Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a VII-a: Sfântul Marcu Evghenicul)

12. Sfântul Marcu Evghenicul

Vom vorbi în continuare de ultimul apărător al Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului, Sfântul Marcu Evghenicul şi cum s-a îngrădit acesta de erezie.

După cum se știe, Sfântul Marcu s-a luptat împotriva papismului, care, exploatând declinul Bizanțului, a vrut să subjuge Ortodoxia – care i s-ar fi dat mai dinainte ca plată – în schimbul ajutorului militar și economic promis imperiului slăbit. Este cunoscut faptul că, dacă n-ar fi existat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu, în această perioadă critică pentru Ortodoxie, Răsăritul întreg s-ar fi papistăşit și credința adevărată ar fi fost ștearsă de pe fața pământului.

Lucrul important este că Sfântul nu s-a luptat împotriva sinodului de la Ferrara-Florența – aşa cum știe toată lumea – doar în timpul ședințelor, ci și după semnarea acordului și întoarcerea la Constantinopol. Iar tocmai aceste ultime lupte ale sale – rămase multora necunoscute – au, poate, mai mare însemnătate, fiindcă luptele sale din vremea sinodului nu au dat rod, din moment ce până la urmă a fost semnată unirea „bisericilor”, pe când cele de după sinod au avut succes deplin și au constituit cauza revenirii la Ortodoxie și a condamnării sinodale a conciliului florentin dimpreună cu papismul.

Primul lucru pe care l-a făcut Sfântul întorcându-se în Constantinopol – şi cel mai însemnat – a fost acela de a întrerupe comuniunea bisericească cu toți câți semnaseră unirea la Florența și cu cei care îi urmau. Această delimitare a ținut până la moartea sa. Sfântul Marcu a trecut la Domnul pe 23 iunie 1444 sau 1445, iar conciliul florentin s-a încheiat în 1439. Deci în toți acești cinci sau șase ani de după sinodul apusean, Sfântul a fost separat de toți cei care semnaseră și de adepții lor. În plus în acești ultimi ani ai vieții, a devenit căpetenia anti-unioniștilor prin luptele sale și a salvat Ortodoxia de supunerea în fața latinilor.

Este adevărat că ortodocșii acelor vremuri erau mult mai sensibili în ce privește credința față de ortodocșii zilelor noastre. De aceea se delimitau îndată de episcopii și clericii unioniști și latino-cugetători. Sfântul Marcu, într-o epistolă a sa, trimisă din insula Limnos, unde se afla exilat, ieromonahului Teofan la Evripos, descrie această separare: „Deci trecând în Kallipoli și venind în Limnos, am fost ținut aici și poprit de către împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu și puterea adevărului nu pot fi legate, ci mai degrabă aleargă și se răspândește; și cei mai mulți dintre frați, prinzând îndrăzneală de pe urma exilării mele, îi supun mustrărilor pe cei nedrepți și călcători ai credinței drepte și ai părinteștilor așezăminte și îi izgonesc de peste tot ca pe niște gunoaie, nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

Vedem că surghiunirea Sfântului s-a făcut pricină a răzvrătirii și separării multor clerici de episcopii latino-cugetători. Separarea s-a caracterizat totdeauna prin întreruperea comuniunii bisericești și a pomenirii: „nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

În continuarea aceleiași scrisori, Sfântul Marcu îl povățuiește pe ieromonahul Teofan cum să se poarte cu nou-hirotonitul episcop latino-cugetător al Atenei, căruia, probabil, Teofan i se supunea: „Aflu că a fost hirotonit de către latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un copilandru, ucenic al episcopului de Monemvasia, care de cum a venit liturghisește fără osebire împreună cu latinii și hirotonește în chip nelegiuit pe câți găsește, oricum ar fi ei. Cer, deci, sfinției tale, ca, luând asupră-ți râvna cea pentru Dumnezeu – ca unul ce ești al lui Dumnezeu și prieten al adevărului și ucenic adevărat al Sfântului Isidor – să-i îndemni pe preoți să fugă în orice chip de împărtășirea cu el și nici să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească cumva, nici arhiereu să-l socotească, ci lup și năimit, nici să slujească în vreun fel în bisericile latine, ca să nu vină și peste voi mânia lui Dumnezeu care s-a abătut asupra Constantinopolului din pricina fărădelegilor săvârșite acolo”.

Îndemnul Sfântului este deplina separare de episcopul latino-cugetător. Expresia Sfântului Marcu: „nici să slujească în vreun fel în bisericile latinilor” înseamnă, probabil, să nu liturghisească ortodocșii în bisericile latino-cugetătorilor și unioniștilor sau în cele pe care latinii le ocupaseră cu forța.

În aceeași epistolă Sfântul descrie cum se purtau monahii cu episcopul latino-cugetător al Monemvasiei: „Starețul năimitului – şi nu păstorului – vostru, episcopul cel fără de minte al Monemvasiei, luând de la împărat stăreția [mănăstirii] Înainte-Mergătorului, nici nu este pomenit de călugării săi, nici tămâiat măcar ca creștin, ci îl au numai ca pe un zănatic”.

La sfârșitul epistolei, Sfântul Marcu dă iarăși sfaturi referitoare la pomenirea latino-cugetătorilor: „Fugiți, deci, și voi, fraților, de împărtășirea cu cei neîmpărtășiți și de pomenirea celor nepomeniți. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomenește pe papă ca arhiereu ortodox se face vinovat de împlinirea a tot ce este latinesc, chiar și de tunderea bărbii, iar cel ce cugetă latinește va fi judecat împreună cu latinii și socotit călcător al credinței”.

Cam aceleași lucruri le scrie Sfântul referitor la credință, dimpreună cu alte povețe, starețului mănăstirii Vatoped: „Nimeni nu este stăpân peste credință, nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici altcineva, căci numai Dumnezeu este Cel care ne-a încredințat-o prin Sine și prin ucenicii Săi”. Așadar în probleme de credință nu facem ascultare nici de arhiereu, nici de Sinod, ci de Hristos și de Apostoli.

În aceeaşi scrisoare spune stareţului: „Fugiţi, deci, fraţilor, de cei ce aduc şi de cei ce întăresc înnoirea latinilor şi – legaţi între voi prin iubire, un trup şi un duh întru acelaşi suflet, una cugetând – adunaţi-vă în jurul singurului nostru cap, Hristos…”. Aici Sfântul învaţă că Biserica nu este episcopocentrică, ci hristocentrică. Prin urmare adunarea mădularelor Bisericii se face în jurul lui Hristos.

De toţi aceştia Sfântul s-a separat după întoarcerea la Constantinopol. Acest lucru îl arată foarte lămurit într-o lucrare cu titlul: „Expunere a preasfinţitului mitropolit al Efesului, în ce fel a primit vrednicia arhieriei şi arătare a sinodului întrunit la Florenţa”. La sfârşitul acesteia Sfântul Marcu spune: „De atunci înainte aceia și-au săvârșit ale lor și au căutat spre învoirea cu cele hotărâte și spre celelalte ale unirii. Iar eu, despărțindu-mă după aceea de ei și petrecându-mi timpul de unul singur, ca să fiu unit cu sfinții mei părinți și învățători, le fac tuturor cunoscută părerea mea prin această scrisoare, ca să fie cu putință – celui ce vrea – să cerceteze pentru care din două n-am primit unirea făcută; pentru dogmele sănătoase ori pentru cele stricate”. Deci s-a separat ca să rămână unit cu Sfinții, ceea ce înseamnă că nu poți să fii laolaltă cu Sfinții și în același timp să comunici bisericește cu ereticii.

Din acest ultim fragment al expunerii se vede că întreaga scriere era în același timp și o declarație de îngrădire.

În același duh este și enciclica Sfântului cu titlul „Ortodocșilor aflați pe fața întregului pământ și în insule, Marcu episcopul mitropoliei efesenilor, bucurați-vă în Domnul!.” În această epistolă sobornicească, Sfântul Marcu îi avertizează pe destinatari cu privire la ereziile papistașilor. Aceste erezii le concentrează în cinci: 1) Adaosul din Crez; 2) Energiile create ale lui Dumnezeu; 3) Focul purificator; 4) Săvârșirea Sfintei Liturghii cu azimă; 5) Primatul papei peste toată Biserica.

La sfârșitul acestei epistole, referindu-se la „ortodocșii” unioniști și latino-cugetători care acceptau unirea cu papistașii, spune: „Fugiți, dar, fraților de ei și de părtășia lor; căci unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, preschimbați în apostoli ai lui Hristos. Și nu e de mirare, fiindcă satana însuși se preface în înger al luminii. Deci nu e o minune dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit faptelor lor. Și iarăși în altă parte, tot despre ei spune Sfântul Apostol: «Unii ca aceștia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor și prin vorbe frumoase și binecuvântări păcălesc inimile celor fără de răutate»”. Aici Sfântul propovăduiește încă o dată delimitarea de „ortodocșii” latino-cugetători.

Însă, mai apoi, a fost nevoie ca Sfântul să se delimiteze și de „ai noștri”, care recunoșteau – odată ce aveau comuniune bisericească – rătăcirile papistașilor. Acest lucru nu l-a făcut Sfântul Marcu singur, ci și mulți alții, îndeobște clerici. Într-o epistolă către prezbiterul Gheorghe din Methoni, Sfântul spune în încheiere, cu referire la comuniunea bisericească: „Acestea puține dintre cele multe ți le-am scris spre păzire de nerușinarea acelora. Află că hotărârea sinodului mincinos – mai bine spus deșarta nouă-glăsuire după cum merită – n-a fost primită cu niciun chip de nimeni; ci și cei care s-au învoit și au semnat sunt urâți de toți; ca spurcați și trădători ai adevărului și nimeni dintre cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei. Dumnezeu cel ce pe toate le poate fie să rânduiască acestea spre folos și să îndrepteze Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Sângele Său. Păzește odorul cel bun al credinței, fugind cu totul de întinatele înnoiri”. Deci ceea ce făcuse Sfântul au făcut majoritatea clericilor: pe toți cei care semnaseră îi socoteau vânzători ai adevărului și „nimeni din cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei”.

Apostrofarea ortodocșilor de către latino-cugetători și delimitarea bisericească prin întreruperea pomenirii le descrie pe îndelete, în amintirile sale, marele ecleziarh Silvestru Syropulos. Silvestru redă dialogul avut cu oamenii împăratului: „Atunci au spus mijlocitorii: «Fiindcă voi nu spuneți nimic, atunci vom spune noi ceea ce credem că e bun și nevătămător. Despre hotărâre nu zicem nimic, căci se află ca și nepusă în practică. Însă zicem despre pomenire: nu vi se pare bun ca papa să fie doar pomenit și prin pomenire să fim uniți? Pomenirea nu e decât un cuvânt și pe acela îl rostește diaconul, iar prin acest cuvânt și uniți vom fi, nici ceva dintre dogme nu vom lăsa deoparte ori vom schimba ceva din datinile noastre». Răspuns-am noi: «Mult este cuvântul despre pomenire; căci [numai] aceia sunt pomeniți în biserici, care sunt de aceeași credință și părtași la aceeași Biserică; pe când nepărtașii nici pomeniți nu sunt, nici are voie vreunul dintre cei hirotoniți să se roage în biserici pentru un neîmpărtășit. Iar papa este neîmpărtășit (nepărtaș). Deci cum va fi pomenit cel ce este neîmpărtășit cu cei ce sunt părtași?» Atunci notarul mijlocitor zise: «Pomenirea papei nu este nici măcar pomenire; căci nu se roagă pentru el, ci numai zice diaconul un cuvânt: „Pe preafericitul papă Evghenie…” și nici el nu se roagă, nici nu cere de la alții rugăciune pentru papa». Zis-am eu: «Pomenirea dipticelor este mai mare decât toate pomenirile; căci celelalte pomeniri cer rugăciunea celor care aud și a celor afară din altar, pe când dipticele nu cer rugăciunea celor de afară, ci însuși patriarhul spune întâi: „Pomenește, Doamne, toată episcopimea ortodocșilor, care drept învață cuvântul Adevărului Tău”, așa încât se roagă întâi patriarhul pentru cei care învață drept. Îndată după aceea, luând cuvânt diaconul, rostește cu glas mare cine sunt cei care învață drept. Îi enumeră, deci, pe patriarhul nostru și pe cei ai Răsăritului ca drept învățând. Iar a învăța drept înseamnă – precum zice dumnezeiescul Gură de Aur – a tăia pe cele corcite. Pe când papa nu taie, ba chiar le aduce pe cele corcite. Așadar, dacă ar fi să se rostească numele papei împreună cu cele ale patriarhilor Răsăritului, se va ajunge în chip necesar la una din aceste două concluzii: ori că papa învață drept și răsăritenii nu – fiindcă se deosebesc în articolul despre purcederea Duhului Sfânt, care este unul dintre articolele Crezului și nu se învoiesc cu papa în această privință – ori că învață drept răsăritenii și papa nu. Deci cum să fie [lucru] binecredincios sau în alt fel binecuvântat a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i aduce laolaltă și a-i uni pe cei ce grăiesc unii împotriva altora ca și cum ar fi într-un gând? Iar mai de seamă și mai înfricoșător este că și Canonul al zecelea al Sfinților Apostoli zice: „Dacă cineva se roagă chiar și în casă cu cel neîmpărtășit să fie și el afurisit”. Iar patriarhul nu se roagă împreună cu papa, ci se roagă pentru el în numele întregii Biserici. Și luați seama cât se deosebește a se ruga în numele Bisericii de a se ruga împreună; mare lucru este și cu totul străin de Biserica noastră ortodoxă». Atunci a zis notarul: «Ferice ar fi fost dacă am fi prevăzut acestea și am fi scos cu totul dipticele din liturghie înainte de a vă fi pregătit să plecați în Italia». Apoi și altele multe zicându-ne ca să ne înduplece să ne întoarcem la treapta noastră de mai înainte și să ne învoim cu patriarhul, la urmă au adăugat: «Ne așteptăm să cugetați și să aflați un chip bun de a fi uniți, căci vi se va da de veste să veniți iarăși aici». Și cu acestea ne-am despărțit”.

Deci ce înseamnă cuvântul „drept învățând”? Nu e vorba de rugăciune, precum cred astăzi mulți în mod naiv. E vorba de o mărturisire, prin care anulezi public și bisericește orice altă mărturisire ortodoxă, de vreme ce prin pomenire îi pui laolaltă cu ortodocșii pe eretici, pe vrăjmașii Părinților îi faci apărători ai lor, iar pe cei certați îi arăți ca și cum ar fi împăcați. „Deci cum să fie de bună cuviință sau binecuvântat în vreun fel a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i așeza laolaltă și a-i uni pe cei neînvoiți ca și cum ar fi de acord?”

Marele ecleziarh Silvestru Syropulos ne descrie, în aceste amintiri, o împotrivire și o delimitare, vrednică de laudă, a poporului față de preotul din parohia lor. Preotul acesta, din simplă curiozitate – să zicem – a vrut să vadă cum se face înscăunarea noului patriarh. Deci când, în vremea sinodului de la Florența, patriarhul Iosif a murit, a fost ales, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și unionistul mitropolit al Kyzikului, Mitrofan. La această ceremonie a fost de față și episcopul latin Hristofor. Silvestru descrie cele întâmplate în legătură cu preotul Teofilact astfel:

„Pregătitu-s-a deci al Kyzicului și a primit înștiințarea; i-a chemat și pe mitropoliții Trapezuntei și Iracliei să fie de față la înștiințare (că va fi patriarh), dar n-au venit. Așadar în miercurea odovaniei praznicului Sfintei Învieri a lui Hristos, care a fost în ziua a patra a lunii mai, a venit la palat și a fost propus de împărat ca patriarh. Am fost de față și noi, atât la înștiințare, cât și la propunere și am mers înaintea lui cu alai la patriarhie; era acolo și episcopul latin al papei, Hristofor, stând tot drumul aproape de patriarh, de-a dreapta lui, fără să se depărteze câtuși de puțin de el. Acest lucru a provocat patriarhului mai multă învinuire și dezaprobare din partea poporului – ca primind latinismul – şi lua lumea binecuvântarea patriarhului cu mare scârbă, ba unii se și dădeau înapoi ca să nu aibă parte de blagoslovenia lui. Voi adăuga și o mică povestire spre dovedirea râvnei aprinse pentru dreapta credință a binecredinciosului și cu adevărat creștinescului popor de aici, povestire de altfel hazlie.

Un preot a vrut să vadă cum se face înscăunarea patriarhului; numele preotului era Teofilact. A împrumutat deci un cal, căci nu avea, și a venit la împărăție și văzând cele făcute acolo, a venit cu noi până la patriarhie. Apoi s-a întors acasă și la ceasul vecerniei a tras clopotul – căci era praznicul Înălțării – şi n-a venit nimeni în biserica lui; la fel a făcut și la utrenie și n-a venit nimeni. Aștepta și la ceasul liturghiei să-i aducă cineva prescură și nu i-au adus; de aceea nici n-a liturghisit. Nemulțumit, s-a dus la cei care obișnuiau să vină la biserica lui și a întrebat de ce n-au venit la biserică în zi de sărbătoare? Iar aceia i-au zis: „Fiindcă te-ai dus și tu după patriarh și te-ai latinit„. Preotul zicea: „Și cum m-am latinit? M-am dus doar să văd rânduiala pe care niciodată n-o văzusem, dar nici nu m-am îmbrăcat în veșminte, nici n-am cântat, nici n-am făcut altceva din cele preoțești. Atunci cum m-am latinit?” Aceia spuseră: „Dar te-ai amestecat și ai mers împreună cu latinizanții înaintea patriarhului latino-cugetător și ți-a fost de-ajuns  binecuvântarea lui„. Atunci s-a aprins de revoltă și le-a făgăduit cu jurământ că niciodată nu se va mai duce la patriarh sau la cei din preajma lui și cu chiu cu vai a putut să-i înduplece să vină iarăși la biserică. Chiar dacă această povestire a fost adăugată ca desert, ea poate fi celor doritori mărturie despre dispoziția pe care o are, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea creștinescul acesta popor pentru dogmele sănătoase ale Bisericii și despre felul cum leapădă și cum urăște pe cele mincinoase și străine”.

Din această relatare se vede poziția poporului și aportul său la restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu doar că-și cunoștea credința, dar știa și ce poziție trebuie să păstreze atunci când aceasta este vândută. Iar această poziție era delimitarea/îngrădirea. Mulțimile din Constantinopol, din cauză că episcopul latin stătea aproape de patriarh, au bănuit că patriarhul acceptă latinismul și luau binecuvântarea lui fără tragere de inimă. În plus, felul cum s-au purtat enoriașii preotului Teofilact – care în mod spontan, fără vreo înțelegere între ei, fără să-l întrebe pe duhovnic și să ceară binecuvântare, fără să se gândească la faptul că nu vor avea Sfânta Liturghie într-o zi de praznic etc. – demonstrează că delimitarea de păstorii eretici trebuie să lucreze ca și cum ne-am trage mâna înapoi atunci când ne frigem.

Silvestru Syropulos, referindu-se la procedura alegerii noului patriarh, ne povestește: „Iar împăratul, de nevoie, a vrut să facă [alt] patriarh; și mai întâi a poruncit unora din dregători să se întâlnească cu mitropolitul Efesului (Sfântul Marcu) și l-au socotit vrednic și l-au silit să se înduplece să devină patriarh. Iar dacă l-au aflat neprimind în ruptul capului aceasta, a poruncit să se facă alegere. Cât despre mitropolitul Efesului, n-au mai făcut vorbă să fie de față la alegere, fiindcă îl aflaseră separat de toți cei din sinod; însă pe al Iracliei l-au silit, fiindcă nici el nu voia să vină. Căci zicea unora cu care vorbea: «Ceea ce s-a petrecut la Florența este rău și nefericit și stricăciune a credinței ortodoxe și s-a făcut cu de-a sila; rău am făcut și eu că am semnat, dar am fost nevoit și trebuie tăiată mâna aceasta care a semnat». Și altele ca acestea spunea prietenilor săi; de aceea nici la alegere n-a vrut să vină”. Aici se arată că pe Sfântul Marcu nici nu l-au convocat la sinod pentru vot, fiindcă nici patriarh nu voise să fie, nici să aibă vreo legătură ecleziastică cu sinodul.

