dumnezeu».

I-a spus Troilos: «N-ai dat anatemei Typos-ul?». El a răspuns: «Am spus de multe ori că l-am dat». I-a spus iarăşi: «De vreme ce ai dat anatemei Typosul, pe împărat l-ai anatemizat». Răspuns-a robul lui Dumnezeu: «Eu nu l-am anatemizat pe împărat, ci un înscris străin de credinţa ortodoxă a Bisericii». «Unde a fost anatemizat?», îi zise. Cuviosul a răspuns: «În Biserica Mântuitorului şi a Născătoarei de Dumnezeu, de către Sinodul din Roma».

I-a spus atunci eparhul: «Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?». El a răspuns şi a zis: «Nu». I-a zis acela: «De ce?». Şi a răspuns: «Fiindcă a respins Sinoadele (Ecumenice)». I-a zis: «Dacă le-a respins, cum se face că ele sunt trecute în diptice?». Şi a răspuns: «Ce folos de nişte nume, dacă dogmele au fost lepădate?». I-a zis: «Poţi să dovedeşti asta?». Şi a răspuns: «Dacă voiţi şi mi-o îngăduiţi, pot să o fac cu mare uşurinţă»”4.

„După aceea au venit şi alţi trimişi ai patriarhului şi mă întrebau: «De care Biserică ţii? De a Bizanţului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A Ierusalimului? Iată că toate s-au unit acum întreolaltă împreună cu eparhiile supuse lor. Deci dacă şi tu ţii de Biserica Sobornicească, vino la unire cu noi, ca nu cumva să păţeşti ceva la care nu te aştepţi, deschizând o cale nouă şi străină vieţii».

Eu le-am răspuns: «Dumnezeul a toate, fericind pe Petru pentru cele ce bine le-a mărturisit despre El, a statornicit că Biserica Sobornicească este mărturisirea dreaptă şi mântuitoare a credinţei în El. Dar să aflu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea Bisericilor şi de s-a făcut bine cu adevărat, nici eu nu mă voi ţine departe de ea»5.

Atunci aceia i-au spus mărturisirea lor eretică, pe care, desigur, Sfântul a respins-o, drept care a fost exilat de împărat în Vizya Traciei. Acolo a primit vizita episcopului Teodosie al Cezareei însoţit de două căpetenii (656), cărora le-a explicat de ce nu este în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Observaţiei lui Teodosie că nu trebuie considerată dogmă ceea ce se săvârşeşte prin iconomie, Sfântul i-a răspuns:

„MAXIM: «Şi care credincios primeşte o aşa iconomie, prin care sunt trecute sub tăcere cuvintele pe care le-a iconomisit Dumnezeul a toate să fie rostite de către Apostoli, Proroci şi Învăţători? Să observăm, mărite domn, la ce rău duce aceasta, de o vom cerceta cum se cuvine […] Dumnezeu a ales şi a aşezat Apostoli, Proroci şi Învăţători, spre desăvârşirea sfinţilor (Efeseni 4,11-12); diavolul însă a ales şi a ridicat şi el apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi ca să războiască atât Legea veche, cât şi pe cea a Evangheliei. Iar prin apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi îi înţeleg pe eretici, ale căror cuvinte şi cugete sunt strâmbe.

Deci întocmai cum cel ce primeşte pe adevăraţii Apostoli, Proroci şi Învăţători primeşte pe Dumnezeu, tot astfel cel ce primeşte apostoli, proroci şi învăţători mincinoşi primeşte pe diavolul. Aşadar, cel ce-i pune pe Sfinţi laolaltă cu ereticii cei scârbavnici şi necuraţi – primiţi cuvântul celui ce vă grăieşte adevărul! – este vădit că pune pe picior de egalitate pe Dumnezeu şi pe diavolul.

Deci dacă cercetând inovaţiile care s-au făcut acum, în vremea noastră, găsim că ele duc la acest rău suprem, vedeţi ca nu cumva, sub chipul păcii, să ne aflăm bolind şi propovăduind apostazia, cea despre care dumnezeiescul Apostol a spus că va fi înaintemergătoare venirii lui Antihrist (II Tesaloniceni 2,3). V-am spus acestea fără şovăire, domnii mei, ca să vă cruţaţi pe voi înşivă şi pe noi.