Înainte de a încheia cu Silvestru Syropulos, vom mai reda din amintirile sale un dialog al Sfântului Marcu, la Florența, cu episcopii aflați împreună cu el; dialogul a avut loc într-o ședință pe care au făcut-o ca să aibă călăuzire cu privire la înfruntarea latinilor.

„Iarăși, după trecerea a două zile, am venit la patriarh, după obicei, unde s-au pornit cuvinte multe despre unire și îl îndemnau și-i cereau mitropolitului Efesului să facă oarecare iconomiei și pogorământ. Însă acela zicea: «Nu încape pogorământ în cele ale credinței”. Deci după multe cereri de pogorământ și după apologiile și refuzurile aceluia, cei ce doreau unirea spuneau: «Puțină este deosebirea și un mic pogorământ ne va uni, dacă vrei și tu să-l întrebuințezi». Al Efesului zise: «Aceasta este asemenea cu ceea ce a zis prefectul Sfântului Teodor Scrisul: „O dată doar împărtășiți-vă și altceva nu mai cerem, mergeți unde vă place”. Și Sfântul i-a răspuns: „E ca și cum ai spune: nu-ți cer nimic decât să-ți iau capul o dată și după aceea du-te unde voiești. Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”». Deci de la această cerere și pretenție – chipurile – pașnică, s-a iscat ceartă și mitropolitul Nicheei îl tărbacă (n.n. ocărî, batjocori) pe cel al Efesului. Și după multă gâlceavă, sculându-se al Nicheei, zise: «De prisos lucru fac și mă cert cu om îndrăcit; acesta este nebun și nu vreau să mă cert cu el» și a ieșit mâniat. Zis-a și al Efesului: «Copil ești și ca un copil te-ai purtat». Și cu aceasta am ieșit toți. Iar patriarhul văzând acestea, n-a făcut nicio glumă, și nici n-a oprit tulburarea – nici pe aceasta, nici pe cea dinaintea ei – ci numai ședea privind, nimic zicând”.

Până la urmă, a doua zi, s-a continuat consfătuirea arhiereilor și a celorlalți ortodocși, pe care Syropulos o povestește: „Începând al Efesului să citească ceva dintre cele ale lui Kavasilas cu privire la cele discutate, îndată zise mitropolitul Rusiei: «Noi pentru unire și pace venit-am aici, nu pentru schismă și despărțire. Voim deci să-i citim și pe unioniști, nu pe schismatici și dezbinători. Iar Kavasilas este schismatic și nu voim să fie citit». Urmatu-i-a al Lachedemoniei care a zis: «Și ce avem cu Kavasilas? Noi nu-l avem de sfânt. Arhiereu a fost și îl avem ca pe unul dintre arhiereii de acum, ca pe al Monemvasiei – de pildă – sau oricare altul, nici nevoie n-avem să-i îmbrățișăm scrierile». Atunci zise al Efesului: «Dar atunci să-l citim pe Vekkos!» Și indignat de îndrăzneala și obrăznicia lor, înțelegând că aproape toți au trădat și sunt gata să se învoiască cu latinismul, a tăcut”.

Cu adevărat Vekkos era potrivit să fie citit la o astfel de întrunire, la care se căutau puncte de sprijin pentru compromisul cu latinii! Exact aceasta se întâmplă și astăzi, când mulți, ca să rămână în tăcere și liniște, caută la Părinți puncte de sprijin care să le vină pe măsură, fiindcă nu dorim să ne ridicăm la înălțimea împrejurărilor.

Nu se cuvine să trecem cu vederea fragmentul ultim al mărturisirii pe care Sfântul a făcut-o în fața sinodului de la Florența:

„Și ce trebuie să spunem multe? Toți învățătorii Bisericii, toate soboarele și toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să fugim de eretici și să stăm departe de părtășia lor. Deci pe toți aceștia disprețuindu-i eu, să urmez celor ce ne cheamă la unire sub masca unei păci prefăcute? Celor care au stricat sfințitul și dumnezeiescul Crez și pe Fiul Îl fac al doilea principiu al Duhului Sfânt? Căci las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei. Fie să nu pățesc niciodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să cad astfel departe de mine însumi și de gândurile cuvenite; ci ținând învățătura Ta și a fericiților bărbați insuflați de Tine, să mă adaug părinților mei, aceasta – ce altceva? – luând de aici cu mine: dreapta credință”.

Sfântul Marcu Evghenicul are ceva personal în această privință, ceva ce arată siguranța pe care o simțea departe de purtătorii ereziei: voința de a menține delimitarea și întreruperea comuniunii bisericești atât în timpul vieții, cât și după moarte.

Așadar, când i s-a apropiat sfârșitul și camarazii săi de luptă erau aproape, precum și alți ortodocși, le-a lăsat ultimele instrucțiuni, grăitoare despre delimitarea sa după moarte. Acest text este un odor al mărturisirii – care și singur l-ar putea caracteriza în întregime pe Sfântul Marcu –, arătând că, deși aflat pe patul de moarte, avea puls și putere tinerească. Din el se vede cât de bine înțelesese valoarea delimitării și siguranța pe care i-o conferea, precum și faptul că, plecând din cele de aici, avea credința curată și neîntinată, ca cea mai de preț ofrandă în vederea întâlnirii cu Domnul. Simțea că, delimitându-se aici, se va întâlni acolo cu Sfinții delimitaţi și prigoniți din pricina credinței, pe mucenicii adevărului, pe toți câți au iubit credința neștirbită și pe cei care au pătimit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața aceasta și voia să se știe că va rămâne în aceeași credință și după moarte. Redăm ultimele sale cuvinte așa cum au fost reținute de ucenicii săi:

„Voiesc să mai spun mai pe larg gândul, ce întotdeauna, și acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu statornic de la început până la sfârșit și să nu pară vreunora că unele am zis și altele am ascuns în minte, lucruri care să mă fi mustrat în ceasul acesta al izbăvirii mele. Ci zic despre patriarh nu cumva i se va părea, sub îndreptățirea – chipurile – cinstirii mele, la înmormântarea trupului acestuia smerit al meu sau chiar la parastasele mele, să trimită pe vreunii din arhiereii săi sau din clerul său sau pe oricine dintre cei ce se împărtășesc cu el ca să se roage sau să se îmbrace împreună cu preoții din partea noastră chemați la ele, crezând că astfel vin eu în vreun fel, fie și în ascuns la părtășie cu el. Și pentru ca tăcerea mea să nu le dea motiv celor ce nu cunosc bine și în profunzime scopul meu, să presupună vreun pogorământ, spun și întăresc înaintea a mulți și vrednici bărbați întâmplați aici, că nici nu voiesc, nici nu primesc în vreun fel părtășia cu el sau cu cei ai lui, nici câtă vreme trăiesc, nici după moarte, precum nici unirea făcută și dogmele latinești pe care le-au primit el și ai lui și ca să le apere pe acestea a căutat ocrotirea lor cu prețul nimicirii dogmelor drepte ale Bisericii. Sunt cu totul încredințat că, pe cât mă depărtez de el și de unii ca el mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții și pe cât mă despart de ei, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologhisitorii Bisericii. Și iarăși, dacă mă las înduplecat de cei aflați de partea lor, mă depărtez de adevăr și de fericiții învățători ai Bisericii. Și de aceea spun, așa cum în toată viața mea despărțit am fost de ei, la fel și în vremea ieșirii mele, chiar și după moartea mea, mă lepăd de părtășia și unirea cu ei și cu jurământ poruncesc ca niciunul din ei să nu se apropie la înmormântarea mea sau la parastasele mele, ori de vreunul din cei de partea noastră, ca să încerce să poarte veșminte sau să liturghisească laolaltă cu ai noștri. Căci aceasta ar însemna să amestecăm cele de neamestecat. Trebuie ca în tot chipul aceia să fie despărțiți de noi, până când va da Dumnezeu buna îndreptare și pace Bisericii Sale”. (Cuvinte ale celui între sfinți părintelui nostru Marcu arhiepiscopul Efesului, pe care le-a grăit multora dintre arhieriei și ieromonahi și monahi și mireni în ziua în care s-a mutat la Domnul, Patrologia Orientalis, Tom XV, pag. 346.)

Punctele principale ale cuvântării sunt următoarele: niciunul din cei cu care întrerupsese comuniunea bisericească din motive de credință Sfântul nu vrea să fie de față la înmormântarea sa, nici – cu atât mai mult – să poarte veșminte, ca să-l cinstească, adică, patriarhul și arhiereii săi. Nu vrea să se creadă, nici măcar ca bănuială, că avea în ascuns părtășie bisericească cu aceia. Nu dorește vreo comuniune cu arhiereii și patriarhul latino-cugetători, nici măcar după moarte. Își arată încredințarea că, cu cât se depărtează la nivel ecleziastic de aceia, se apropie de Dumnezeu, se unește cu adevărul și cu Sfinții. Dimpotrivă, pe cât se apropie de aceia, se depărtează de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorește, spune la urmă, nicio comuniune bisericească spre a nu fi amestecate cele ce nu sunt de amestecat în privința credinței.

Acesta a fost Sfântul Marcu Evghenicul, atletul Ortodoxiei, până la sfârșitul zilelor. Se cuvine să spunem că astăzi erezia ecumenistă tocmai acest lucru îl promovează și îl afișează ca stindard: amestecarea celor neamestecate, exact ceea ce nu a acceptat Sfântul.

Urmașul Sfântului Marcu, Sfântul Ghenadie Scholarios, s-a luptat în același duh cu învățătorul său pentru restabilirea bunei credințe. El, ca patriarh, a consfințit săvârșirea pomenirii Sfântului Marcu în ziua de 19 ianuarie, potrivit lui M. Ghedeon (Tabele patriarhale).

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a VI-a: Sfântul Grigorie Palama)

11. Sfântul Grigorie Palama

Se știe că Sfântul Grigorie a apărat dogmele ortodoxe împotriva lui Varlaam și Achindin, care au încercat să răspândească în Răsărit ereziile apusene despre energiile create ale lui Dumnezeu. Este de asemenea cel care a apărat monahismul în privința rugăciunii minții, a adunării minții și a ridicării, prin mijlocirea inimii, către Dumnezeu, lucruri pe care Varlaam a încercat să le deturneze. Este cel care a păstrat și a continuat Tradiția Bisericii cu privire la îndumnezeirea omului prin participarea sa la energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Luptele Sfântului Grigorie nu s-au îndreptat doar împotriva lui Varlaam și Achindin, ci şi împotriva patriarhului Ioan al XIV-lea numit Kalekas. După sinodul 1341, care a dat dreptate poziției Sfântului Grigorie și a condamnat ereziile lui Varlaam, Kalekas s-a întors împotriva Sfântului, pe care, prin diverse urzeli și prin sprijin politic, a reușit să-l bage în închisoare. Având însușită învățătura lui Varlaam, a vrut să-l facă episcop pe colaboratorul aceluia, Achindin și pentru aceea l-a hirotonit mai întâi diacon. În această perioadă cât s-a aflat în temniță, Sfântul Grigorie a luptat împotriva patriarhului, devenit eretic, Ignatie al Antiohiei.

Kalekas a emis o epistolă circulară prin care l-a anatematizat pe Sfântul Grigorie și pe cei de un cuget cu el. Epistola cuprindea, printre altele, și următorul fragment: „Pe Palama și pe cei de un cuget cu el şi toate necuviincioase lor învățături, mai bine zis aiurări; pe cei care apără, aleg şi primesc cele din «Tom» după a lor tâlcuire, ba mai degrabă goală vorbire și nu potrivit înțelesului după Dumnezeu şi drept-credincios, asemeni luminătorilor și învățătorilor Bisericii, cărora și voi urmându-le și ţinându-ne de zicerile Sfinţilor, am scris în Tom; și pe toți cei care pentru aceasta – adică nu din alte pricini – s-au arătat îndrăzneţi ca necanonic şi nesăbuit să-mi întrerupă pomenirea, îi supunem legăturii de viață Începătoarei și Sfintei Treimi şi îi trimitem anatemei. Semnătura: Ioan, prin mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului noii Rome și patriarh ecumenic”. (P.G. 150, 863D)

Vedem, așadar, că Sfântul Grigorie, din pricina părerilor eretice ale patriarhului Ioan, i-a întrerupt pomenirea înainte de judecata sinodului. Aceasta a fost una din cauzele pentru care s-a dat anatema împotriva lui: „… îndrăznind necanonic și nesăbuit să-mi întrerupă pomenirea…”. Se cuvine să amintim că atunci când Sfântul Grigorie a întrerupt pomenirea, patriarhul nu fusese încă osândit de un sinod, în vreme ce Sfântul nu fusese încă hirotonit episcop, ci era un simplu ieromonah în Sfântul Munte. Se pare că această hotărâre a anatematizării Sfântului au semnat-o și alţi episcopi, între care și patriarhul Antiohiei Ignatie, însă Sfântul nu a ţinut cont de ea, ci a continuat să liturghisească. Citim în circulara lui Kalekas: „Iar căpetenia şi ocrotitorul hulitorilor, Palama, deopotrivă cu ceata lui fiind osândit (căci nici de la împotrivire nu se dă înapoi, nici nu se sfieşte cumva de necugetata stăruinţă), înstrăinat se face și de Biserica lui Dumnezeu și de preoție, după cum arată cele scrise împotriva lui și semnate de patriarhul de atunci al împărătesei cetăților, de al dumnezeieştii cetăți a Antiohiei și de fiecare arhiereu în parte, atât cei aflați acum aici, cât și cei duși în eparhiile lor. Astfel se face întreruperea și poprirea lor, chiar dacă, nesocotind pedeapsa, se ţineau de preoție, cu îndrăzneală aducând jertfele tainice în ascuns”. (P.G. 150, 880D)

Lucrul cel mai însemnat este că Sfântul Grigorie nu se delimitase pur și simplu de patriarhul Kalekas înainte de sinod, ci considera și propovăduia că nu se poate ca cineva, care se află în părtășie bisericească cu patriarhul, să fie ortodox, în vreme ce el, care era separat de patriarh, era unit cu dreapta credință. Aceasta o spune la sfârșitul scrierii sale intitulate: „Că neînțelegere și returnare a tomului este ceea ce, scriind patriarhul alăturat varlaamiţilor, numește – spre amăgire – tâlcuire a tomului”. Zice acolo Sfântul: „Fiind deci el (patriarhul) în acest chip și de atâtea ori retezat de la întreaga mulțime a drept-credincioșilor, înseamnă că este cu neputință a se afla între bine-credincioşi cel nedespărțit de acesta, în vreme ce cu adevărat în condica creștinilor și cu Dumnezeu unit potrivit binecinstitoarei credințe se află cel care pentru acestea s-a despărțit de el”.

Pe patriarhul Ioan Kalekas îl socotea despărțit de ortodocși, din pricina credinței, înainte de judecarea sinodală, iar pe cei care-l urmau îi așeza la un loc cu el. Sfântul Grigorie susține, cu alte cuvinte, că nu se poate afla cineva printre ortodocși, chiar dacă spune că are credință dreaptă, din moment ce urmează și se află de partea unui păstor sau arhipăstor eretic.

Este vrednic de atenție faptul că, separat de patriarh și de adepții săi, n-a fost doar Sfântul Grigorie, ci și clericii, monahii și mirenii care l-au urmat. Când, în 1340, Sfântul Grigorie a alcătuit şi a semnat primul aşa-numitul  „Tom aghioritic despre cei ce în chip sfinţit se liniștesc” – scriere care a deținut locul de frunte în sinodul ulterior din 1341 și care exprima credința tuturor dogmelor ortodoxe pe care el le apăra în luptele sale împotriva lui Varlaam – acesta a fost semnat de toți Părinții aghioriţi. Se pare că aghioriţii, înainte de diagnosticarea şi judecarea ereticului Varlaam şi a ucenicilor săi, au întrerupt comuniunea bisericească cu fiecare din cei ce cugetau lucruri potrivinice învățăturii Sfântului Grigorie şi s-au arătat întru totul de acord cu tradiţiile Sfinților prin întreruperea pomenirii patriarhului de Constantinopol Ioan. De aceea și Sfântul Grigorie socotea „Tomul” acesta ca o armă neprețuită împotriva ereziei ivite în vremea sa.

Să vedem și încheierea „Tomului”, unde se arată că, după cuvioșii aghioriţi, a semnat delimitarea şi episcopul de Ierissós, Iacov, învoindu-se și pecetluind: „Smeritul episcop al Ierissosului și Sfântului Munte Iacov, crescut în tradițiile aghioritice şi părintești şi dând mărturie că prin aleșii care au semnat aici, a semnat, învoindu-se, tot Sfântul Munte şi eu, învoindu-mă şi încheind am semnat, și aceasta, după celelalte, adăugând, că pe cel care nu se învoiește cu sfinţii precum noi și părinții noștri de mai înainte, împărtășirea acestuia noi nu  o primit”.

Aici vom invoca mărturia monahului Iosif Kalóthetos, care a fost împreună-luptător, de un suflet şi de un cuget cu al Sfântului în apărarea dreptei credinţe. În a opta omilie a sa, „Împotriva lui Ioan Kalekas”, Iosif spune în apărarea tuturor celor separaţi de patriarh: „Dar să ne întoarcem de unde am plecat. Spune, deci, bunul acesta păstor, că biserica ne-a făcut lepădaţi de la ea pentru că n-am voit să dăm mărturie scrisă. Despre care biserică spune că ne-a lepădat? Despre a apostolilor? Dar nu suntem noi în tot chipul deopotrivă cu aceeaşi râvnitori ai ei şi n-am ales ca pe toate să le pătimim pentru ea şi n-am preferat noi a suferi cu bărbăţie toată durerea şi osteneala în cele de aici cu ajutorul lui Dumnezeu şi nu în numele ei [este] războiul de atâta vreme cu Thrasýmah şi Glavkofán (n.n. numele sunt ironice, arătând pe Varlaam şi Achindin). Aşa încât nu despre aceea spune că am fost lepădaţi de ea – cum astfel? – ci despre biserica cea nou-arătată şi despre dogmele ei pe care a înfiinţat-o împreună cu băieţaşii din jurul lui Thrasýmah şi Glavkofán. Cei ce au mâncat la masa Izabelei au socotit ca nimic cuvinte, legi, prooroci, apostoli şi câte altele. De unde eşti tu biserică a binecredincioşilor? Din cuvânt? Din purtare? Din fapte? Din sănătoasele învăţături? După ce te-ai făcut cămară de lucru a toată minciuna, a toată clevetirea, a tot răul, a toată cugetarea potrivnică, a toată nedreptatea, lăcomia, ierosilia, hrăpirea şi înşelăciunea, mai apoi şi biserică pe tine însuţi – o, obrăznicie! – te hirotoneşti, neştiind că şi Nestorie, Machedonie cam acelaşi lucru susţineau ca şi tine? Căci şi ei au avut acelaşi tron ca şi tine. De unde eşti tu biserică? Din mită? Din judecăţi făcute pe bani? Din a nu osebi cele spurcate de cele sfinte? Din a da cele sfinţite la toţi necuraţii şi ticăloşii? Din a-i convinge pe oameni să se sature de sângele fraţilor? Din a vinde harul Duhului? Din a umple Biserica de toate ereziile – ca să ajung la culmea relelor – sau din a vinde credinţa ta şi a episcopilor tăi şi a celor care te urmează, pe care şi biserică îi numeşti? Una ca aceasta este, după tine, biserica, pe care ai întemeiat-o de curând, despărţindu-te de Biserica noastră! Iar Biserica noastră este de sus, neprihănită, curată, împăciuitoare, departe de orice lucru rău şi viclean şi slobodă de orice răutate şi neamestecată cu vreo murdărie sau pată, crezând dogmele sănătoase, curate şi sincere ale bărbaţilor purtători de Dumnezeu. Cap al Bisericii noastre este Domnul nostru, iar mădulare şi părţi ale unei astfel de Biserici sunt adunarea bine-credincioşilor, care au curăţie pe măsura Capului lor, nu oricare necurat şi spurcat!”.

Ideile de bază ale acestui minunat text mărturisitor sunt cele ce urmează: Biserica lui Hristos şi biserica condusă de patriarhul Ioan sunt diferite. Aşadar când se iveşte o erezie, cei care urmează erezia, clerici şi laici, formează altă biserică (mai exact anti-biserică). Una adică, este cea de peste veacuri a Sfinţilor Apostoli şi cealaltă, după cum spune Iosif patriarhului Kalekas „biserica cea după părerea ta, pe care de curând ai întemeiat-o despărţindu-te de a noastră”. Înţelegem de aici că prin acceptarea ereziei cineva se distanţează de Biserica Apostolică şi se încadrează în cea nou-întemeiată. Iar ceea ce episcopii bisericii nou-apărute fac, spun că a fost făcut şi hotărât de Biserică: „mai apoi şi biserică – o, obrăznicie! – pe tine te hirotoneşti, neştiind că şi Nestorie şi Machedonie cam tot aşa spuneau, ca şi tine”.

În cazul Sfântului Grigorie Palama şi a adepţilor săi, avem pe de-o parte separarea Sfântului de patriarhul eretic şi de episcopii care îl urmau, pe de alta afurisirea şi excomunicarea impusă de patriarh Sfântului. Această excomunicare din biserica patriarhului, dimpreună cu motivele care au dus la ea, sunt descrise expresiv de Iosif Kalóthetos: „Afurisitu-ne-a păstorul cel bun, îngrijitorul sufletelor noastre, nu fiindcă am ales furtul, sacrilegiul, adulterul, desfrânarea, uciderea, minciuna, clevetirea, jurământul mincinos, ci fiindcă nu le-am ales! Afurisiţi şi izoniţi din biserică ne-a făcut, precum odinioară sinedriul lui Aná şi Caiafa pe sfinţiţi Apostoli, nu pentru că am preferat împotrivirea şi zarva, spargerea caselor şi profanarea mormintelor, ci pentru că nu le-am preferat. Şi martori ai acestui lucru sunt faptele însele şi cei care au bună înţelegere, căci nu ne-am întovărăşit cu tirania plănuită de el şi cu răsculata-i cugetare. Ba, iarăşi ne numeşte răsculaţi şi pricinuitori de tulburare şi cugetători de lucruri nepotrivite nu pentru că aşa ar fi, nici pentru că va vedea aşa ceva, ci pentru că nu i-am iertat lui să vândă dreapta credinţă a noastră şi a celor de un neam cu noi, aşa cum a vândut-o pe a sa şi pe a episcopilor următori lui, ci cu tot sufletul şi cu toată tăria mergem peste tot strigând tuturor cu glas mare: «Staţi drepţi, bărbaţilor, staţi drepţi! Păziţi predaniile pe care le-aţi primit, păstraţi odorul cel bun! Chiar înger din cer vă va vesti altceva decât aţi primit, spuneţi-i şi voi ca Apostolul: anatema!»”.

În acest fragment expresiile „păstorul cel bun, îngrijitorul sufletelor noastre” sunt evident ironice, ca şi cum ar spune: lupul, ucigaşul sufletelor noastre etc. Afurisirea şi excomunicarea ortodocşilor de către eretici se face despotic, prin reaua întrebuinţare a puterii, mai bine zis prin abuzarea de ea, spre intimidare şi potolirea împotrivirii ortodocşilor. Încheierea fragmentului prezent cuprinde un element foarte important, acela că, dacă Sfântul Grigorie şi adepţii săi nu se delimitau de patriarhul eretic, acesta ar fi vândut şi dreapta lor credinţă.

Ca să înţelegem mai bine că atunci când o erezie se înteţeşte, cei care o primesc formează altă anti-biserică şi ies, prin erezie, din Biserica Apostolică, vom mai cita un fragment dintr-o epistolă a lui Iosif Kalóthetos intitulată „Epistolă trimisă în Sfântul Munte către Grigorie aşa- numit  Stravolangaditul (este vorba despre Sfântul Grigorie Sinaitul), aflat în Lavra”: „Împotriva preotului lui Dumnezeu, a sfinţitului – zic – Grigorie şi a noatră a tuturor, strâmbături şi batjocuri şi hohote de râs. Pe deasupra cărora ne mai şi numeşte nesupuşi Bisericii şi îngâmfaţi. Nu ştiu de care Biserică zice: de cea pe care a înfiinţat-o acum de curând împreună cu cel din Calavria şi cu ieşitul din minţi Achindin sau de cea întemeiată de Hristos şi de Sfinţi cu mult sânge şi sudoare, întâi prin cele ale Stăpânului, apoi prin ale apostolilor, mucenicilor, învăţătorilor şi ale câtor altora. Ci dacă spune de cea nou înfiinţată de către ei, ducă-se şi el împreună cu ea, ca una ce este strâmbă şi departe de Dumnezeu; iar dacă vorbeşte de cea odinioară recunoscută şi întărită de Dumnezeu şi de Sfinţi, pe care omul lui Dumnezeu Grigorie o apără şi-şi dă viaţa pentru ea, atunci el este cel care trebuie să se supună Bisericii noastre, al cărei frâu mai înainte l-a lepădat îndepărtându-se”.

Vom încheia cu încă un text al tovarăşului de luptă şi ucenicului Sfântului Grigorie, un fragment care ne învaţă că în probleme bisericeşti, care ating credinţa şi erezia, nu se cade să dăm iertare şi dezlegare, înainte ca ereticul să se pocăiască şi să se întoarcă de la erezie către dreapta credinţă. Aparţine Cuvântului al doilea al lui Iosif Kalóthetos, intitulat „Împotriva aceloraşi Varlaam şi Achindin, rău-credincioşilor”: „Ci cum să nu-l aibă cineva vrăjmaş de o viaţă pe cel care jigneşte astfel cele dumnezeieşti? Şi cum să se împace cineva cu el, care are vrăjmăşie către Dumnezeu? Cum să nu păcătuiască de neiertat cineva dând iertare celui nepocăit? Sigur că Sfânta Evanghelie sfătuieşte să iertăm păcatele celor care au păcătuit, dar celor cărora le pare rău de cele pe care nu le-au făcut bine; pe când cu cei cărora nu le pare rău nu ne obligă să facem aceasta. Căci cel care dă iertare celui necăit ajunge să se lipsească pe sine de iertare. Iar cel care o dă cu uşurinţă, fără întoarcerea şi îndreptarea aceluia şi înainte de a se lepăda de jignirea adusă lui Dumnezeu, păcătuieşte îndoit, pe de-o parte prin aceea că iartă pe cel ce nu s-a lăsat de hulă şi de defăimarea lui Dumnezeu şi încă este nepocăit, pe de alta prin aceea că se face pe sine mai iubitor de oameni decât însuşi Dumnezeu”.

Aici Iosif spune că nu se poate să ai pace cu cel care este vrăjmaş lui Dumnezeu. Iar dacă-l ierţi pe eretic înainte să se îndrepte, pierzi şi tu iertarea de la Dumnezeu şi păcătuieşti de două ori, arătându-te mai iubitor decât Dumnezeu. Pe scurt, se cade să iertăm greşelile celorlalţi faţă de noi şi nu pe cele faţă de Dumnezeu, de credinţă şi de Biserică.

Încheiem prin a spune că delimitarea Sfântului Grigorie Palama şi a celor de un cuget cu el faţă de patriarhul Ioan Kalekas s-a făcut aşa cum prevede Canonul 15 I-II, dat fiind faptul că erezia lui Varlaam, îmbrăţişată de patriarh, fusese condamnată de sinodul din 1341, însă patriarhul nu fusese judecat sinodal. Judecarea şi condamnarea sa în sinod au avut loc în 1347.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a V-a: Sfântul Fotie cel Mare şi delimitarea cuvioşilor aghioriţi în vremea patriarhului eretic Ioan Vekkos)

9. Sfântul Fotie cel Mare

După cum se știe, Sfântul Fotie a fost acela care, prin luptele sale, a salvat Ortodoxia de supunerea față de papism și a condus Sinodul Protodeuter, care a dat între altele și Canonul al XV-lea. Același Sfânt ne va explica, în continuare, acest Canon prin învățătura lui, ne va arăta dacă este opţional sau obligatoriu și ne va călăuzi fără greș pe drumul separării: când, adică, se cuvine să se facă și în ce condiții trebuie să ne supunem episcopului. Există un fragment al Sfântului atât de lămurit și de limpede, încât e nevoie să aibă cineva iscusință de iezuit și diplomație papistăşească pentru a-l răstălmăci. Aparține omiliei a XV-a pe care a rostit-o de pe amvonul Bisericii Sfintei Sofia:

„Eretic e pastorul? Lup este. Se cade să fugi de el și să sari gardul și nu cumva amăgindu-te, să vii către el, chiar dacă ți se pare peste măsură de blând. Fugi de împărtășirea lui și de vorbirea cu el ca de veninul șarpelui; căci cu cârlig și momeală se pescuiesc peștii, iar grăirea vicleană, care ascunde într-însa otrava eretică, pe mulți dintre cei simpli, care s-au apropiat de ea și n-au bănuit că vor păți vreo vătămare, i-a vânat. Pentru acestea se cuvine, deci, să fugi de unii ca aceștia cu toată tăria. Drept credincios este păstorul, se pecetluiește cu buna credință, nu se lasă atras cu nimic de ceata ereticilor? Supune-i-te ca unuia ce stă în chipul lui Hristos; nu aceluia îi aduci cinste, dacă o aduci din tot sufletul, ci Hristos o primește. Nu căuta la celelalte, Dumnezeu este judecătorul lor; Aceluia lasa-I judecata, iar tu arată-I ascultare – după dragostea lui Hristos – și tragere de inimă curată”.

Sfântul este atât de clar, încât înfățișează ambele situații: a păstorului eretic și a celui ortodox. Pe eretic îl numește lup de care trebuie să te îndepărtezi numaidecât, ca din instinct, fără tărăgănări și hotărâri sinodale; adaugă că nu trebuie să te lași înșelat de blândețea lui afișată și că părtășia cu el este otravă de șarpe. Dimpotrivă, pentru păstorul ortodox Sfântul stabilește câteva premise pe care trebuie să le cerceteze fiecare și apoi să i se supună. Adică să aibă întru toate credință și viață dreaptă fără vreun beteşug eretic. La acestea e nevoie să ia aminte fiecare credincios, dacă nu vrea să ajungă de râpă. Dacă păstorul are credință ortodoxă, spune Sfântul Fotie, și o propovăduiește prin cuvinte și fapte, atunci trebuie să-l socotești „ca stând în chipul lui Hristos”. Cinstea arătată acestui păstor o primește Hristos. Pe toate celelalte, în afară de credință, să nu le cercetăm.

Această învățătură a Sfântului Fotie este pe înțelesul tuturor și face Canonul al XV-lea nu doar obligatoriu, ci și în același timp imperios necesar pentru oricine nu vrea să fie sfâșiat de lup și otrăvit de șarpe. Dacă așteptăm hotărârea unui sinod ca să fugim de lup, înseamnă fie că suntem nepăsători față de propria mântuire, fie că o dorim, dar fără luptă și jertfă.

Vom adăuga și un fragment dintr-o epistolă a Sfântului, ca să vedem pe de-o parte severitatea lui în problemele credinței, pe de alta Tradiția pe care o cunoșteau toți ortodocșii vremii sale, aceea că trebuie să fugim de episcopii eretici și cu credință strâmbă.

În această scrisoare Sfântul îl mustră pe arhiepiscopul Chesariei pentru că s-a făcut trădător al dogmelor credinței și credincioșii îl ocoleau, încât nici nu-l mai salutau:

„Rău te-ai făcut prietenilor și trădător al dumnezeieștii dogme și vrăjmaș al propriei tale mărturisiri, iar după aceea te mai și întrebi de ce oare credincioșii te ocolesc ca și cum ai fi blestemat, neînvrednicindu-te nici de obșteasca binețe?! O, ce se cade să-ți spun? Oamenii socotesc grozăvie a se face părtași – chiar și spunându-ți „Bucură-te!” – faptelor tale celor rele”. (Epistola XXVI, Către Pavel, ajuns arhiepiscop al Chesariei şi căzut de la credinţă)

De aici se vede că delimitarea era cunoscută tuturor ortodocșilor și aceștia o puneau în practică din instinct, fără ca episcopul Chesariei să fi fost condamnat de Sinod.

Biserica locală a Romei, prin episcopul ei, arăta în chip manifest, pe de-o parte, înclinații stăpânitoare asupra celorlalte Biserici locale, pe de alta aluneca dogmatic în erezii, precum cea a purcederii Duhului Sfânt de la Fiul. Sfântul Fotie cel Mare a fost întâiul și cel mai de seamă potrivnic al acestor căderi. Prin Sinodul al VIII-lea Ecumenic a fost condamnată, în prezența delegaților papei, erezia „Filioque” și au fost domolite tendințele dominatoare și expansioniste ale papilor.

10. Delimitarea aghioriţilor în vremea patriarhului Ioan Vekkos

Acum vom spune câteva lucruri despre îngrădirea Cuvioșilor aghioriti martirizați pe vremea patriarhatului lui Ioan Vekkos. După cum se știe, în vremea schismei, dușmanul nedezmințit al dreptei credințe a fost papismul și mai târziu protestantismul provenit din el. După schismă, în Răsărit a avut loc o înmulțire accelerată a dușmanilor externi ai Imperiului, concomitent cu slăbirea statului bizantin din pricina neiscusinței și promiscuităţii conducătorilor și a diferitelor lupte interne. Însă cea mai mare rană, care a acționat hotărâtor în direcția împuținării forțelor și căderii finale, au fost cruciadele; acestea nu numai că erau stârnite de papi, dar au fost folosite ca mod de supunere a Ortodoxiei față de papistași.

Astfel, deci, în Bizanț s-au format în urma schismei două tendințe și curente – am spune – teologice, caracterizate prin poziția lor față de papism. Erau, adică, latino-cugetătorii și ortodocșii, numiți, în mod corespunzător, unioniști și anti-unioniști. Iar toți Sfinții perioadei de după schismă – fără excepție – au fost nu doar ortodocși și anti-unioniști, ci și luptători vajnici împotriva ereziei papistăşești. Din contră, latino-cugetătorii unioniști au fost oameni cu simțăminte ortodoxe moderate, cu înclinații către compromis și diluare a dreptei credințe; în plus, erau îmboldiți la aceasta de așteptarea ajutorului militar și economic din partea papilor Romei, din cauza primejdiilor externe ale Bizanțului.

Am precizat aceste lucruri pentru a fi bine înțelese mucenicia și mărturisirea Cuvioșilor aghioriţi care au pătimit în vremea lui Vekkos și ca să se vadă delimitarea lor de patriarhul latino-cugetător mai înainte de judecata sinodului – adică ceea ce pretinde oricărui ortodox Canonul 15, I-II Constantinopol. Chestiunea Cuvioșilor Mucenici aghioriţi a fost următoarea, potrivit documentelor istorice publicate de M. Ghedeon în lucrarea „Athosul” și de A. Dimitrakopoulos în „Istoria schismei”.

La anul 1261, după o robie de aproape şaizeci de ani, s-a făcut recucerirea și eliberarea Constantinopolului de ocupația cruciaților. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, ca să evite o nouă campanie cruciată asupra Bizanțului, a dorit să dobândească bunăvoința și prietenia papei. Zălogul dat și ofranda care s-ar fi adus spre jertfă pe altarul papal era, bineînțeles, Ortodoxia care trebuia să se supună papismului, recunoscând „Filioque”, primatul și stăpânirea papală peste toată Biserica, folosirea azimelor la Sfânta Liturghie și orice altceva considerau papii de cuviință. Împăratul, ca să-și ajungă țelul, era necesar să-l aibă de aliat și împreună-cugetător pe patriarh. Iar pe atunci era patriarh Iosif, bărbat anti-unionist și întru toate drept-credincios.

În 1274 a avut loc la Lyon un sinod papistăşesc la care împăratul a trimis o delegație fără consimțământul patriarhului. Potrivit istoricilor occidentali, delegații ortodocși au acceptat unirea cu papa. Apoi împăratul, ca să se statornicească unirea, a început să-i surghiunească și să-i chinuie în fel și chip pe ortodocșii anti-unionişti. A. Dimitrakopoulos, extrăgând material de la istoricii Pahymeris, Grigoras și N. Humnos, arată:

„După plecarea solilor împăratul, prinzând pe câțiva dintre cei ce stăruiau neînduplecaţi în dogmele părinților lor, i-a căznit crunt. «Toate îi erau cu putință împăratului – zice Grigoras – confiscări, exiluri, închisori, scoateri de ochi, bătăi, tăieri de mâini. Atunci pe sora lui, Evloghia, care dezaproba unirea, a exilat-o; atunci pe patriarhul Iosif l-a trimis în Mănăstirea Perivleptos, iar apoi și în Hili – castru de pe o insuliță aproape de gura Mării Negre – l-a poprit. Atunci pe ritorul Olóvolos (căruia i-a tăiat mai întâi nasul și buzele) l-a pus în lanțuri la început și l-a bătut groaznic, iar după aceea i-a legat cu o funie lungă de gât pe el și pe Iasitis și pe alții, zece la număr; și celor dintâi le-a pus în cârcă mațe de oaie, care li se încolăceau de gât pline încă de balegă, iar în plus a poruncit ca ritorul bisericii Olóvolos să fie lovit cu ficați de oaie peste gură; și așa prin toată cetatea să fie purtați spre batjocură. Insulele Limnos, Skyron, Keo și cetatea Nicheea le-a umplut de surghiuniți; pe frații Manuil și Isaachie, rude ale lui, cu mult mai înainte i-a băgat în temniță; a tăiat nasul doctorului Pérdikas; l-a orbit pe Pahomie, bărbat cuviincios, ca și pe galisiotul Galaction și pe venerabilul Lazăr gorianitul; i-a tăiat limba monahului Meletie, care scrisese împotriva latinilor stihuri lumești și multe alte fapte sălbatice a săvârșit.”» Şi după cum zice biograful patriarhului Atanasie al Constantinopolului: „Cu toții fugari și băjenari s-au făcut, câți n-au băut băutura aceea a ereziei, mai murdară decât apa tulbure; și s-au luat cu sila averi, s-au strâmtorat închisorile de mulțimea celor întemnițați și toate s-au umplut de zgomot și de neliniște”.

Să semnalăm în trecere că toate acestea le-au suferit acești cunoscuți și necunoscuți mărturisitori ai credinței pentru că nu primeau să recunoască cele trei capete, adică primatul, autoritatea și pomenirea papei după rânduiala pomenirii patriarhilor ortodocși.

După exilarea patriarhului Iosif în 1275, a fost ales patriarh, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și cel de un gând cu el Ioan Vekkos. În această perioadă, cu scopul de a primi ajutor din partea latinilor, împăratul îi silea pe toți să accepte unirea, mai ales pe monahii nevoitori în Sfântul Munte al Athosului. A. Dimitrakopoulos, relatând povestirea așa cum se găsește într-un manuscris al Bibliotecii Sfântului Sinod din Moscova, spune:

„Mihail, întâiul dintre Paleologi, ţinând sceptrul romeilor și văzând Imperiul smerit peste măsură din pricină că era luptat de agareni și bulgari, de la Răsărit și din Apus, a făcut sfat viclean și neplăcut lui Dumnezeu, împreună cu patriarhul de atunci Ioan Vekkos latino-cugetătorul, să se alăture dogmei latinești, pe motivul – chipurile – păcii bisericilor și a ajutorului latinesc primit dintr-acolo împotriva celor ridicați asupra sa; pentru aceea se grăbeau a-i trage pe toți în prăpastia unei erezii ca aceasta, mai ales pe călugării din Sfântul Munte al Athonului. Însă aceia i s-au împotrivit prin epistola dogmatică și mustrătoare pe care i-au trimis-o”.