Îmi porunciţi ca având toate acestea scrise în cartea inimii mele, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica ce propovăduieşte astfel de dogme şi să mă fac părtaş cu cei ce socotesc că-i stau împotrivă diavolului, dar se întorc în realitate împotriva lui Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu, Cel ce pentru mine S-a făcut Om fără de păcat!».

Şi punându-le metanie, a zis: «Orice vă este poruncit să faceţi robului vostru, faceţi; eu însă nicicând nu mă voi face părtaş cu cei care primesc aceste inovaţii».

Acestea auzindu-le, au încremenit şi plecându-şi capetele, au tăcut o bună bucată de vreme. Apoi episcopul Teodosie, ridicându-şi capul şi aţintindu-şi privirea asupra Avvei Maxim, i-a zis: «Noi îţi spunem în numele stăpânului nostru împăratul că dacă te vei împărtăşi cu noi, va uşura Typos-ul».

MAXIM: «E încă lungă calea care ne desparte. Ce vom face cu dogma unei singure voinţe, care a fost întărită sinodiceşte de Serghie şi Pyr, şi cu tăgăduirea oricărei lucrări?».

TEODOSIE: «Actul acela a fost dat jos şi scos din uz».

MAXIM: «A fost dat jos de pe zidurile de piatră, nu însă şi din sufletele înţelegătoare. Să se recunoască condamnarea sa, care s-a făcut sinodiceşte la Roma prin dogme şi canoane bine-cinstitoare, şi atunci peretele cel din mijloc se va surpa (Efeseni 2,14), şi nu vom mai avea nevoie de îndemnuri”6.

În continuare, Sfântul i-a răsturnat lui Teodosie toate concepţiile, făcându-l să mărturisească două voinţe şi două lucrări ale Dumnezeu-Omului Iisus. Episcopul l-a rugat atunci să se împărtăşească cu ei. Dar Cuviosul Maxim a răspuns că nu va face asta până când împăratul, patriarhul şi episcopii nu vor da mai întâi o mărturisire ortodoxă scrisă şi nu se vor şterge din diptice numele patriarhilor eretici Serghie, Kyr, Pyr şi Pavel. În cele din urmă, Sfântul a fost chemat din nou în Constantinopol, unde Teodosie şi alţi doi patricieni i-au declarat din partea împăratului:

„«Fiindcă întreg Apusul şi toţi cei ce au sucit lucrurile în Răsărit privesc la tine şi toţi s-au răsculat din cauza ta, nevrând să vină la un gând cu noi în credinţă, Domnul să-ţi străpungă inima ca să te împărtăşeşti cu noi, pe temeiul Typos-ului pe care l-am dat. Atunci noi înşine vom ieşi la Poarta de Bronz (Halki)7, te vom îmbrăţişa şi-ţi vom da mâna noastră şi te vom aduce cu toată cinstea şi slava în biserica cea mare şi vei sta împreună cu noi la locul rânduit împăraţilor. Vom face Liturghie şi ne vom împărtăşi cu Preacuratele şi de viaţă dătătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos; te vom proclama Părinte al nostru şi se va face mare bucurie, nu numai de Dumnezeu iubitoarei noastre cetăţi împărăteşti, ci şi lumii întregi. Fiindcă ştim prea bine că dacă tu te vei împărtăşi cu sfântul scaun de aici, se vor uni cu noi toţi cei ce s-au rupt din pricina ta şi a învăţăturii tale de comuniunea cu noi».

Atunci, întorcându-se către episcop, Avva Maxim i-a spus acestuia cu lacrimi: «Noi toţi, mărite domn, suntem în aşteptarea zilei Judecăţii. Cunoşti cele cuprinse în Typos şi cele hotărâte de noi (când ai făgăduit să-l convingi pe împărat să abandoneze Typos-ul), cu mâna pe Sfânta Evanghelie, pe Crucea de viaţă făcătoare şi pe icoana Mântuitorului nostru şi a Preasfintei Maicii Sale, Pururea Fecioarei, care L-a născut». Episcopul, plecându-şi capul, i-a zis cu voce tristă: «Şi ce pot face eu, dacă preaevlaviosul împărat a voit altminteri?».