Scrisoarea trimisă de Părinții aghioriţi împăratului este nu doar un text mărturisitor, ci și o călăuză neînșelată spre mântuire în vreme de erezie și restriște a credinței. Vom prezenta din această faimoasă epistolă partea referitoare la pomenire, deși ea grăiește întreagă despre îndepărtarea bisericească față de eretici, aducând ca argument o sumedenie de texte scripturistice și patristice:

„Marele Apostol al Domnului și Evanghelist Ioan spune: «Dacă cineva vine către voi fără să aducă cu el această învățătură, binețe să nu-i dați și în casă să nu-l primiți; căci cel ce-i dă binețe, se face părtaș faptelor sale celor viclene». Iar dacă și pe cale suntem împiedicați să-i dăm binețe, ori a-l băga într-o casă obișnuită suntem opriți, cum să nu fim opriţi a-l aduce nu în casă, ci în templul lui Dumnezeu și încă în însăși Sfântul Altar, lângă tainica și înfricoșătoarea Masă a Fiului lui Dumnezeu junghiat în chip nesângeros; în chip nesângeros ca fiind Dumnezeu, dar junghiat ca fiind Miel fără de prihană; pentru ca pe noi să ne împace cu Tatăl și cu Sine și să ne curețe de păcatul nostru Cel fără de păcat, prin Sângele Său. Care iad va borî (sic!) pomenirea celui pe bună dreptate retezat de către Duhul Sfânt ca unul ce s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești? Căci dacă numai a da binețe aduce părtășie la faptele rele, cu cât mai mult țepoasa lui pomenire, și aceasta înaintea înfricoșătoarelor Taine dumnezeiești? Căci dacă Cel ce stă înainte este Adevărul Însuși, cum să primească a socoti potrivită această mare minciună: a-l așeza pe acela, ca patriarh ortodox, laolaltă cu ceilalți patriarhi ortodocși? În vremea înfricoșătoarelor Taine vom juca teatru? Şi cum va îndura aceasta sufletul drept-credinciosului și nu se va despărți îndată de părtășia celor care pomenesc și nu-i va socoti negustori de cele sfinte? Căci de sus este Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu; pomenirea numelui arhiereului în Altar a primit-o ca împărtășire desăvârșită. Stă scris în tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii că liturghisitorul pomenește numele arhiereului, arătând prin aceasta și supunerea față de cel mai mare și că este părtaș aceluia și următor lui în ce privește credința și Sfintele Taine.

Iar marele nostru părinte și mărturisitor Teodor Studitul spune către cineva acestea, printr-o cinstită a sa epistolă:

«Mi-ai spus că te-ai temut să-i spui celui mai în vârstă ca tine să nu-l pomenească pe eretic și despre aceasta nu socotesc obrăznicie să-ți spun așa: că împărtășirea are întinăciune și numai din pomenirea lui, chiar dacă drept-credincios este cel care pomenește».

Acestea le spune părintele; iar înaintea lui și Dumnezeu a arătat aceasta zicând: «Preoții au lepădat legea Mea și au spurcat cele sfinte ale Mele». Cum? Fiindcă nu osebeau cele spurcate de cele cuvioase, ci le erau toate totuna. Mai limpede și mai grăitor este faptul că zicem: «Ci să facem aceasta ca pogorământ». Şi cum va fi primit un pogorământ care spurcă cele sfinte, după cuvântul lui Dumnezeu și izgonește din ele Duhul lui Dumnezeu? Şi care-i face pe credincioși nepărtași iertării păcatelor și înfierii, de atunci înainte? Şi ce ar fi mai păgubitor decât acest pogorământ, dacă părtășia la acestea este deja vădită și, într-un cuvânt, cădere și răsturnare a dreptății? Căci cel ce primește eretic, se supune vinei aceluia; iar cel ce se împărtășește cu cei ce nu sunt de împărtășit, neîmpărtășit se află, ca unul care dă peste cap Dreptarul Bisericii”. (Epistola aghioriţilor către împăratul Mihail Paleologul în Eseu istoric al monahului Callistos Vlastos [1896])

Având, deci, în vedere împăratul Mihail al VIII-lea reacția părinților aghioriţi, potrivit aceluiași manuscris, la întoarcerea din Italia, împreună cu patriarhul sau cel puțin cu reprezentanți ai acestuia, a trecut prin Sfântul Munte și a încercat, prin înfricoșare și amenințări, să-i convingă pe părinți să intre în comuniune bisericească cu ei. Împreună-liturghisirea şi pomenirea patriarhului Ioan Vekkos ar fi fost dovada unirii ecleziale a Părinților cu patriarhul şi totodată acceptarea concesiilor făcute de acesta latinilor.

Din această relatare se vede că unii din părinți au fost intimidați de amenințări și au slujit împreună cu trimişii patriarhului. Însă cei mai mulți dintre Părinți au rămas tari în credință și pentru aceasta au suferit moarte mucenicească. Împotrivirea și mărturisirea lor era aceea că nu vor să aibă nicio părtășie bisericească cu latino-cugetătorii – împăratul Mihail și patriarhul Ioan. Iar aceasta, bineînțeles, înainte de judecarea sinodală și condamnarea patriarhului, după cum cere Canonul 15, I-II.

Mănăstirile care au făcut compromisul și au liturghisit împreună cu latinii au fost Marea Lavră și Xiropotamu. Iar cele care au păzit credința și mărturisirea au fost Iviron, Vatoped, Zografu și schitul din Karyes. În total au fost omorâţi 74 de călugări. Acest număr s-a păstrat, probabil, prin tradiție, pentru că sinaxarele, viețile sfinților și Cuviosul Nicodim Aghioritul numără doar 26 de Cuvioși Mucenici ai mănăstirii Zografu și 12 monahi vatopedini dimpreună cu stareţul lor Eftimie. Despre ceilalți se vorbește fără numere concrete.

Nu trebuie să trecem cu vederea minunile săvârșite de Dumnezeu ca să arate încuviințarea şi bună-plăcerea Sa pentru Cuvioșii mărturisitori și pe de altă parte pedeapsa aghioriţilor care au trădat credința.

În povestirea despre Cuvioșii Mucenici de la Zografu se vorbește de minunea Maicii Domnului, a cărei icoană a vorbit monahului care se nevoia în apropierea mănăstirii și i-a poruncit să dea de veste părinților despre venirea latino-cugetătorilor. Sinaxarul spune așa: „În acea vreme înfricoșătoare pentru Sfântul Munte, se nevoia singur lângă mănăstirea Zografu un călugăr care avea sfinţitul obicei să citească de multe ori pe zi Imnul Acatist al Maicii Domnului înaintea sfintei sale Icoane. Într-una din zile, când pe buzele bătrânului răsuna salutul Arhanghelului către Preasfânta Născătoare: «Bucură-te!», deodată acesta aude dinspre sfânta ei Icoană cuvintele: «Bucură-te şi tu, bătrânule a lui Dumnezeu!»; iar bătrânul a rămas speriat. «Nu te teme» a continuat liniștit glasul venit de la Icoană, «ci mergând în grabă la Mănăstire, vestește fraţilor și stareţului că vrăjmașii mei și ai Fiului meu se apropie. Deci cine este slab cu duhul să se ascundă întru răbdare, până ce va trece ispita; iar cei care doresc muceniceşti cununi să rămână în Mănăstire. Du-te, așadar, grabnic!»” (Sinaxarul Mare, 22 septembrie)

A doua minune este că pe piatra pe care li s-au tăiat capetele Cuvioșilor Părinți mucenici din Karyes – și care se afla vizavi de biserica Protáton, cinstită după cuviinţă de părinți – de câte ori ningea, nu se așeza niciun fulg de nea. Această piatră a fost mutată de curând în partea stângă a bisericii Protáton, cu o candelă aprinsă deasupra, pe motivul că este păstrată ca odor în biserica principală din Karyes.

Celelalte minuni sunt legate de pedepsele celor care au trădat și au liturghisit împreună cu latino-cugetătorii. Despre monahii din Marea Lavră se povestește:

„Venind latino-cugetătorii aceștia şi în Lavra, au fost primiți, de frica pedepsei cu moartea, de câțiva călugări ai mănăstirii, cărora le-au și dat multe lucruri sfinţite, adică Sfinte Potire, Evanghelii, cădelnițe și altele, pe care le luaseră cu forța, ca niște tâlhari, din alte mănăstiri. Iar cei care s-au împărtășit cu înainte-zişii latino-cugetători, au rămas după moarte neputreziţi și nenorocitele lor trupuri, negre și duhnind a împuțiciune, n-au fost îngropate în cimitirul obștii, ci într-o peșteră pe care au zidit-o, ca fiind străine de Sfânta și Drept-credincioasa Biserică a Răsăritului și de dreptele ei dogme”.(Sinaxarul Mare, 4 ianuarie)

Şi mai de seamă sunt două minuni povestite de istorici despre monahii mănăstirii Xiropotamu care au slujit împreună cu latino-cugetătorii. Una este cutremurul care a dărâmat mănăstirea: „Şi trecând muntele, împăratul a poposit în mănăstirea zisă Xiropotamu; iar cei ce viețuiau în ea, cuprinși de frică și alegând mai degrabă cele vremelnice în locul celor veșnice, asemeni celui căzut dintre Sfinții 40 de Mucenici și râvnind la pilda cea rea a Lavrei, l-au primit de asemenea cu lumini şi larmă și cinste mare; apoi, intrând în biserică, au săvârșit împreună liturghia azimiţilor, pomenindu-i pe eretici. Iar Domnul, Care privește peste pământ şi-l face să se cutremure, de năprasnă cutremurând cu vuiet pământul, biserica a dărâmat-o, pe preoții rușinii aflați în ea i-a îngropat, zidurile mănăstirii le-a răsturnat, unul singur lăsând – şi acesta cârnit – ca semn neamurilor următoare. Împăratul și cei dimpreună cu el, văzând și rușinându-se, şi-au acoperit feţele de rușine și urcându-se în corăbii, au blestemat cele ce făcuseră. Acestea toate s-au petrecut la anul mântuirii 1280”. (M. Ghedeon – Athosul) Aici se arată limpede pomenirea ereticilor la Liturghie și mânia lui Dumnezeu venită grabnic pe urma acestei liturghii.

A doua minune este că – spre pedepsirea părinților din Xiropotamu – după această liturghie și pomenire a ereticilor, n-a mai ieșit ciuperca de sub Sfânta Masă la praznicul Sfinților 40 de Mucenici – care este hramul bisericii – și pe care părinții o tăiau și o puneau ca binecuvântare în bucatele din ziua hramului: „Acesta (Andronic Paleologul) și mănăstirea Xiropotamu a (re)zidit-o din temelii, dar niciodată n-a mai răsărit ciuperca, care ieșea în fiecare an, la pomenirea Sfinților 40 de Mucenici, sub Sfânta Masă, din pricina spurcării Sfântului Jertfelnic de către latino-cugetători”. (M. Ghedeon – Athosul)

Ioan Vekkos, după detronarea sa şi moartea împăratului Mihail al VIII-lea, a fost caterisit în 1284, drept pentru care este clar că separarea Cuvioşilor mucenici aghioriţi s-a făcut înainte de judecata sinodului, potrivit Canonului 15.

Despre împăratul latino-cugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, istoricul Dimitrakopoulos spune: „Astfel a murit pe neaşteptate împăratul Mihail în decembrie 1282, pe când ierna împreună cu oastea într-un comitat din Tracia, numit al lui Pahomie. Pe acesta fiul său şi împăratul Andronic, aflat acolo, nu l-a învrednicit nici de presupusa îngropare; iar pricina a fost stricarea învăţăturii drepte a Bisericii; sinodul l-a lipsit de legiuitele pomeniri”. Adică s-a interzis sinodal orice cinstire şi pomenire a sa după moarte, datorită părerilor lui favorabile latinilor.

În încheiere să spunem că Sfinţii aghioriţi care au pătimit în vremea lui Vekkos sunt prăznuiţi astfel: la 4 ianuarie vatopedinii, la 13 mai iviriţii, la 22 septembrie zografiţii şi la 5 decembrie karyoţii. Referire la ei face şi Cuviosul Nicodim Aghioritul în Sinaxarul său şi în cuvântul panegiric la sărbătoarea Părinţilor aghioriţi – în Duminica a doua după Rusalii – şi Dositei al Ierusalimului în tomul al IX-lea din „Dodekávivlon”.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a IV-a: Sfinţii din perioada iconomahiei)

8. Sfinţii din perioada iconomahiei

Acum ne vom ocupa de perioada iconomahiei, ca să arătăm că și Părinții din acea vreme au fost în acord cu Tradiția delimitării. Mulți Sfinți ai vremii s-au separat și au luptat împotriva ereziei. Poporul s-a răzvrătit, mai ales femeile, și l-a izgonit din biserică pe primul patriarh iconomah, Anastasie. Cuviosul Ștefan cel Nou – lauda mărturisitorilor – ca stareț n-a semnat hotărârile sinodului iconoclast de la Iéria, atunci când trimişii i le-au adus la mănăstire, ci i-a și izgonit ca eretici, fără să primească măcar darurile și proviziile oferite de împărat. Chiar a spus că nu e cu putință să guste din cele pe care i le-au adus ereticii.

Este de subliniat că întreaga luptă a mărturisitorilor din perioada iconomahiei a fost dusă fără ca erezia să fie în prealabil vădită, ci dimpotrivă, întărită de sinodul de la Iéria, la care au luat parte 348 de episcopi. Delimitarea Sfinților din perioada întâia a iconomahiei este deosebit de grăitoare pentru zilele noastre și a fost fără îndoială cauza convocării Sinodul lui VII-lea Ecumenic, care a restabilit temporar credința ortodoxă.

În perioada de după Sinodul al VII-lea Ecumenic îi avem – în ce-i privește pe împărați – pe iconomahul moderat Nichifor (802-811) și pe iconomahii Leon al V-lea Armeanul, Mihail al II-lea Gângavul și Teofil (829-842). În vremea ultimilor trei împărați, adică într-o perioadă de treizeci de ani, au fost și patriarhi iconomahi: Teodot I (814-820), Antonie I (821-837) și Ioan al VII-lea (837-842). În această perioadă a doua a iconomahiei, în care erezia fusese deja condamnată s-a întrunit un al doilea sinod iconoclast în anul 815, care a anulat Sinodul al VII-lea Ecumenic, a reabilitat sinodul de la Iéria și, cu ajutorul stăpânirii politice, a impus iarăși iconomahia. Sfinții care s-au opus ereziei şi s-au delimitat bisericește de patriarhii și episcopii iconoclaşti au fost: Sfântul Teofilact episcopul Nicomidiei (prăznuit la 8 Martie), Sfântul Mihail episcopul Sinadelor (23 mai), Sfântul Emilian episcopul Kyzikului (8 august), Sfântul Eftimie episcopul Sardelor (26 decembrie), Cuviosul Teofan starețul mănăstirii Megas Agrós (12 martie), Cuviosul Ștefan starețul mănăstirii Triglía (26 martie), Cuviosul Macarie starețul mănăstirii Pelekití (1 aprilie), Cuviosul Ioan starețul mănăstirii Katharón (27 aprilie), Cuviosul Nichita starețul mănăstirii Midíkion (3 aprilie), Cuviosul Petru din Atróa (13 septembrie), Sfinții Teodor Scrisul (27 decembrie) și Teofan Scrisul (11 octombrie) și mulți alți Cuvioși și Mărturisitori. Întâiul între mărturisitori și conducătorul duhovnicesc, prin teorie și practică, al perioadei a doua a iconomahiei a fost Cuviosul Teodor Studitul (starețul mănăstirii Studion).

Din mănăstirea Studion, Sfinții care au luptat în această perioadă și s-au împotrivit patriarhilor și împăraților eretici, au fost, în afară de Cuviosul Teodor: Cuviosul Platon (4 aprilie), Sfântul Iosif arhiepiscopul Tesalonicului, fratele Cuviosului Teodor (14 iulie), Cuviosul Nicolae Studitul (4 februarie), Cuviosul Navcratie Studitul (18 aprilie), Cuviosul Tadeu Studitul (29 decembrie).

Ca să arătăm că toți acești Sfinți și Mărturisitori și mulți alții nu au combătut pur și simplu erezia iconomahă, ci s-au delimitat bisericește de patriarhi și episcopi eretici, vom prezenta un episod din viața Cuviosului Nichita starețul mănăstirii Midíkion.

Împăratul Leon Armeanul (813-820), când a revigorat iconomahia și a întărit-o sinodal ca dreaptă credință a Bisericii, l-a exilat pe Sfântul Nichifor patriarhul Constantinopolului și tot sinodal l-a instalat pe iconomahul Teodot (814-820). Apoi i-a chinuit și i-a surghiunit pe toți episcopii și stareții care nu acceptaseră iconomahia și împărtășirea cu patriarhul Teodot. Când a văzut, însă, că în acest fel nu avea nimic de câștigat, şi-a schimbat părerea și s-a gândit să-i păcălească pe Părinți, ca să aibă părtășie cu patriarhul. În acest scop a încredințat problema învățatului și credinciosului său secretar și sfetnic Ioan, zis Gramaticul şi poreclit Ghicitorul, care va deveni ulterior ultimul patriarh iconoclast al Constantinopolului (837-842). Restul povestirii și modul în care i-a amăgit pe Părinți și pe Cuviosul Nichita le redăm din cartea „Sfinții din Olimpul Bithyniei”:

«Când împăratul (Leon Armeanul) s-a încredințat că sunt cu toții gata să moară decât să trădez adevărul și că nici silirea, nici felul blând nu ajutau la nimic, a căutat să izbutească prin viclenie și fățărnicie. De această dată până și Sfântul Nichita a fost păcălit. Leon i l-a trimis, ca și fiecărui stareț în parte, pe sfetnicul de taină al patriarhului uzurpător, pe iscusitul Ioan „Ghicitorul în ligheane”. Acesta i-a arătat Cuviosului Nichita că împotrivirea monahilor era fără rost, fiindcă se întemeia pe o neînțelegere; căci, spunea, „patriarhul nostru cinstește icoanele, dar nu le adoră. Veniți în paraclisul său. Veți găsi acolo icoane și veți vedea și voi că le cinstește și le veți cinsti și voi împreună cu el. Veţi auzi explicațiile lui și veți fi mulțumiți. Astfel se va întoarce între noi pacea. Făcând această strădanie veţi fi pe placul împăratului și nu veți avea nicio obligație față de el. Nu dorește de la voi decât semnul acesta al împăcării, ca să vă întoarceți cu toții slobozi în mănăstirile voastre”.

Sfântul Nichita s-a împotrivit mult. Însă ceilalţi arhimandriţi, obosiți de lunga întemnițare, îl asigurau că nu li se cerea nimic împotriva credinței și că nu exista nimic rău în acest pas al simplei împăcări. În cele din urmă Sfântul a cedat.

Existau într-adevăr icoane în paraclisul patriarhului mincinos, unde toți le-au sărutat. Apoi au săvârșit Sfânta Liturghie, la care s-au împărtășit. După acest fapt le-au dat libertate și s-au întors la mănăstirile lor.

Sfântul Nichita, însă, nu s-a grăbit să se întoarcă la Midíkion. Gândindu-se la neplăcuta impresie pe care ar fi stârnit-o în popor această împărtășire cu ereticii, şi-a simţit conștiința chinuită de remușcări. La început s-a gândit să se retragă într-un loc sălbatic, departe de oameni, ca să-şi petreacă acolo în pocăință restul zilelor.

Cu acest țel a pornit către Prokónisos (Marmará), dar înainte de a ajunge acolo şi-a schimbat gândul. Greșeala – îşi spuse – trebuie îndreptată acolo unde s-a făcut.

Şi-a schimbat drumul și s-a întors în Bizanț și într-una din piețe, lovindu-şi pieptul, își mărturisea greșeala, căindu-se pentru lașitatea lui și osândindu-se singur ca și călcător de lege.

Împăratul l-a chemat și l-a întrebat de ce nu s-a întors la mănăstirea lui acum când este liber. „Aflați – răspunse Sfântul – că dezaprob toate câte am făcut din dorința lașă de a fi pe placul oamenilor. Puteți să-mi faceți ce vreți, nu mă veți îndupleca niciodată să-mi schimb părerea.”

Cuviosul Nichita a intrat iarăși în cămara închisorii, apoi a fost exilat pe insula Sfintei Glicheria „în Akríta”».

La această vie povestire vom adăuga un fragment grăitor din viața Sfântului Nichita, aflată în Sinaxarul Mare, despre felul cum s-a lăsat înșelat:

«Iese deci (din mănăstire) cel blând și fără de răutate, dar cu râvnă. Şi se duce împreună cu Părinții către Teodot, unde, săvârşindu-se slujba sfântă, au fost puse înainte Sfintele, din care nu se putea împărtășiți cineva, dacă nu zicea, dimpreună cu Teodot, cuvintele: „Celor ce nu se închină icoanei lui Hristos, anatema.” Acestea astfel făcându-se, au fost sloboziţi din închisori și s-a întors fiecare la mănăstirea lui. Însă nu și cel care a izbutit să biruiască după crezuta înfrângere, Cuviosul Nichita. Căci acesta nu s-a întors la mănăstirea sa”».

Să ne minunăm, așadar, după toată această povestire, de mărturisirea Cuviosului Nichita şi să o comparăm cu vremea noastră. Cu toate că în biserica unde a intrat erau icoane la care s-au închinat, cu toate că spuneau tare înainte de a se împărtăși „Celor care nu se închină icoanei lui Hristos, anathema!”, cu toate că în cele din urmă a fost lăsat liber, Sfântul, prin această părtășie bisericească, a considerat că trădase credința și din acest motiv nu s-a mai întors niciodată ca stareț la mănăstirea lui, ci l-au adus, după mărturisirea și moartea mucenicească, călugării săi. Această amăgire a stareților a fost greu osândită de Sfântul Teodor Studitul în epistolele sale, după cum a fost lăudată și îndreptarea, printr-o nouă luptă și mărturisire, a Cuviosului Nichita. Într-o scrisoare către Ignatie episcopul Militului, Cuviosul Teodor spune despre Sfântul Nichita:

«De bună seamă că ai aflat câți și cât de mari au fost cei care, pentru păcatele mele, au alunecat. Pe care ce lacrimă nu îi va plânge? Şi despre Midichiotul întemnițat, unul dintre cei dimpreună cu Iosif, cum de dragul iconomiei a păcătuit lui Hristos. Iar aceasta, înțeleptule, este lucru nepotrivit foarte și nepilduit; căci dacă săvârșește cineva răul sub masca binelui, face păcat îndoit, fiindcă lucrează ceea ce nu este bun și folosește ca perdea numele binelui, spune dumnezeiescul Vasilie. Așa și aceia, pe lângă propria cădere, s-au făcut alunecare și multora, în afară de faptul că Midichiotul, cunoscându-şi înfrângerea și alunecarea a mărturisit-o și foarte s-a căit – precum aflat-am – și de aceea s-a dus fugar, lăsând în urmă o măreață pildă de pocăință și folos duhovnicesc ucenicilor săi și celor cu bună cugetare». (Epistola CCLXVII)

Cuviosul Teodor consideră, deci, amăgirea Sfântului Nichita o cădere de la credință și de aceea pocăința sa a fost „măreață pildă de pocăință”. Din toate acestea vedem că părtășia bisericească cu ereticii care activau în Biserică constituia pentru Părinți o cădere mare și trădare a credinței.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a III-a: Sfântul Maxim Mărturisitorul şi Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului)

6. Sfântul Maxim Mărturisitorul

În continuare vom face referire la Sfântul Maxim Mărturisitorul, aflat şi el pe această direcţie a îngrădirii de erezie. Aproape întreaga viaţă a Sfântului a fost o luptă neîncetată împotriva ereziei monotelite şi o delimitare continuă de episcopii eretici ai vremii sale. A murit în exil din cauza greutăţilor şi chinurilor, după ce îi tăiaseră mâna dreaptă şi limba cuvântătoare de Dumnezeu şi îl dăduseră anatemei din pricina statorniciei sale de a nu primi să semneze aşa-numitul „Typos” – o expunere de credinţă care favoriza şi încălzea la sân erezia monotelită. Delimitarea Sfântului şi faptul că nu voia nicio părtăşie bisericească cu patriarhul şi cu sinodul era ceva ce îi înfuria pe conducătorii bisericeşti şi politici, fiindcă prin această poziţie a sa îi făcea şi pe alţii să-l urmeze şi să nu se supună ereziei, devenind astfel călăuză a ortodocşilor prin cuvinte şi fapte. Acest lucru a fost afirmat deschis de către conducători în discuţia lor cu Sfântul, încercând să-l determine să-şi schimbe părerea.

„Iar domnul Serghie i-a spus că: «De multe ori am venit în chilia ta la Veba şi ţi-am ascultat învăţătura şi Hristos îţi va ajuta, nu te teme. Numai într-o singură privinţă îi mâhneşti pe toţi, că pe mulţi îi faci să se despartă de împărtăşirea cu Biserica de aici». «Este cineva care să spună» – zise robul lui Dumnezeu – «că am zis: „Nu te împărtăşi cu Biserica bizantinilor”?» Răspuns-a domnul Serghie: «Lucrul acesta însuşi, că tu nu te împărtăşeşti, este mare glas către toţi să nu se împărtăşească». Şi a zis robul lui Dumnezeu: «Nimic mai năprasnic decât să te mustre conştiinţa şi nimic mai cu îndrăzneală decât să te aprobe»”. Aici vedem că simpla delimitare a Sfântului constituia pildă de urmat şi frâu pus ereziei, cu toate că el însuşi, după cum spune, nu o grăia răspicat.

În altă discuţie mai-marii, străduindu-se să-l convingă, au avut cu Sfântul acest dialog: „Atunci zice către el prefectul: «Te împărtăşeşti cu Biserica celor de aici sau nu te împărtăşeşti?» Răspuns-a şi a zis: «Nu mă împărtăşesc!» Îi spune: «De ce?» Răspunse: «Fiindcă a dat afară sinoadele». Şi zise: «Dacă a scos sinoadele afară, cum de sunt pomenite în diptice?» Şi zice [Sfântul]: «Şi care este folosul numelor dacă dogmele sunt alungate?» «Poţi» – zise – «să arăţi aceasta?» Şi a spus: «Dacă-mi daţi voie şi porunciţi, am să o dovedesc foarte cu iscusinţă». Şi tăcând ei, îi zice sachelarul: «De ce-i iubeşti pe romani şi pe greci îi urăşti?» Răspunzând robul lui Dumnezeu, zise: «Poruncă avem să nu urâm pe nimeni. Îi iubesc pe romani ca de o credinţă, iar pe greci ca de o limbă»”. Aici Sfântul explică cu îndrăzneală de ce nu are comuniune bisericească cu Biserica locală din Constantinopol, ci cu cea a Romei. Şi motivul era că avea comuniune cu cei câţi păstrau credinţa ortodoxă. Această separare a Sfântului s-a petrecut înainte de judecata sinodului, adică înainte de condamnarea patriarhilor şi episcopilor eretici.

Vom prezenta încă o discuţie a Sfântului Maxim din această perioadă, binevenită în zilele noastre, dacă am avea cât de puţin din cugetarea sa. „Şi în aceeaşi zi, pe la aprinsul opaiţului (seara), Troilos patriciul şi Serghie Evkratás, stolnicul împărătesc, s-au dus către robul lui Dumnezeu, bătrânul şi şezând, l-au chemat şi pe el să stea şi au zis lui: «Spune nouă, domnule avvá, înfruntarea dintre tine şi Pyrros, făcută în Africa şi la Roma cu privire la dogme şi în ce fel l-ai convins să-şi anatematizeze învăţătura şi să se învoiască cu a ta?» Şi le-a povestit pe rând toate, câte păstrase aducerea aminte. Şi a zis că: «Eu învăţătură a mea nu am, ci pe cea obştească a Bisericii soborniceşti. Căci n-am grăit ceva din mintea mea, încât să se numească învăţătură proprie». Şi după ce le-a povestit, îi spun: «Nu te împărtăşeşti cu tronul Constantinopolului?» Şi zise: «Nu mă împărtăşesc!» «Pentru care pricină nu te împărtăşeşti?» au zis. Răspuns-a: «Pentru că sfintele patru sinoade le-au nesocotit prin cele nouă capitole alcătuite în Alexandria şi prin „Expunerea” alcătuită în cetatea aceasta de către Serghie şi în continuare prin „Typos” – ul emis din acest motiv în indictionul al şaselea; şi pentru că ceea ce au hotărât prin capitole, au dezaprobat prin „Expunere” şi ceea ce au hotărât prin „Expunere”, au anulat prin „Typos” şi s-au tăgăduit pe ei înşişi de atâtea ori. Deci cei osândiţi de către ei înşişi şi de către romani, iar mai apoi caterisiţi de sinodul întrunit în indictionul al optulea, ce fel de mistagogie vor săvârşi sau care duh se pogoară peste cei ce slujesc împreună cu unii ca aceştia?» Şi îi zic: «Tu singur te mântuieşti şi toţi se vor pierde?» Şi a spus: «Pe nimeni n-au judecat cei trei tineri, neînchinându-se chipului, deşi toţi oamenii se închinau. Căci nu căutau la cele ale altora, ci aveau în vedere ca nu cumva ei înşişi să cadă de la adevărata bună cinstire. La fel şi Daniil, aruncat în groapa leilor, n-a judecat pe niciunul dintre cei ce nu se rugau lui Dumnezeu, după porunca lui Darie, ci a luat aminte la sine; şi a ales să moară decât să cadă de la faţa lui Dumnezeu şi să fie biciuit de propria conştiinţă pentru călcarea legilor firii. Aşadar şi eu să nu dea Dumnezeu să judec pe cineva sau să spun că numai eu mă mântuiesc. Însă aleg să mor decât să am freamăt în conştiinţă că am greşit în vreun fel faţă de credinţa în Dumnezeu». Îi zic lui: «Şi ce ai să faci când romanii se vor uni cu bizantinii? Că iată, ieri au venit legaţii Romei şi mâine, duminică, se vor împărtăşi cu patriarhul şi tuturor le va fi limpede că tu îi abăteai pe romani; şi bineînţeles că după ce ai plecat de acolo, s-au alăturat celor de aici». Şi a zis către ei: «Cei veniţi [de la Roma] – oricare ar fi alegerea Romei, chiar de s-ar împărtăşi – dacă n-au adus patriarhului epistolă, nu o vor face. Şi nu-mi vine cu niciun chip să cred că romanii se vor uni cu cei de aici, dacă nu mărturisesc că Domnul şi Dumnezeul nostru este voitor (θελητικόσ) şi lucrător (ένεργητικόσ) al mântuirii noastre după fiecare dintre cele două firi». Şi zic aceia: «Iar dacă romanii vor ajunge la un compromis cu cei de aici, ce ai să faci?» Şi zise: «Duhul cel Sfânt, prin Apostolul, anatematizează şi îngeri care legiuiesc ceva în plus faţă de cele propovăduite»”. Aici observăm că la insistenţa Sfântului de a nu se împărtăşi cu cei din Patriarhia Constantinopolului, dregătorii îi pun întrebarea: «Tu singur te mântuieşti şi toţi se vor pierde?» Întrebarea este într-adevăr foarte şireată şi se pune astăzi din plin. Cuviosul răspunde că judecata nu este treaba lui, ci a lui Dumnezeu. Răspunderea sa este să moară pentru credinţa adevărată şi să nu trădeze. La întrebarea ce va face dacă Biserica Romei va face o concesie numitului „Typos” şi va trece la monotelism, Sfântul răspunde exemplar, fără să spună ceva de la sine. Adică Biserica Romei, primind erezia, va fi sub anatemă şi el evident că nu va mai avea împărtăşire cu ea.

Este necesar să adăugăm şi câteva discuţii ale Sf. Cuv. Maxim, din exilul de la Vizia, cu trimişii patriarhului şi împăratului.

„TEODOSIE: Te roagă împăratul şi patriarhul ca prin noi să afle de la tine pentru care pricină nu te împărtăşeşti cu tronul Constantinopolului?

SFÂNTUL MAXIM: Pentru orice motiv veţi fi venit către robul vostru, eu, fără vreun ascunziş, vă spun pricina pentru care nu mă împărtăşesc cu tronul din Constantinopol. Cu toate că nu vouă ci altora se cădea să mă întrebe din ce pricină, [adică acelora] care cunosc, fără doar şi poate, mai bine decât mine pricina. Ştiţi [despre] înnoirile făcute începând cu anul al şaselea al indictionului de acum, în Alexandria, prin cele nouă capitole expuse de Kyros – care nu ştiu cum a ajuns întâi-stătător al celor de acolo – şi care au fost întărite de tronul Constantinopolului; şi [de] celelalte schimbări, adaosuri şi înlăturări, făcute în sinod de întâi-stătătorii Bisericii bizantinilor – Serghie, Pyros şi Pavel – pe care înnoiri le cunoaşte lumea întreagă. Pentru această pricină nu mă împărtăşesc, robul vostru, cu Biserica Constantinopolului. Să ridice piedicile puse de bărbaţii amintiţi, împreună cu ele [să dea la o parte] şi pe cei care le-au pus – precum a spus Dumnezeu: «Şi pietrele din drum aruncaţi-le.» – şi atunci aflând eu calea Evangheliei netedă, bătătorită şi lipsită de orice răutate ţepoasă a ereziei, aşa cum a fost, voi merge pe ea fără îndemnare omenească. Ci câtă vreme conducătorii Constantinopolului se fălesc cu piedicile puse şi cu cei care le-au pus, nu se află cuvânt sau purtare care să mă înduplece să mă împărtăşesc cu ei.

TEODOSIE: Ce rău mărturisim ca să te desparţi de împărtăşirea cu noi?

SFÂNTUL MAXIM: [Acela] că vorbind de o (singură) lucrare a dumnezeirii şi omenităţii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, amestecaţi Logos-ul teologiei cu cel al iconomiei. Căci dacă e să ne încredem Sfinţilor Părinţi care spun: «A căror lucrare este una, a acestora şi firea este una», atunci faceţi [din] Sfânta Treime pătrime, de vreme ce Trupul Lui S-a făcut de o fire cu Logos–ul; şi alteraţi identitatea firii noastre cu cea a Născătoarei Lui”.

Sfântul îi lămureşte pe trimişi că unicul mod de a se împărtăşi cu Biserica Constantinopolului este înlăturarea piedicilor, adică a învăţăturilor eretice. În caz contrar „nu există cuvânt sau fel de purtare care să mă înduplece”. Este nemaipomenită acrivia şi stăruinţa Cuviosului în credinţa dreaptă. Temelia unirii şi a comuniunii noastre ecleziale nu este episcopul, sinodul ori patriarhul, ci credinţa ortodoxă adevărată.

În continuarea acestei discuţii trimişii îi pun Cuviosului următoarea problemă: „Ceea ce s-a făcut din pogorământ nu o lua ca dogmă de căpătâi”. Spun, cu alte cuvinte, că aşa-numitul „Typos” a fost alcătuit ca să se întâlnească şi să se unească părţile rivale – ortodocşii şi monoteliţii –, de aceea s-a făcut uz de iconomie, care nu anulează, nici nu influenţează dogma. Însă Cuviosul nestrămutat, nu primeşte această părere şi învaţă că în cele ale credinţei nu încape concesie sau pogorământ: „Şi care credincios acceptă un pogorământ care stinge glasurile pe care Dumnezeu le-a rânduit să vorbească ale Apostolilor, Proorocilor şi Învăţătorilor?”

Şi mai departe învaţă astfel: „Să cercetăm şi altceva: Dumnezeu, alegând, a ridicat Apostoli, Prooroci şi Învăţători spre a-i aduce pe oameni la sfinţenie, iar diavolul, alegând, a ridicat apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi împotriva bunei credinţe, aşa încât să războiască şi legea veche şi pe cea evanghelică. Apostoli, prooroci şi învăţători mincinoşi îi socotesc (eu) numai pe eretici, ale căror vorbe şi gânduri sunt strâmbate. Deci aşa cum cel care-i primeşte pe Apostolii, Proorocii şi Învăţătorii adevăraţi, Îl primeşte pe Dumnezeu, la fel cel care-i primeşte pe apostolii, proorocii şi învăţătorii mincinoşi, îl primeşte pe diavolul”. Acest lucru este înfiorător şi trebuie să preocupe pe fiecare ortodox. Sfântul îi arată cu degetul pe eretici, cu o claritate neîntrecută. Spune că aceştia au un meşteşug diabolic şi o iscusinţă de a se înfăţişa ca învăţători ai adevărului şi de a îmbrăca înşelarea cu haina cuvioşiei. În concluzie, oricine îi primeşte ca păstori ai Bisericii, îl acceptă pe diavol.

În continuare vom arăta hotărârea şi persistenţa Cuviosului de a-şi păstra delimitarea şi întreruperea comuniunii, câtă vreme nu va fi fost repusă în drepturi credinţa ortodoxă: „«Deci dacă, cercând înnoirile făcute în anii noştri, le aflăm sfârşind în culmea răului, vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să fim găsiţi ca suferinzi [de] şi propovăduind răscoala, despre care dumnezeiescul Apostol a spus că este înaintemergătoare a venirii lui Antihrist. Pe acestea fără ocoliş vi le-am spus, stăpânii mei, ca să vă păziţi şi pe voi înşivă şi pe noi. Îmi porunciţi ca, pe acestea avându-le scrise în cartea inimii, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica în care se propovăduiesc acelea şi să mă fac părtaş celor care cu adevărat pe Dumnezeu – chipurile pe diavol cu ajutorul lui Dumnezeu – îl izgonesc? Să nu-mi fie mie acestea de la Dumnezeu, Cel pentru mine fără de păcat Născut!»”Şi punând metanie, zise: «Eu, orice porunciţi robului vostru să facă, voi face; dar celor ce primesc [învăţăturile] acestea nu mă fac părtaş niciodată!»”.

Ar fi fost o mare lipsă dacă nu adăugam şi acest fragment al discuţiei Cuviosului cu trimişii din exilul de la Vizia, în legătură cu pomenirea la Sfânta Liturghie. La o împotrivire a episcopului Teodosie, care i-a spus că primeşte cele învăţate de Părinţi, Cuviosul a citit procesele-verbale de la Sinodul al IV-lea Ecumenic din Calcedon şi anatemele pe care le-a impus ereticilor: „Şi luând îndată avvá Maxim cartea cu înscrisurile Sfântului sobor apostolic, a arătat că Sfinţii Părinţi grăiesc răspicat despre două voinţe şi lucrări ale Mântuitorului nostru şi Dumnezeu Iisus Hristos, pe care carte a înscrisurilor luând-o de la el Teodosie ipatul (consulul), citea şi el toate mărturiile Părinţilor”. Atunci episcopul Teodosie a reacţionat spunând că ar fi acceptat Sinodul acesta dacă n-ar fi dat anateme personale. Acest lucru l-a spus pentru că monoteliţii din Constantinopol îi pomeneau pe eretici la Sfânta Liturghie, din moment ce nu erau de acord cu Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon.

„Şi atunci răspunzând Teodosie: «Dumnezeu ştie că, dacă soborul acesta n-ar fi pus anatemele fiecărei persoane în parte, l-aş fi primit mai mult decât orice om. Ci ca să nu ne mai pierdem vremea, orice au spus Părinţii spun şi eu şi dau mărturie în scris numaidecât: două firi şi două voinţe şi două lucrări; numai vino cu noi să te împărtăşeşti şi să se facă unire»”.

În cele din urmă, precum vedem, episcopul Teodosie acceptă în mod scris dogma ortodoxă despre cele două firi, voinţe şi lucrări în Hristos şi propune, ca reprezentant al Patriarhiei, ca Sfântul să intre în comuniune cu ei şi să se refacă unitatea. Cuviosul însă nu primeşte acest fel de comuniune bisericească, spunând:

„«Stăpâne, eu nu îndrăznesc să primesc învoire scrisă din partea voastră cu privire la un lucru ca acesta, de vreme ce sunt un simplu călugăr; dar dacă v-a căit Dumnezeu să primiţi graiurile Sfinţilor Părinţi, precum cere Canonul, trimiteţi scris despre aceasta către episcopul Romei, adică împăratul, patriarhul şi sinodul său. Căci eu nici dacă veţi face aceasta nu mă împărtăşesc, câtă vreme anatematizaţii sunt pomeniţi la Sfânta Proscomidie. Fiindcă mă tem de osânda anatemei»”. Deci motivul pentru care nu acceptă comuniunea este simpla pomenire la Sfânta Liturghie a unor eretici care muriseră demult. Ce să mai spunem de pomenirea episcopului chiriarh, dacă este eretic, pomenire care are fără îndoială un loc aparte la slujbe şi la Sfintele Taine? În cele din urmă Sfântul îi trimite la Roma, care păstrase poziţia ortodoxă din acest punct de vedere, din moment ce era vorba de o atât de serioasă problemă de credinţă, ca să aibă loc revenirea publică şi sinodală:

„Mergeţi, cercetaţi dacă s-a întâmplat vreodată aşa ceva – să fie dezlegat cineva după moarte de vina cu privire la cele ale credinţei şi de osânda dată lui – şi dacă împăratul şi patriarhul primesc să urmeze pogorârii lui Dumnezeu şi să facă, unul chemare rugătoare, celălalt sobornicească cerere către papa Romei, atunci dacă se va găsi o modalitate bisericească a mărturisirii drepte care să îngăduie acest lucru, se va împăca cu voi”. Aici Cuviosul arată, printre altele, că nici moartea unui eretic nu împiedică să fie condamnat pentru neajunsurile provocate credinţei atunci când trăia.