La aceasta Maxim i-a spus: «De ce, dar, tu şi cei împreună cu tine v-aţi atins de Sfintele Evanghelii, de vreme ce sfârşitul celor grăite nu stătea în puterea voastră? Cu adevărat, nici toată puterea cerească nu mă va îndupleca să săvârşesc una ca asta. Căci ce cuvânt de apărare aş avea – nu zic înaintea lui Dumnezeu, ci chiar a conştiinţei mele -, dacă pentru omeneasca slavă, lipsită prin ea însăşi de fiinţă, mă lepăd cu jurământ de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o îmbrăţişează?».

La auzul acestor cuvinte cu toţii s-au sculat în picioare şi, plini de mânie, l-au împresurat smulgându-i părul, îmbrâncindu-l şi lovindu-l până ce l-au zdrobit. L-au acoperit din cap până în picioare cu o ploaie de scuipări, care n-au încetat până ce i-au acoperit veşmintele cu totul […] Cu furie şi sălbăticie l-au împroşcat cu ocări fără de număr şi blesteme de neînchipuit. Atunci a zis Epifanie: «Spune, bătrânule preaticălos şi lacom, ai zis acestea socotindu-ne eretici – pe noi, cetatea noastră şi pe împăratul? Cu adevărat, suntem mult mai creştini şi mult mai ortodocşi ca tine […]».

Răspunzând, Avva Maxim a zis: «Dacă credeţi astfel precum cred firile cele înţelegătoare8 şi Biserica lui Dumnezeu, cum de mă siliţi să primesc Typos-ul, care nu este decât tăgăduire a acestora?».

A spus Epifanie: «Acest lucru s-a făcut pentru iconomie, ca să nu se vatăme poporul din pricina unor astfel de subtilităţi».

Răspunzând, Avva Maxim a zis: «Din contră, orice om se sfinţeşte prin mărturisirea curată a credinţei şi nu prin tăgăduirea ei, aşa cum face Typos-ul».

A zis şi Troilos: «Ţi-am spus şi la palat că Typos-ul n-a tăgăduit nimic, ci a poruncit să se treacă sub tăcere cele îndoielnice, ca toţi să aibă pace».

Avva Maxim a răspuns iarăşi şi a zis: «Tăcerea asupra cuvintelor este tăgăduirea lor. Pentru că Duhul Sfânt grăieşte prin Prorocul: <Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă> (Psalmii 18, 3). Deci cuvântul care nu se rosteşte nu mai este cuvânt». Iar Troilos a spus: «Crede în inima ta ce vrei, nimeni nu te împiedică».

Avva Maxim a răspuns: «Dumnezeu n-a restrâns toată mântuirea la inimă, ci a zis: <Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri> (Matei 10, 32). Iar dumnezeiescul Apostol învaţă: <Cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire> (Romani 10,10). Deci dacă Dumnezeu şi Prorocii şi Apostolii lui Dumnezeu îndeamnă ca taina cea mare, înfricoşată şi mântuitoare a toată lumea să fie mărturisită prin graiurile Sfinţilor, sub niciun chip nu se cade să trecem sub tăcere glasul care o propovăduieşte, ca să nu se primejduiască mântuirea celor ce tac”9.

Această impresionantă opoziţie mărturisitoare s-a soldat cu exilarea Cuviosului Maxim la Perveris (656). Puţin mai târziu, a fost din nou chemat de patriarh şi „după zadarnice rugăminţi, făgăduinţe, ameninţări, temniţă, foame şi sete, la urmă l-au supus la crunte lovituri de bici, apoi i-au tăiat limba şi mâna dreaptă, şi aşa l-au trimis în ţinutul lazilor10, unde şi-a dat sufletul la anul 662, în vârstă fiind de optzeci de ani”11. Aceeaşi soartă au avut-o şi cei doi Anastasie, ucenicii săi. Totuşi, Sfântul şi-a recăpătat graiul în chip minunat şi a putut vorbi limpede până la sfârşitul său12.

Aceasta a fost, în puţine cuvinte, lupta măreaţă a slăvitului Mărturisitor. Un simplu monah, „fără a fi fost sfinţit prin vreo hirotonie”13, a ripostat cu vigoare de neclintit împotriva ereziei şi a iconomiei kakodoxe, într-un moment în care cei mai mulţi episcopi şi patriarhi au trădat credinţa ortodoxă.

Cea mai de seamă contribuţie a Sfântului a fost monumentala sa operă literară şi combaterea teologică sistematică a monotelismului. „Scrierile lui Maxim depăşesc cu mult numărul de cincizeci, cele mai multe fiind scrise în timpul disputelor monotelite”14. Reputat datorită instrucţiei sale temeinice, a erudiţiei, a ascuţimii, profunzimii şi bogăţiei înţelesurilor, „este greu de găsit un alt teolog care să fi înrâurit mai mult decât el mersul teologiei ortodoxe elene”15. S-a arătat a fi „cel dintâi teolog mistic”16 al Bisericii noastre, pe drept cuvânt numit Părinte şi călăuzitor atât al celui de-al VI-lea, cât şi al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic17.

 


1 Unul dintre calomniatori, ale cărui cuvinte sunt redate în continuare. (n. trad.)

2 Sfântul Maxim învaţă că Hristos „este «în două firi, din două firi sau două firi», lărgind formula de la Calcedon, care spunea numai «în două firi». Era formula neocalcedonenilor, care primea şi expresia monofiziţilor «din două firi», dar o ferea de sensul că «din două firi» a rezultat o singură fire, prin afirmarea cu sens contrar că Hristos e «două firi», nevătămate, dar unite în aşa fel, încât au dat un ipostas” (Părintele Dumitru Stăniloae, Introducere la vol. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri (partea a doua): Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti, op. cit. p. 7). (n. trad.)

3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 4-7, P.G. 90, 116A-121C (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul. „Vieţi” – actele procesului – documentele exilului, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp. 120-127).

4 Ibidem, cap. 13, P.G. 90,128A-C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 131-132).

5 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Către Anastasie monahul, P.G. 90, 132A (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 169-170).

6 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre întâmplările din timpul primului exil, cel din Vizya, cap. 9-12, P.G. 90, 144B-145C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 143-146).

7 Poartă a palatului imperial prin care se făcea ieşirea spre Catedrala „Sfânta Sofia” („biserica cea mare”, cum este numită în continuare). (n. trad.)

8 Puterile îngereşti, (n. trad.)

9 Ibidem, cap. 25-28, P.G. 90, 161D-165C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 159-162).

10 Provincia caucaziană Lazika. (n. trad.)

11 F. Vafeidis, Istoria Bisericii, vol. 1, 74, 3, p. 252.

12 Sfântul Nicodim Aghioritul, Sinaxar, vol. 1, p. 337.

13 P. Trembelas, Mirenii în Biserică, p. 148.

14 A. D. Kyriakos, Istoria Bisericească, vol. 1, 119, p. 400.

15 P. Hristou, Patrologia greacă, vol. 5, p. 266.

16 F. Vafeidis, ibidem, 98, p. 376.

17 Meletie al Atenei, Istoria bisericească, sec. al VII-lea, cap. 15, 9.

 

(Sursa: Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa 2015, pp. 219-232 )

Luptele Sfântului Maxim Mărturisitorul pentru condamnarea sinodală a monotelismului (638-649)

După publicarea Ekthesis-ului eretic al împăratului Iraclie, pentru Mărturisitorul Maxim au început noi lupte. În anul 645 a susţinut la Cartagina o dispută publică cu patriarhul monotelit Pyr al Constantinopolului (succesorul lui Serghie), aflat în exil. În această dispută, desfăşurată în faţa cârmuitorilor politici şi a mai multor episcopi, clerici şi monahi din nordul continentului african, Sfântul a izbutit să răstoarne convingerile eretice ale lui Pyr. În anul următor, monotelismul avea să fie condamnat de un sinod ţinut în nordul Africii, „sufletul întregii mişcări” fiind Sfântul Maxim. În continuare, însoţit de Pyr, marele Mărturisitor a mers la Roma, şi cu sprijinul papei Teodor cei doi au luptat împreună pentru apărarea Ortodoxiei.