Iată alt episod din cele petrecute în exilul Sfântului la Vizia, ca să înţelegem pe de-o parte viclenia ereticilor, pe de alta curajul şi scumpătatea Sfântului în chestiuni de credinţă: „Atunci Epifanie patriciul a spus: «Aceasta îţi face cunoscut prin noi împăratul, zicând: „Pentru că tot Apusul şi cei ce provoacă sminteli în Răsărit privesc către tine şi toţi din pricina ta se răzvrătesc, nevrând să se împace cu noi în ce priveşte credinţa, să îţi dea Dumnezeu căinţă să te împărtăşeşti cu noi, primind Typos-ul pe care l-am emis şi vom ieşi noi înşine la Halki (una din porţile Constantinopolului), te vom săruta, îţi vom da mâna noastră şi cu toată cinstea şi slava te vom aduce în Biserica cea mare şi împreună vom sta acolo unde după datină stau împăraţii şi vom săvârşi îndată slujba şi ne vom împărtăşi cu preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos şi te vom proclama Părinte al nostru şi se va face bucurie nu doar iubitoarei de Hristos şi împărăteştii noastre cetăţi, ci întregii lumi. Căci ştim prea bine că dacă tu vei avea părtăşie cu sfântul tron de aici, se vor uni cu noi toţi cei care pentru tine şi pentru învăţătura ta s-au rupt de împărtăşirea cu noi”»”. Aici clericii şi dregătorii trimişi îi făgăduiesc Cuviosului slavă şi onoruri, dacă va reintra în comuniune eclezială acceptând „Typos-ul”. Îi spun că vor ieşi cu alai, vor merge în Biserica cea mare a Sfintei Sofia, îl vor pune să stea pe locurile împărăteşti, îl vor numi părinte al lor etc. Este caracteristic ceea ce spune patriciul: „Ştim prea bine că dacă te vei face părtaş al sfântului tron, toţi se vor uni cu noi”. Exact aceasta este dintotdeauna metoda ereticilor spre a-i păcăli şi supune pe ortodocşi: să-i supună cu orice chip pe conducătorii şi întâi-stătătorii mărturisitorilor, aşa încât, în lipsa lor, să se supună şi ceilalţi reacţionari.

La toate acestea marele Maxim, între altele, a răspuns: «Cu adevărat, toată puterea cerurilor nu mă [poate] convinge să fac aceasta. Căci cum voi da seama, nu zic lui Dumnezeu, ci conştiinţei mele, că pentru slava oamenilor  – care nu are în sine vreo existenţă – m-am lepădat de credinţa care-i mântuieşte pe cei ce o iubesc?» Nu primeşte – zice – propunerea aceluia de a reintra în comuniune bisericească şi nu se lasă înduplecat, chiar dacă ar fi silit de întreaga putere a cerurilor. Răspunsul său nu are de-a face doar cu Dumnezeu, ci şi cu conştiinţa sa, din moment ce ar nega credinţa mântuitoare.

Continuăm, prezentarea mărturisirii şi separării Cuviosului Maxim, cu răspunsul de apărare, pe care l-a dat în Constantinopol după întoarcerea din primul exil. Faptul îl descrie el însuşi într-o epistolă către monahul Anastasie: «Ieri, optsprezece ale lunii, în ziua de Sfânta Cincizecime, patriarhul mi-a spus: „Al cărei Biserici eşti? A Bizanțului? A Romei? A Antiohiei? A Alexandriei? A Ierusalimului? Iată toate împreună cu eparhiile lor s-au unit! Dacă, deci, ești al Bisericii Sobornicești, unește-te, ca nu cumva, deschizând drum străin în ce privește felul de viață, să pățești ceea ce nu aștepți.” La care am zis: „Dumnezeul a toate a spus răspicat că Biserică Sobornicească este cea care mărturisește credința dreaptă și mântuitoare în El, fericindu-l pe Petru pentru cele prin care bine L-a mărturisit. Numai să aflu și eu mărturisirea pe temeiul căreia s-a făcut unirea tuturor Bisericilor şi de ceea ce s-a făcut în chip bun nu mă voi înstrăina”». Aici Sfântul numește „Biserică Sobornicească mărturisirea dreaptă și mântuitoare a credinței”. Deci cine nu are această mărturisire nu poate aparține Bisericii Sobornicești.

I se aduce la cunoștință unirea tuturor Patriarhiilor și Bisericilor locale, dar nu pe baza dreptei credințe. Cuviosul preferă indiscutabil credința ortodoxă în locul unirii ecleziastice fără această credință. Poziția Sfântului Maxim demonstrează că singura unire adevărată se face în credința adevărată. Toate celelalte unificări sunt găselnițe ale diavolului. În cele din urmă delegații patriarhali îi spun: «„Așadar, ascultă! ziseră. Socotit-au stăpânul și patriarhul ca, prin preceptorul papei de la Roma, să te anatematizeze, dacă nu te îndupleci și să te osândească la moartea hotărâtă de ei.” Aceasta auzind, le-am răspuns: „Ceea ce mai înainte de toți vecii a fost hotărât de către Dumnezeu cu privire la mine, împlinească-se, aducându-i [astfel] slava cea mai dinainte de veci”». Cuviosul, neînduplecat, alege blestemul și moartea martirică, decât să intre în comuniune cu toate Patriarhiile, care nu aveau cugetare ortodoxă.

7. Sfântul Sofronie patriarhul Ierusalimului

În deplin acord cu Sfântul Maxim Mărturisitorul este și Sfântul Sofronie. Acesta a trăit în aceeași vreme cu Sfântul Maxim și a luptat cu aceeași erezie a monotelismului. Ne vom referi, deci, puțin și la el, pentru că, în învățătura lui, găsim un fragment aproape identic cu partea a doua a Canonului 15, I-II Constantinopol.

În capitolul „Despre învinuiri” spune așa: «Dacă vreun preot sau diacon, aflând de o nelegiuire a episcopului său, se desparte de împărtășirea cu el mai înainte de judecata sinodului și nu-i pomenește numele, să se caterisească. Şi dacă un episcop îndrăznește una ca aceasta împotriva mitropolitului său, să se caterisească. La fel și dacă vreun episcop ori mitropolit cutează acestea împotriva patriarhului, să fie opriți de la preoție. Dar dacă unii s-ar despărți de cineva nu din pricina vreunei nelegiuiri, ci pentru o erezie vădită de sinod sau de Sfinții Părinți, sunt vrednici de cinste și de răsplată, ca fiind drept-credincioși». (P.G. LXXXVII.C, 3369D)

Nemaipomenit fragment al învățăturii Sfântului Sofronie, căci este aproape identic cu Canonul 15. Probabil că Părinții de la Sinodul I-II, la alcătuirea Canonului, să fi avut în vedere această învățătură a Sfântului Sofronie, cu care s-au și aliniat.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a II-a: Sfântul Grigorie Teologul şi Sfântul Chiril al Alexandriei)

4. Sfântul Grigorie Teologul

Din Viaţa Sfântului Grigorie aflăm că locuitorii ortodocşi din Constantinopol nu aveau comuniune bisericească cu patriarhul arian Dimofil, fără ca el să fi fost caterisit de vreun sinod; nici măcar biserică ortodoxă nu aveau în capitală, fiindcă toate bisericile erau în mâinile arienilor, care le căpătaseră cu ajutorul stăpânirii politice. Iată ce descriere a făcut Sfântul Grigorie Teologul în faţa Sf. Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic (în acest fragment arată cum se înfăţişa turma ortodoxă în momentul când l-au chemat în ajutor, pentru că dreapta credinţă era în pericol să dispară): „Turma aceasta era atunci mică şi neîngrijită, în privinţa celor văzute, şi nici măcar turmă, ci o mică urmă sau rămăşiţă de turmă, neîntocmită, fără stăpân şi nehotărâtă, nici păşune slobodă având, nici cuprinsă într-un ţarc, ci rătăcind în munţi şi peşteri şi crăpături ale pământului; fiecare era împrăştiat în altă parte, după cum se nimerea să-şi găsească acoperiş sau păşune şi dobândindu-şi pe furiş mântuirea, de dragul ei. O astfel de turmă, pe care leii au alungat-o sau tulburarea a destrămat-o sau bezna a împrăştiat-o, pe care o jelesc proorocii înfăţişând pătimirile lui Israil dat în mâinile necredincioşilor, am plâns-o şi noi, de vreme ce facem lucruri vrednice de plâns. Căci cu adevărat şi noi (este vorba de Sfântul însuşi n.n.) am fost alungaţi şi lepădaţi şi am cutreierat prin tot muntele şi dealul, ca un păstor în pustie. Şi o iarnă grea a cuprins Biserica şi fiare grozave s-au abătut, care nici acum, pe vreme bună, nu ne lasă în pace; ci se poartă fără ruşine şi sunt mai puternice decât vremea cea rea. Şi o negură urâtă a înghiţit şi a acoperit totul, mult mai grea decât plaga a noua a egiptenilor – întunericul cel pipăit – din cauza căreia puţin a lipsit să nu ne putem vedea nici între noi”. În această descriere a Sfântului observăm următoarele: turma ortodoxă era decimată în ultimul grad, neorganizată şi fără episcop. Cu alte cuvinte aproape întreg poporul trecuse la arianism şi apărătorii credinţei rămaşi erau foarte puţini şi lipsiţi de conducător. Ei nu-l recunoşteau pe patriarhul arian Dimofil, nici nu aveau părtăşie cu el, ci îndurau greutăţile ereziei.

Într-o altă omilie Sfântul Grigorie, referindu-se la faptul că Dumnezeu se află acolo unde există credinţa adevărată şi nu acolo unde sunt bisericile şi însuşirile exterioare ale Bisericii, spune: „Ei [ereticii] au casele, noi pe Cel din casă, ei bisericile, noi pe Dumnezeu. Şi pe a ne face temple vii ale Dumezeului celui viu, jertfe însufleţite, arderi de tot înţelegătoare, ofrande desăvârşite, dumnezei prin închinarea Treimii. Ei [au] noroade, noi pe îngeri; ei îndrăzneală, noi credinţă; ei să ameninţe, noi să ne rugăm; ei să lovească, noi să îndurăm; ei aur şi argint, noi cuvânt curat”.

Cele de mai sus demonstrează că lucrurile nu stau aşa cum par la arătare, ci aşa cum le-au stabilit Sfintele Scripturi şi Sfinţii Părinţii. De aceea spune în continuare: „Mi-e turma mică? Dar nu purtată prin prăpăstii. Strâmtă îmi e stâna, dar necălcată de lupi, neprimitoare de tâlhar, nici sărită de hoţi şi de străini”. Turma aceasta a drept-credincioşilor era separată de cea eretică şi numeroasă, şi avea toate caracteristicile Bisericii, chiar dacă nu avea nimic din cele exterioare. Lucrul minunat este că, şi mai înainte de venirea Sfântului în Constantinopol, ortodocşii păstrau această poziţie a delimitării de patriarhul eretic – ceea ce arată că aceasta era Tradiţia Bisericii -, fără să aştepte hotărârea Sinodului al II-lea Ecumenic.

Învăţătura Sfântului Grigorie cu privire la acest subiect este clară şi se cuprinde în următoarele sale cuvinte: „vrăjmăşia n-am lăudat-o, dar râvna am acceptat-o; căci decât o unitate pătimaşă, mai bună este despărţirea de dragul bunei credinţe”. Dumnezeu – adică – se afla acolo unde se adunau ortodocşii, sub cerul liber, chiar dacă erau ei puţini, şi nu în bisericile luxoase unde domnea erezia. Ca să se păstreze credinţa adevărată trebuie să existe „despărţirea pentru buna credinţă”, adică delimitarea ecleziastică de cei ce cugetă şi lucrează în mod eretic. Vom adăuga încă două fragmente, valabile şi astăzi, pe care dacă le-ar fi cunoscut episcopii şi le-ar fi crezut, ar fi trebuit sau să se corecteze numaidecât şi să înveţe drept cuvântul adevărului sau să se retragă, ca pricinuitori ai morţii sufleteşti a multora. Într-o epistolă către locuitorii din Chesaria Sfântul spune: „Făclie a Bisericii este episcopul, lucru binecunoscut vouă, chiar dacă nu vi l-am scrie. Deci este firesc ca, dacă făclia este curată şi trupul să-l conducă pe drum drept; iar dacă nu este curată, să nu-l conducă drept. La fel şi ocrotitorul Bisericii, după cum va fi într-un fel sau altul, sau îi va primejdui pe ceilalţi sau îi va salva”. Aici episcopul este numit „ocrotitor al Bisericii” şi în funcţie de starea lui turma sau se va mântui sau va risca, urmându-l, să se piardă.

5. Sfântul Chiril al Alexandriei

Cu privire la Sfântul Chiril vom arăta că şi el s-a aflat pe linia îndepărtării bisericeşti de episcopul eretic înainte de judecata sinodului. După cum se ştie, Sfântul Chiril a luptat împotriva ereziei lui Nestorie. Când Nestorie – patriarh al Constantinopolului – a început să înveţe public părerile sale eretice cu privire la Născătoarea de Dumnezeu şi la înomenirea lui Hristos, Sfântul Chiril i-a trimis mai întâi două scrisori, sfătuindu-l să părăsească erezia şi să urmeze credinţa Bisericii. Pentru că acela nu s-a îndreptat, Sfântul Chiril, împreună cu papa Romei Celestin, i-au trimis o a treia epistolă, prin care cu multă asprime îi lăsa un oarecare răstimp ca să se depărteze de erezie; şi dacă în acest răstimp nu avea să se îndrepte, va fi fost lipsit de împărtăşirea şi pomenirea lor şi nu va mai fi fost numărat între episcopi. Această întrerupere a comuniunii s-a petrecut mai înainte de judecarea sinodală şi condamnarea lui Nestorie. Sfântul Chiril de asemenea, înainte de condamnarea lui Nestorie în sinod, n-a recunoscut pedepsele pe care acesta le dăduse clericilor săi, care şi ei, mai înainte de sprijinul şi îndemnul Sfântului, întrerupseseră comuniunea şi pomenirea lui Nestorie, fapt pentru care fuseseră caterisiţi de acela. Din contră, pe aceşti clerici din Constantinopol, Sfântul Chiril îi laudă ca mărturisitori ai credinţei şi îi îndeamnă să continue să menţină această poziţie. Prezentăm mai jos textele care certifică punerea în practică a întreruperii comuniunii şi arată că aceasta era Tradiţia Bisericii, pe care o urmau nu doar clericii, ci şi poporul de rând:

Fragment din epistola a treia a Sfântului Chiril către Nestorie: „Iată aşadar, odată cu sinodul întrunit în cetatea mare a Romei sub oblăduirea preacuviosului şi de Dumnezeu cinstitorului nostru frate şi împreună-slujitor Celestin episcopul, îţi atragem atenţia şi prin această a treia epistolă, sfătuindu-te să te lepezi de astfel de învăţături nefericite şi stricate, pe care le cugeţi şi le înveţi, şi să te întorci la credinţa adevărată, încredinţată dintru început Bisericilor prin Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti, care au fost şi martori şi slujitori ai cuvântului. Şi dacă evlavia ta nu va face aceasta potrivit răstimpului hotărât în scrisorile amintitului preacuvios şi de Dumnezeu cinstitor frate şi împreună-slujitor al nostru, episcopul Celestin al Bisericii romanilor, află că nu vei mai avea nicio părtăşie cu noi, nici loc sau cuvânt între preoţii şi episcopii lui Dumnezeu. Căci nu se cade să mai trecem cu vederea Biserici tulburate în acest fel şi noroade smintite şi dreapta credinţă lepădată şi turmele împrăştiate de tine, cel ce erai dator să le mântuieşti, dacă ai fi fost cu adevărat iubitor al dreptei noastre credinţe, călcând pe urmele bunei credinţe a Sfinţilor Părinţi. Iar cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei şi cu mirenii [afurisiţi] şi clericii caterisiţi (pe nedrept n.n.) suntem deopotrivă părtaşi. Căci nu este cu dreptate ca pe cei ce au cunoscut dreapta cugetare să-i nedreptăţeşti prin hotărârile tale, din cauză că ei, bine făcând, ţi-au grăit împotrivă”. (P.G. LXXVII, 108A)

Sfântul Chiril spune: „cu toţi cei care s-au despărţit de evlavia ta din pricina credinţei (…) suntem deopotrivă părtaşi”. Aici se vede că, după ce Nestorie a început să-şi propovăduiască ereziile, mulţi clerici şi mireni au întrerupt comuniunea bisericească cu el şi Nestorie i-a caterisit pe toţi. Deci Sfântul Chiril se aliază şi se împărtăşeşte cu cei care au întrerupt comuniunea cu Nestorie înainte de judecata sinodului, şi nu recunoaşte pedepsele date de acesta, chiar dacă Nestorie nu fusese caterisit încă. Faptul că Sfântul Chiril nu recunoştea pedepsele impuse de Nestorie celor delimitaţi de el este o învăţătură limpede cu privire la modul în care trebuie să întâmpine ortodocşii, în situaţii asemănătoare, pedepsele venite de la eretici.

Sfântul Chiril nu s-a limitat doar la corespondenţa cu Nestorie. A scris o epistolă şi către clerul şi poporul din Constantinopol, înştiinţându-i de poziţia lui faţă de Nestorie şi lăudându-le mărturisirea. Fragmentele care ne interesează sunt următoarele:

„A lui Chiril epistolă scrisă către clerul şi poporul din Constantinopol, în care scrie să nu ia aminte la învăţătura necuviincioasă a ereticului Nestorie, nici să se împărtăşească cu el, dacă rămâne lup în loc de păstor, ci să se îmbărbăteze în Domnul şi să-şi ţină credinţa nestrămutată. Încă mai scrie să fie de o împărtăşire cu cei izgoniţi de Nestorie pentru că au grăit împotriva învăţăturii lui.

Către iubiţii şi prea doriţii fraţi preoţi, diaconi şi poporului din Constantinopol, Chiril episcopul şi sinodul întrunit în Alexandria diocezei Egiptene, bucuraţi-vă în Domnul! […] Pentru că şi de la cele pe care vi le grăieşte în biserici nu se opreşte, şi din explicaţiile sale scrise îl aflăm înşelat şi nu mai puţin necuviincios în cele ale credinţei, am fost prin urmare nevoiţi să-i atragem atenţia că, dacă nu se leapădă cât mai grabnic de inovaţiile sale şi, potrivit sorocului hotărât de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul episcop al Bisericii romanilor Celestin, nu anatematizează în scris cele pe care le-a grăit către voi şi le-a aşezat în cărţi sau cel puţin le-a pregătit a fi aşezate –  [lucruri] care au ajuns şi până la noi – nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu, ci va fi străin de toţi. […] Acestă credinţă înflăcărând-o pururi în voi, păstraţi-vă nepătaţi şi neprihăniţi, nici împărtăşindu-vă cu cel amintit, nici luându-l în seamă ca învăţător, dacă rămâne lup în loc de păstor şi dacă după această atenţionare pe care i-am făcut-o, va prefera să cugete cele strâmbe. Iar cu clericii sau mirenii despărţiţi de dragul dreptei credinţe sau caterisiţi de el, noi ne împărtăşim, neîntărind hotărârea lui nedreaptă, ci mai degrabă lăudându-i pe cei care au suferit-o şi spunându-le cuvântul acela: «Dacă sunteţi ocărâţi în Domnul, fericiţi sunteţi; căci Duhul lui Dumnezeu şi al puterii s-a odihnit întru voi»”. (P.G. LXXVII, 124A)

Aici Sfântul Chiril îşi face cunoscută poziţia şi accentuează că, după trecerea termenului, Nestorie „nu mai are niciun loc de împărtăşire cu preoţii lui Dumnezeu”, chiar dacă lipsea hotărârea sinodală. La sfârşitul epistolei îndeamnă clerul şi pe popor să continue neîmpărtăşirea cu patriarhul lor eretic „dacă rămâne lup în loc de păstor”, adăugând că stă în comuniune cu cei caterisiţi şi afurisiţi de Nestorie. Probabil că scrisoarea a treia către Nestorie şi cea către clerul şi poporul din Constantinopol au fost scrise una după alta şi trimise împreună.