Antiereticele Sfântului Maxim împotriva monotelismului s-au răspândit cu mare repeziciune în mănăstirile din nordul Africii şi din Roma, care se opuneau cu tărie noii erezii. În aceste mănăstiri şi-au găsit refugiul mulţi dintre monahii ortodocşi din Răsărit, adversari ai monotelismului. Răsunetul acestor riposte a reînsufleţit, în chip firesc, şi cugetul ortodox al monahilor din Constantinopol.

În cele din urmă, împăratul Constans al II-lea a emis în 648 un nou edict, cu numele de Typos, prin care interzicea sub ameninţarea celor mai aspre sancţiuni dezbaterile privind una sau două lucrări, respectiv una sau două voinţe în Hristos. În realitate, Typos-ul constituia „o deplină tăgăduire a tuturor Sfinţilor Părinţi şi a Sfintelor Sinoade, ba chiar a înseşi tainei Persoanei lui Hristos Dumnezeu”, înfăţişându-L pe Hristos „cu totul nelucrător şi lipsit de voinţă, adică lipsit de raţiune şi de suflet şi nemişcător”, asemeni dumnezeilor mincinoşi ai păgânilor.

La îndemnul Sfântului Maxim şi la stăruinţa monahilor apuseni din Italia şi nordul Africii, Sfântul Martin, papă al Romei (649-655), a decis convocarea unui sinod împotriva monotelismului. Sinodul s-a întrunit în 649 la palatul Lateran, cu participarea a o sută cincizeci de episcopi, lucrările fiind dominate de personalitatea şi teologia Sfântului Maxim.

Cuviosul Părinte s-a bucurat, desigur, de sprijinul şi colaborarea monahilor apuseni în pregătirea argumentelor patristice corespunzătoare şi traducerea lor. Actele Sinodului au fost transpuse neîntârziat în limba greacă. Anatemele împotriva ereziei au fost redactate direct în greacă de Sfântul Maxim şi traduse ulterior în latină. Părinţii sinodali au anatematizat trei patriarhi monoteliţi ai Constantinopolului (Serghie, Pyr şi Pavel, n. trad.) unul al Alexandriei (Kyr, n. trad.) şi, desigur, edictele eretice Ekthesis şi Typos. Marele Maxim „a fost mentorul acestui sinod”, care a adoptat inclusiv limbajul teologiei sale.

La cea de-a doua întrunire a Sinodului au luat parte trei egumeni ai unor mănăstiri din Apus şi unul din Lavra africană, precum şi alţi treizeci şi doi de monahi apuseni care au dat „libellus” împotriva monoteliţilor.

Prin acest libellus, părinţii cereau episcopilor lor să nu treacă cu vederea nedreptatea şi războiul pe care credinţa ortodoxă şi Sinodul de la Calcedon le-au suferit din partea patriarhilor Serghie, Kyr, Pyr (care se reîntorsese la erezie) şi Pavel. Cereau anatematizarea ereziei monotelite, a patriarhilor eretici şi a părtaşilor lor ca şi, desigur, a edictului blasfemator Typos. Ultima cerinţă a monahilor privea întărirea sinodală a credinţei bine-cinstitoare, precum şi tălmăcirea exactă a actelor şi sentinţelor Sinodului în limba greacă, pentru ca astfel să-şi poată exprima şi ei, la rândul lor, consimţământul.

Sfântul Martin i-a trimis împăratului, cu multă cutezanţă, actele Sinodului. Mâniat, Constans l-a adus pe papă în lanţuri la Constantinopol, unde Sfântul, acuzat de complot, a fost condamnat de Senat şi depus din treapta clericală în cadrul unei ceremonii la care i-au fost sfâşiate veşmintele arhiereşti. În cele din urmă a fost exilat la Herson, unde după multe pătimiri şi-a dat sufletul în anul 655.

(Sursa: Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa 2015, pp. 215-218)