Perioada ereziei lui Nestorie ne înfăţişează imaginea simţirii ortodoxe a poporului şi cinului monahal din Constantinopol. Această poziţionare a ortodocşilor este semnificativă şi se opune desăvârşitei noastre indiferenţe de astăzi. Când s-a auzit întâia oară, în faţa poporului adunat la slujbă, erezia lui Nestorie referitoare la persoana Maicii Domnului, mulţimea a reacţionat imediat şi a ieşit cu vuiet şi cu huiduieli din biserică. Descrierea este făcută de Sfântul Chiril astfel: „Şi s-a făcut strigăt mare de către tot poporul şi au ieşit afară. Acum noroadele din Constantinopol nu se mai adună la slujbe, în afară de câţiva mai uşori la minte şi de cei care îl linguşesc. Iar aproape toate mănăstirile şi arhimandriţii lor [arhimandriţi care erau numai câte unul în fiecare mănăstire] şi mulţi din senat nu se mai adună [cu patriarhul], temându-se să nu fie nedreptăţiţi în ce priveşte credinţa, de vreme ce el şi cei dimpreună cu el, pe care i-a adus venind din Antiohia, grăiesc cu toţii lucruri stricate”. (P.G. LXXVII, 81B-C)

Din toate acestea vedem că poporul simplu a reacţionat instinctiv faţă de erezie şi a plecat din biserică.  Ceea ce înseamnă că delimitarea de orice erezie a fost dintotdeauna tradiţie a Bisericii şi poporul o păstra lucrătoare ori de câte ori se ivea vreo erezie. De asemenea, face impresie faptul că monahii se aflau în prima linie a delimitării de Nestorie, temându-se ca nu cumva prin comuniunea bisericească să trădeze credinţa. (Aviz monahilor din vremea noastră!)

La fel de însemnată şi în acelaşi duh este şi scrisoarea Sfântului Chiril către stareţii şi călugării din Constantinopol. Cunoaşterea problemelor de către monahi este importantă, fiindcă ei au fost dintotdeauna cei dintâi apărători ai credinţei. Sfântul scrie printre altele: „Iar pentru că [Nestorie] a rămas în aceleaşi, dacă nu cumva şi în altele mai rele, adăugând mereu defăimări peste defăimări şi propovăduind învăţături cu totul străine şi ciudate, pe care nu le-a cunoscut deloc Sfânta Biserică sobornicească, am socotit drept să-i atragem atenţia printr-o a treia scrisoare, cea trimisă de noi şi de preacuviosul şi de Dumnezeu cinstitorul nostru frate şi împreună-slujitor Celestin, episcopul Romei celei mari. Dacă va alege să se pocăiască şi, plângând pentru cele spuse, să dea în scris anatemei strâmbele sale învăţături şi să mărturisească drept şi în chip de neînvinuit credinţa Bisericii soborniceşti, să rămână (părtaş), cerând iertare şi învăţând cele de trebuinţă. Dacă nu alege să facă acestea, străin să fie şi despărţit de ceata episcopilor şi de vrednicia învăţătorească. Căci nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup grozav să se atingă de turmele Mântuitorului. Îmbărbătaţi-vă, deci, ca robi ai lui Hristos şi îngrijiţi-vă de sufletele voastre, pe toate săvârşindu-le spre slava lui Hristos şi pentru ca credinţa în El să fie propovăduită dreaptă şi nedefăimată peste tot. Acest lucru şi de primejdiile de după aceea vă va scăpa, şi de a vă învrednici de cununile de la dumnezeiescul scaun de judecată vă va pregăti, pentru că Mântuitorul nostru al tuturor, Hristos, îi primeşte pe toţi cei ce au dragoste de El”. (P.G. LXXVII, 128A) Cuvintele de căpetenie ale epistolei sunt: „Nu este fără primejdie ca în chip de păstor un lup cumplit să se atingă de turmele Mântuitorului”. Am spune astăzi şi noi: „Audă acestea episcopii ecumenişti de acum”. Este totodată demn de subliniat faptul că, după Sfântul Chiril, nu poate fi cineva episcop fără să aibă credinţă dreaptă.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea I: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur)

Hristos a înviat!

Vom arăta mai jos, folosind citate din scrierile Sfinţilor Părinţi, cum se făcea – de către cler, monahi şi mireni – îngrădirea de erezie în vremea acestora:

1. Sfântul Vasile cel Mare

„Al treisprezecelea an este de când războiul ereticilor s-a ridicat din nou asupra noastră, vreme în care s-au făcut Bisericilor mai multe necazuri decât cele pomenite de când se propovăduieşte Evanghelia lui Hristos. Pe care ne lăsăm păgubaşi a le povesti cu de-amănuntul, nu cumva slăbiciunea cuvântului nostru să umbrească învârtoşarea relelor; şi nici nu socotim că aveţi nevoie să ştiţi, ca unii ce aţi aflat odinioară adevărul lucrurilor prin auzire. Cel mai mare rău: noroadele, părăsind locaşurile de rugăciune, se adună prin pustietăţi; jalnică privelişte – femei şi copii şi bătrâni şi alţi neputincioşi în ploi torenţiale şi ninsori şi vânturi şi în gerul iernii; la fel şi vara în arşiţa soarelui, sub cerul liber chinuindu-se. Şi acestea le suferă pentru că nu primesc vicleana plămadă a lui Arie”. (Epistola CCXVII, Către apuseni)

În altă scrisoare Sfântul Vasile spune: „Cunoscute sunt cele ce ne strâmtorează, chiar dacă noi nu le grăim. Căci s-au revărsat în lumea întreagă. Sunt dispreţuite dogmele Părinţilor, Tradiţiile apostolice sunt batjocorite, găselniţe ale unor oameni de astăzi se încetăţenesc în Biserici; tehnologhisesc (fac analize gramaticale) oamenii nu teologhisesc; înţelepciunea lumească dobândeşte întâietate dând la o parte lauda Crucii. Păstorii sunt izgoniţi, iar în locul lor sunt aduşi lupi grei, care sfâşie turma lui Hristos. Locaşurile de rugăciune pustii de închinători, pustiile pline de tânguitori. Bătrânii plâng punând faţă în faţă cele de demult cu cele de acum; tinerii şi mai de plâns, necunoscând cele de care au fost lipsiţi. Acestea sunt vrednice să stârnească compasiune celor obişnuiţi cu iubirea lui Hristos, dar în comparaţie cu adevărul lucrurilor, cuvântul pierde mult din valoarea lor”. (Epistola Către preasfinţiţii fraţi şi episcopi din Apus)

„Au fost întoarse cu susul în jos dogmele dreptei credinţe, iar statornicirile Bisericii au fost tulburate. Iubirea de întâietate a celor ce nu se tem de Domnul dă năvală la locurile de frunte şi prin necuviincioasa luptă care, bineînţeles, urmează, se dobândeşte stăpânirea; aşa încât cel care a hulit mai rău este preferat să păstorească poporul. Se duce cuvioşenia preoţească, s-au isprăvit cei care să păstorească cu ştiinţă turma Domnului, iar iubitorii de stăpânire pururea risipesc cele strânse pentru săraci spre desfătări proprii şi împărţiri de daruri. Înceţoşatu-s-a stricteţea canoanelor, puterea de a păcătui e multă. Căci cei ce au ajuns la conducere pe baza studiilor omeneşti înlocuiesc harul cu însuşi studiul, îngăduind tot ce provoacă plăcere celor ce păcătuiesc. S-a dus pe apa sâmbetei judecata dreaptă, fiecare umblă după voia inimii lui. Viclenia nu mai cunoaşte măsură, noroadele sunt nepovăţuite, întâi-stătătorii nu au îndrăzneală. Căci cei ce şi-au dobândit stăpânirea cu ajutorul oamenilor s-au făcut robi ai celor ce dau harul… Pentru acestea râd necredincioşii, se clatină puţin credincioşii; credinţa este pusă la îndoială, ignoranţa se revarsă în suflete pentru că cei ce întru răutate amăgesc prin cuvânt, îşi pun masca adevărului. Tac gurile binecredincioşilor, în vreme ce toată limba hulitoare este lăudată; cele sfinte au fost pângărite, cei din popor cu cugetarea sănătoasă fug de locaşurile de rugăciune ca de nişte şcoli ale necuviinţei şi prin pustietăţi îşi ridică mâinile către Stăpânul din ceruri cu suspine şi cu lacrimi. Fără îndoială că a ajuns până la voi vestea celor întâmplate în cele mai multe cetăţi; mulţimile împreună cu femei şi copii şi bătrânii înşişi împrăştiindu-se în afara zidurilor, săvârşesc rugăciunile sub cerul liber, îndurând toate vitregiile vântului cu îndelungă răbdare, aşteptând ajutorul de la Domnul”. (Epistola Către episcopii italici şi gali)

Sfântul Vasile – aşa cum ne transmite Sfântul Marcu Evghenicul – spune şi în epistola sa către monahi: „Dacă unii se prefac a mărturisi credinţa ortodoxă sănătoasă, dar se împărtăşesc cu cei de altă cugetare, pe aceştia, dacă după ce li se porunceşte nu se depărtează [de eretici], nu doar ca fără părtăşie să-i socotiţi, dar nici fraţi să nu-i numiţi”. (Sfântul Marcu Evghenicul, Mărturisirea – CFDS)

„Acela, prin intenţia cea de acum, a făcut o dovadă limpede a întregii sale vieţi, căci niciodată n-a trăit cu nădejdea făgăduinţelor încredinţate nouă de Domnul; ci şi dacă săvârşea ceva din cele omeneşti – cuvinte ale credinţei şi înfăţişare a evlaviei – pe toate le meşteşugea spre înşelarea celor aflaţi acolo. Iar pe voi de ce vă necăjeşte ceea ce s-a petrecut? Cu ce v-aţi făcut voi mai răi prin aceasta? A plecat unul dintre voi; şi chiar dacă s-a mai dus cu el încă unul sau doi, aceştia sunt mai vrednici de milă decât un mort, însă trupul vostru este întreg cu harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce era nefolositor a fost lepădat, şi ceea ce a rămas nu s-a împuţinat. Iar dacă vă întristează că aţi fost daţi afară din cetate, gândiţi-vă că veţi sălăşlui în schimb sub acoperământul Dumnezeului ceresc şi că îngerul purtător de grijă al Bisericii a plecat de acolo împreună cu voi. Aşa încât stau în fiecare zi la rugăciune în locaşuri goale, îngreunându-şi vina prin împrăştierea poporului. Iar dacă acest lucru provoacă osteneală, sunt încredinţat în Domnul că nu va rămâne fără folos. Şi cu cât petreceţi în mai multe necazuri, cu atât mai aleasă răsplată vă aşteaptă din partea Dreptului Judecător. Deci nici nu vă revoltaţi pentru cele de acum, nici nu vă pierdeţi nădejdea”. (Epistola Către presviterii nicopolitani – 238)

„Numai să nu vă lăsaţi înşelaţi de minciunile lor care promit corectitudinea credinţei. Căci unii ca aceştia sunt neguţători de Hristos şi nu creştini, preferând totdeauna ceea ce le aduce câştig în viaţa aceasta în loc de a trăi potrivit adevărului. Când au socotit să dobândească stăpânirea aceasta deşartă, s-au adăugat vrăjmaşilor lui Hristos, când au văzut noroadele înfuriindu-se, au arătat iarăşi prefăcătura corectitudinii. Nu-l recunosc de episcop, nici n-aş număra între preoţii lui Hristos pe cel promovat la conducere de mâini pângărite, spre destrămarea credinţei. Aceasta este judecata mea. Iar voi, dacă aveţi vreo părtăşie cu noi, bineînţeles că veţi cugeta despre noi tot aşa; dacă, însă, hotărâţi de unii singuri, fiecare este stăpân al cugetului său, iar noi suntem nevinovaţi de sângele acesta. Pe acestea vi le-am scris nu ca neavând încredere în voi, ci ca să întăresc cugetul şovăielnic al unora prin aflarea părerii mele; aşa încât să nu primiţi pe vreunii [eretici] la părtăşie cu voi, nici pe cei ce au primit punerea mâinilor lor să nu vă grăbiţi, după ce se va face pace, să-i număraţi în rândurile preoţilor”. (Epistola Către prezviterii nicopolitani – 240)

2. Sfântul Atanasie cel Mare

Marele Atanasie a fost contemporan Marelui Vasile şi întru totul conform cu Tradiţia Bisericii în chestiunea păstorilor eretici şi a delimitării de aceştia. Sfântul spune: „Păşind pe calea nerătăcită şi de viaţă purtătoare, să scoatem ochiul care sminteşte: nu pe cel văzut, ci pe cel nevăzut; dacă, adică, episcopul sau presviterul, care sunt ochi ai Bisericii, au purtări rele şi smintesc poporul, trebuie să-i scoatem. Căci este mai de folos să ne adunăm fără ei în locaşul de rugăciune, decât să fim aruncaţi împreună cu ei, ca şi cu Anna şi Caiafa, în gheena focului. La fel şi mâna – diaconul – dacă face ceva nevrednic, să fie despărţit de jertfelnic”. (P.G. XXXV, 33)

Într-o epistolă a sa Sfântul spune, descriind poziţia ortodocşilor: „Aşadar ighemonul cu forţa a pus mâna pe biserici şi luându-le, le-a dat lui Grigorie şi ariomanilor. Şi aceia, în mod public izgoniţi fiind de către noi din pricina necuviinţei, se laudă cu răpirea bisericilor, iar poporul lui Dumnezeu şi clericii Bisericii Soborniceşti sunt siliţi sau să se facă părtaşi necuviinţei ereticilor arieni sau să nu intre în biserici. (…) Căci fiind alungaţi liturghisitorii Bisericii, noroadele, înţelegând bine necredinţa ereticilor arieni, preferă să sufere astfel şi să se primejduiască, decât să vină mâna arienilor pe creştetul lor”.

În epistola sa către episcopul Dracontie Sfântul spune: „Sau spune-mi, al cui te vor următor cei ce te sfătuiesc? Căci se cuvine ca noi să petrecem potrivit scopului Sfinţilor şi Părinţilor şi pe aceştia să-i urmăm; să se ştie că, depărtându-ne de ei, ne facem stăini şi de părtăşia lor”. (Epistola Către Dracontie I)

În erminia Evangheliei după Matei Sfântul spune, referindu-se la proorocii mincinoşi: „Domnul a spus: «Luaţi aminte la proorocii mincinoşi, care vin către voi în îmbrăcăminte de oaie, în vreme ce pe dinăuntru sunt lupi răpitori: după roadele lor îi veţi cunoaşte». Deci dacă vezi, frate, pe vreunul că are înfăţişare cuviincioasă, nu lua în seamă faptul că poartă piele de oaie, că are – adică – nume de preot sau episcop sau diacon sau ascet, ci faptele lui cercetează-le, dacă este înfrânat, dacă este primitor de străini sau milostiv sau iubitor sau stăruitor în rugăciune sau răbdător. Dacă are pântecele de Dumnezeu şi gâtlejul groapă deschisă, fiind bolnav după bani şi neguţătorind cinstirea de Dumnezeu, lasă-l; căci nu este păstor cunoscător, ci lup răpitor. Iar dacă ştii să încerci pomii după rod – care sunt după fire, după gust, după calitate – cu atât mai mult eşti dator să-i încerci după fapte pe negustorii de Hristos, căci, având oarecare faimă a evlaviei, au suflet diavolesc. Şi dacă din spini nu culegi struguri şi din mărăcini smochine, de ce socoteşti că ai ceva bun de auzit din partea nelegiuiţilor sau ceva folositor de aflat de la trădători? Fugi, aşadar, de aceia ca de lupi scrâşnitori şi spini ai neascultării şi mărăcini ai nedreptăţilor şi pomi vicleni. Dacă vezi pe cineva cu bună-aşezare, după sfatul „Înţelepciunii”, mânecă spre el, şi pragurile uşilor lui să le tocească picioarele tale, ca să înveţi de la el contururile legii şi darurile harului. Nici cuvântul meşteşugit, nici înfăţişarea impunătoare nu duc în Împărăţia Cerurilor, ci credinţa desăvârşită şi neiscoditoare, dimpreună cu purtarea de grijă virtuoasă şi aleasă”.

Când Sfântul Atanasie se ascundea în pustie, generalul Artemie îl căuta în mănăstirile din zonă, fără să reuşească să afle unde se ascundea. Înainte ca Artemie să plece din mănăstirea Tavenisioţilor, s-a întâmplat următorul lucru, relatat în Viaţa Sfântului Pahomie: „Şi după ce a căutat şi nu l-a găsit, zice Artemie fraţilor la slujbă: «Veniţi să vă rugaţi pentru mine». Şi au zis ei: «Nu putem, fiindcă avem poruncă de la părintele nostru să nu ne rugăm cu nimeni din cei ce se însoţesc cu arienii» – căci vedeau pe unul din episcopii arieni împreună cu ducele – şi deci ieşind fraţii, s-a rugat singur”. (Viaţa Sfântului Pahomie, CXXXVIII)

Redăm şi un fragment dintr-o scrisoare a Sfântului către monahi: „Pentru că sunt unii care, cugetând cele ale lui Arie, umblă din mănăstire în mănăstire cu niciun alt scop decât ca, prefăcându-se că vin de la noi către voi, să-i păcălească pe cei curaţi. Iar alţii susţin că nu cugetă cele ale lui Arie, însă fac pogorământ şi se roagă împreună cu ei. De nevoie la îndemnul unor fraţi dintre cei mai sinceri, m-am grăbit să vă scriu, ca păzind voi în chip neştirbit şi neviclenit credinţa binecinstitoare, pe care harul lui Dumnezeu o lucrează în voi, să nu daţi pricină de sminteală fraţilor. Căci atunci când vreunii vă văd pe voi – cei credincioşi în Hristos – venind împreună şi împărtăşindu-vă cu [ereticii] aceia, bănuiesc că un astfel de lucru este fără importanţă şi vor cădea în mocirla necuviinţei. Deci ca aceasta să nu se întâmple, să vă fie cu voie, iubiţilor, ca de la cei ce cugetă vădit lucruri necuviincioase să vă întoarceţi faţa, iar de cei care cred că nu cugetă cele ale lui Arie, însă se împărtăşesc cu rău-credincioşii, să vă păziţi; şi bineînţeles că a căror cugetare o ocolim, de părtăşia lor se cade să şi fugim. Iar dacă vreunul se preface că mărturiseşte credinţa dreaptă, însă se arată având părtăşie cu aceia, pe unul ca acesta îndemnaţi-l să părăsească acest obicei; şi dacă făgăduieşte, să-l aveţi ca frate; ci dacă stăruie în chip gâlcevitor, ocoliţi-l pe unul ca acesta. Căci astfel săvârşind, veţi păstra credinţa curată”. (Epistolă către monahi)

3. Sfântul Ioan Gură de Aur

Interpretând cuvintele: „Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi ascultaţi de ei” (Evrei 13, 17) Sfântul spune: „Anarhia este un rău peste tot şi pricină a multor nenorociri şi început al dezordinii şi zăpăcelii; mai ales în Biserică este cu atât mai primejdioasă, cu cât mai mare şi mai înaltă este stăpânirea (…) e mai bine să nu fie condus cineva de nimeni, decât să fie condus de cel rău. Căci cel dintâi de multe ori s-a mântuit, de multe ori s-a primejduit; acesta de pe urmă totdeauna se primejduieşte, fiind purtat prin toate gropile. Deci cum spune Pavel: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi-i ascultaţi»? Zicând mai înainte: «Al căror capăt al petrecerii privindu-l cu luare aminte, urmaţi-le credinţa» (Evrei 13, 7), zice mai apoi: «Supuneţi-vă mai-marilor voştri şi îi ascultaţi». Cum adică, spune cineva, atunci când este viclean [mai-marele], să nu ne supunem? Viclean, ce înţelegi prin aceasta? Dacă [viclean] în ce priveşte credinţa, fugi de el şi lasă-l, nu numai om de ar fi, dar chiar înger coborând din cer; iar dacă [viclean] în ce priveşte felul de viaţă, nu iscodi. Şi acest lucru nu ţi-l arăt de la mine, ci din dumnezeiasca Scriptură”. (P.G. LXIII, 231)

Făcând erminia Epistolei a doua către Timotei a Apostolului Pavel şi explicând cum lucrează Dumnezeu şi sfinţeşte Tainele săvârşite de preoţi nevrednici, spune: „Deci ce – spune cineva –, Dumnezeu îi hirotoneşte pe toţi, chiar şi pe cei nevrednici? Dumnezeu nu-i hirotoneşte pe toţi, dar lucrează prin toţi, fie ei şi nevrednici, ca să se mântuiască poporul. (…) Căci dacă avem să cercetăm vieţile conducătorilor, ne vom face noi hirotonitori ai învăţătorilor, şi toate se întorc cu susul în jos, sus picioarele şi jos capul. (…) Fiecare să-şi vadă de ale sale. Căci dacă are învăţătura strâmbă, chiar înger de ar fi, nu te supune, iar dacă învaţă drept, nu căuta la viaţă, ci la cuvinte. Îl ai pe Pavel care te îndreaptă şi prin fapte şi prin cuvinte către ceea ce se cuvine. Dar nu dă săracilor – zice unul – nici nu chiverniseşte cum trebuie! De unde vezi asta? Înainte să aflii, nu învinui, teme-te de răspundere! Multe sunt judecate după bănuieli. Iar dacă ai aflat şi ai cercetat şi ai văzut; aşteaptă judecătorul; nu smulge ordinea din mâinile lui Hristos! A Sa este judecarea acestora, nu a ta; tu eşti rob de pe urmă, nu stăpân. Tu eşti oaie; deci nu-l cerceta pe păstor, ca nu cumva să dai seamă şi de cele pentru care îl învinuieşti”. Aici Sfântul Ioan Gură de Aur ne arată clar că doar pentru probleme de credinţă trebuie să îl mustrăm pe conducător (preot, episcop), iar celelalte, legate de păcatele personale le lăsăm în seama şi judecata lui Dumnezeu.

În erminia Psalmului 143 Sfântul Ioan ne înfăţişază măsura comuniunii bisericeşti în probleme de credinţă: „Când e vorba să faci bine, orice om să fie aproapele tău; însă când cuvântul adevărului este răstălmăcit, cunoaşte-ţi aproapele şi pe cel străin. Chiar dacă ţi-e frate de tată şi de mamă, dar nu-ţi este părtaş în ce priveşte legea adevărului, să-ţi fie mai barbar decât scitul; iar dacă e scit sau sarmat, dar cunoaşte scumpătatea dogmelor şi crede la fel ca tine, să-ţi fie mai casnic şi mai aproape decât cel ce te izbăveşte de dureri. Şi pe barbar şi pe cel ce nu e barbar de acum înainte să-i deosebim nu după grai, nici după neam, ci după cugetare şi după suflet! Căci acela este om cum trebuie, care are acrivia dogmelor şi purtare înţeleaptă”. (P.G. LV, 461)

După exilarea Sfântului Ioan Hrisostom, episcopul Chiriac n-a mai vrut să rămână în comuniune cu Arsachie, urmaşul Sfântului Ioan la tron, şi a fost şi el exilat. Sfântul Ioan îl mângâie prin scrisori şi-l întăreşte să îndure greutăţile surghiunului, în vreme ce nu lasă nici urmă de bănuială că episcopul Chiriac n-ar fi procedat bine; ba chiar spune că toate acestea pe care le suferă vor fi motiv să primească multă plată de la Dumnezeu. Într-una din epistolele către episcopul Chiriac, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Auzit-am şi eu de nesăbuinţa acelui Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus pe tron, că i-a necăjit pe fraţi şi pe fecioarele care n-au vrut să aibă părtăşie cu el. Mulţi dintre ei au şi murit pentru mine în închisoare. Căci lupul acela cu chip de oaie care are înfăţişare de episcop, dar este adulter – căci precum femeia care se împreunează cu altul atâta vreme cât îi trăieşte bărbatul este preadesfrânată, la fel adulterul este şi acesta – nu cu trupul, ci cu duhul căci deşi trăiesc eu, mi-a răpit tronul bisericii”.

Pedepsele date pentru mărturisirea credinţei ortodoxe nu sunt valide

Pr. Theodoros Zisis: Despre epitimii pentru probleme de credinţă

Traducere realizată de Pr. Matei Vulcănescu

DESPRE EPITIMII PENTRU PROBLEME DE CREDINȚĂ traducere de Pr. Matei VulcănescuDescarcă

Pr. Mihai Cantor: Nu mai participaţi la o astfel de blasfemie numită „rugăciune în comun”, fie că sunteţi clerici, fie credincioşi ortodocşi – este păcat împotriva Duhului Sfânt!

Cu durere în suflet aflăm că şi anul acesta, în luna ianuarie, în Mitropolia Clujului, s-a desfăşurat săptămâna de ”urâciune” ecumenistă, care este contrară Sfintelor  Canoane ortodoxe şi Tradiţiei Sfinţilor Părinţi.

Redăm mai jos comunicatul de pe pagina oficială de Facebook a ereticilor greco-catolici din Cluj. Ştirea este postată  la data de  23 ianuarie ora 00:12 :

<< Eparhia Greco-Catholică de Cluj-Gherla

Participare largă la Seara Ecumenică de rugăciune, ediția 2022, în seara de 22 ianuarie, la capela „Sf. Iosif” a Catedralei în construcție din Piața Cipariu, Cluj-Napoca.

Album foto: https://photos.app.goo.gl/GFu8SCdfAXEmZJg88
Video: https://www.facebook.com/CapelaSfIosif/videos/4784695988234198

Programul a fost deschis prin intrarea în procesiune a Preasfinției Sale Claudiu, Episcopul de Cluj-Gherla, gazda acestei întâlniri, a Preasfinția Sa Andrei, Arhiepiscopul ortodox al Vadului Feleacului și Clujului, a preoților prezenți și a celorlalți invitați din confesiunile religioase care activează în orașul Cluj-Napoca, care au intrat în procesiune și, oprindu-se în fața altarului au depus câte o lumânare aprinsă la Ieslea lui Isus, gest inspirat de tema din acest an a Octavei de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor: „Am văzut steaua Lui la răsărit și am venit să-L adorăm.” (Matei 2,2). O iesle a lui Isus a fost amenajată special pentru această seară de rugăciune.

Au răspuns invitației la momentele de comuniune: Înalt Preasfinția Sa Andrei, Arhiepiscopul Vadului Feleacului și Clujului, Pr. Popesc Mihăiță-Cristian de la Protopopiatul Romano-Catolic Cluj-Dăbâca; Pr. Gáspár Károly de la Eparhia Reformată din Ardeal; Pr. Fejér Olivér din partea Episcopiei Evanghelice Luterane din România și Pr. Elekes Zsolt de la Episcopia Unitariană Cluj.

În capelă s-au aflat persoane consacrate din diferite ordine și congregații religioase: surori din Congregația Maicii Domnului, surori din Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare, părinți și frați din Societatea lui Isus, de asemenea, membre ale Mișcării Focolare, tineri din ASTRU, membri ai altor asociații eparhiale, credincioși clujeni.

Așa cum era prevăzut, a avut loc mai întâi un oficiu de rugăciune cu participarea și a studenților Seminarului Teologic eparhial „Sf. Ioan Evanghelistul”.

În calitate de gazdă a evenimentului, Preasfințitul Claudiu a urat invitaților bun-venit și a vorbit despre comuniune, despre modul tainic în care dragostea față de Cristos îi aduce împreună pe aceia care se apropie de Dumnezeu. Episcopul de Cluj-Gherla a invitat la bucuria întâlnirii cu Cristos, la a permite Spiritului Sfânt să conducă pașii celor ce-l caută pe Dumnezeu. A atras atenția la situația gravă, la provocările cu care se confruntă țara noastră și întreaga lume și a invitat la rugăciune comună, unii pentru alții și pentru toți oamenii. A mulțumit din suflet tuturor celor prezenți.

La invitația Pr. Daniel Avram (organizator al întâlnirii), fiecare invitat a rostit câte un cuvânt, având în comun tema întâlnirii și anume drumul de căutare, găsirea Pruncului Isus născut în iesle și închinarea magilor. S-a evidențiat, și de către ceilalți invitați, cum apropierea de Dumnezeu, de Pruncul din Iesle în cazul fragmentului evanghelic citat, apropie unii de alții pe aceia care, cu dorința în suflet de a-L întâlni și a I se închina, pornesc în căutarea lui Dumnezeu.

Întâlnirea s-a încheiat cu un moment de omagiu și reamintire a Serilor Ecumenice din anii precedenți, în care, Episcopul de binecuvântată memorie, Preasfinția Sa Florentin, primea cu căldură sufletească și cuvinte de prețuire, an de an, reprezentanții confesiunilor religioase.

Ca urmare, Preasfințitul Claudiu, Înalt Preasfințitul Andrei și ceilalți invitați au coborât la demisolul catedralei, la locul odihnei de veci a Episcopilor de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu și IPS George Guțiu de binecuvântată amintire, unde au păstrat un moment de reculegere în memoria acestora.
Mai mult, Înalt Preasfinția Sa Andrei a dorit ca lumânarea pe care ar fi trebuit, conform programului serii, să o depună la ieslea lui Isus, în fața Altarului din capelă, să o depună acum, la încheierea Serii Ecumenice, la locul odihnei Episcopului Florentin, ceea ce a și făcut cu smerită rugăciune. Seara ecumenică s-a încheiat așadar printr-un moment de comuniune cu Cerul. >>

Comentariile noastre:

Cu multă tristeţe, ţin să precizez că este foarte gravă participarea Mitropolitului Clujului, Andrei Andreicuţ, la rugăciunea în comun organizată de ereticii greco-catolici, și la care au participat şi alţi eretici: reformați, unitarieni, luterani etc. În cuvântul susţinut, Mitropolitul Andrei a explicat versetul „Ca toți să fie una, (…) ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 21), expicând, de fapt, în mod greşit, ecumenist şi nu după tâlcuirea facută de Sfinţii Părinţi, promovând astfel erezia numită unitatea în diversitate, atât de dragă ecumeniştilor.

Învăţătura ortodoxă ne arată că unirea se poate face numai în Adevăr, în dreapta credinţă – Ortodoxia. Ereticii trebuie să se smerească, să lepede ereziile, să le dea anatemei – verbal şi în scris -, şi aşa să vină la Ortodoxie, prin Sfintele Taine: Botezul ortodox, Sf. Taină a Mirungerii, după rânduielile tipiconale stabilite de Sfinţii Părinţi. Numai aşa putem să ne rugăm împreună şi să fim „una”, să fim „o turmă şi un păstor” (Ioan 10, 16). Noi, ortodocşii, putem să ne rugăm pentru ca aceştia să revină la Ortodoxie – şi chiar ne dorim acest lucru -, dar nu putem să ne rugăm împreună cu ei atât timp cât aceştia stăruie în eres!!! Aşa ne învaţă dumnezeieştii Părinţi, purtători de Duh Sfânt!

Sfintele Canoane opresc rugăciunea în comun cu schismaticii si ereticii: Canoanele 10, 11, 45, 47, 65 Apostolice; Canoanele 6, 9, 32, 33, 34 Laodiceea; Canonul 9 al Sfântului Timotei al Alexandrei.

Canonul 45 Apostolic porunceşte: Episcopul sau Preotul sau Diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

În plus, Mitropolitul Clujului se adresează acelui greco-catolic, numindu-l „Preasfinţia Voastră”, ceea ce ne arată faptul că mitropolitul le recunoaşte preoţia, contrar Sfintelor Canoane care ne spun clar că „Tainele ereticilor nu sunt taine” (Canonul 46 Apostolic), iar pe ceilalţi „fraţi şi surori”, deşi nu ne putem numi aşa dacă nu avem aceeaşi credinţă. La fel şi Sfântul Nicodim Aghioritul, la tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, ne arată că latinii sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, iar dacă vreun preot nu botează pe cei ce se întorc la Ortodoxie, se afuriseşte.

Mi-aş fi dorit ca Mitropolitul Andrei să fi folosit acest „prilej” pentru mărturisirea Adevărului, a credinţei ortodoxe, să fi avut curajul să le spună că sunt în erezie şi că doar în Biserica Ortodoxă se pot mântui; aceasta este adevărata dragoste!

Pr. Mihai Cantor

Apocalipsa digitalizării

,,Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.(…)Și precum a fost în zilele lui Noe, așa va fi și venirea Fiului Omului. Căci precum în zilele acelea dinainte de potop, oamenii mâncau și beau, se însurau și se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie. Și n-au știut până ce a venit potopul și i-a luat pe toți, la fel va fi și venirea  Fiului Omului. Atunci  din doi care vor fi în țarină, unul se va lua și altul se va  lăsa. Din două care, vor măcina la moară, una se va lua și alta se va lăsa. Privegheați deci, că nu știți în care zi vine  Domnul vostru”. Matei, Cap 24, verset 35-42.

Poate că veți spune că din totdeauna au existat vremuri grele în istoria omenirii și că au mai fost momente de criză, dificultate, însă ceea ce trăim în prezent depășește cu mult limita anormalului. Acum trăim ceva de ordinul nemaivăzutului, nemaiîntâlnitului, ceva ce nu a fost de la facerea lumii. Când s-a mai întâmplat ca toți oamenii de pe planetă să fie supuși în același timp  unui sechestru conștient, repetat, continuu, când au mai  fost închise toate  școlile, restaurantele, teatrele și bisericile din toată lumea aceasta?

Nici în timpul marilor epidemii de tifos sau holeră, gripe sau a altor maladii căci dacă se întâmpla acest lucru într-un colț de planetă, ceilalți erau liberi să își trăiască viața în condiții normale, călătorind, rugându-se pentru cei aflați în suferință, ajutându-i într-un fel sau altul. E, de data aceasta, situația este cu totul alta și cred că fiecare dintre noi, în adâncul sufletului  simțim acest lucru. Dușmanul este nevăzut și face parte dintr-un război psiho-bio-bacteriologic, camuflat în viclenie și în planurile stăpânitorilor acestei lumi, ale căror minți diabolice, însetate de control, consideră că suntem prea mulți pe planetă. (de parcă au făcut-o ei).

Evoluția nu o poți separa de progres. Dar ce fel de progres mediatizează  știința zilelor noastre? Nicidecum unul care contribuie la bunăstare, longevitate, fericire. Politicile economiei și trusturile farmaceutice din întreaga lume promovează ecuația  producție, al cărui scop este controlul și menținerea cifrei de afaceri, la cele mai înalte cote de profit. Sloganul este bine definit: Scopul scuză mijloacele!

Dacă facem o retrospectivă a celor doisprezece luni care au trecut, singurul domeniu care nu a fost afectat, ba din contră, a cărei cifre de afaceri a crescut, este industria farmaceutică și toată suita de coloși implicați în marea afacere globală a falimentării micilor întreprinzători. Un glob pământesc izolat în panică, frică, gripă și moarte face parte din primul act, al unei piese de teatru sau mai bine spus, a unui film cu actori bine pregătiți, într-o regie de excepție, semnată de un  regizor bolnav psihic, diabolic.

Sunt convinsă că nimic nu este întâmplător și că toate se întâmplă pentru că le este îngăduit de Dumnezeu cu un scop. Derapajul întregii omenirii nu a început de ieri, de azi. El se tot întâmplă de un amar de vreme, întrecând cu mult grozăviile pe care mintea umană și le poate imagina:,, Și aceasta să știi că, în zilele  din urmă vor veni vremuri grele. Că vor fi  oameni iubitori de sine, iubitori de arginți, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioși, îngânfați, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu. Având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei. Depărtează-te și de aceștia. Căci dintre aceștia sunt cei ce se vâră prin case și robesc femeiuști împovărate de păcate și purtate de multe feluri de pofte. Mereu învățând și neputând niciodată să ajungă la cunoașterea adevărului.” Epistola 2 Timotei, Cap.3. verset 1-7.

Aceasta este cauza pentru care Dumnezeu ,,a pus piciorul pe frână”, a spus ,,Nebune! În această noapte  vor cere de la tine sufletul tău”. Luca , Cap.12, verset 20.

Dar să nu vă gândiți că Dumnezeu vrea moartea păcătosului:,, Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele!” Iezechil, Cap 33, verset 11.

Și totuși omul ce face, persistă în mândrie și neascultare, păcatul primordial care l-a scos afară din grădina Raiului, din starea de nemurire sufletească și trupească. Așa se întâmplă și acum. Omenirea lepădată de harul dumnezeiesc își asumă toată știința, toată tehnologia ca și când este atotștiutoare, însă excluderea lui Dumnezeu din ecuația vieții va fi drastic sancționată. Cum și când se va întâmpla acest lucru ? ,, Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl”. Matei , Cap 24, verset 36. Dar asta nu înseamnă că trebuie să fim ipocriți prin incapacitatea de a  recunoaște semnele vremurilor: ,,Când se face seară, ziceţi: Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roşu. Iar dimineaţa ziceţi: Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roşu-posomorât. Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o judecaţi, dar semnele vremilor nu puteţi!”. Matei, Cap 16, Verset 2-3.

Neliniștea, instabilitatea, incertitudinea zile de mâine ne alimentează spaima interioră despre ceva rău pe cale să se întâmple și imposibil de evitat. Anormalitatea înghite normalitatea. Cum este posibil ca evoluția unei societăți să se dezvolte sănătos, civic și moral  prin legiferarea  inepțiilor de tip  El și Ea, nu mai există, Mama și Tata  sunt cuvinte interzise, transformate în Părinte 1, Părinte 2. Ce fel de educație este aceasta? Una demonică poate, nicidecum sănătoasă, normală. Devierile de comportament psiho-sociale,  ridicate la rang de virtute, aprobate prin legi de minți bolnave, infiltrate în toate guvernele lumii, ajungând în majoritate să decidă soarta și educația întregii omeniri, au ca singur scop denigrarea ființei umane, a întregii creații.

Aceste structuri anormale doresc cu orice preț distrugerea familiei și a tuturor valorilor morale-creștine, cu scopul deliberat de a transforma viitoarele generații într-o societate de elgibitichiuplusiți. Sub masca discriminării se ascunde arma care îți închide gura, îți inoculează frica și te face să accepți nebunia unei lumi căzute, scoli închise și lecții de educație sexuală încă de la cele mai fragede vârste.

,,Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva. Bucatele sunt pentru pântece şi pântecele pentru bucate şi Dumnezeu va nimici şi pe unul şi pe celelalte. Trupul însă nu e pentru desfrânare, ci pentru Domnul, şi Domnul este pentru trup. Iar Dumnezeu, Care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa. Au nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos? Luând deci mădularele lui Hristos le voi face mădularele unei desfrânate? Nicidecum!”.I Corinteni, Sfântul Apostol Pavel, Cap.6, Verset 9-15.

 În concluzie, anormalul este propovăduit și acceptat ca o normalitate: ,,Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. Sfântul Antonie cel Mare.

Viața pe pământ este o continuă luptă între forțele binelui și ale răului, între adevăr și minciună, frumos și urât. Prin rațiune, voință și liberul arbitru avem capacitatea de a alege, de a discerne. La acestea se mai adaugă capacitatea omului de a dezvolta darurile primite de la Dumnezeu în folosul semenilor, societății, în toate domeniile de activitate .

Dar ce ne facem când știința devine o armă cu două tăișuri, un bumerang  pe care nu îl mai poți controla sau și mai grav, când știința ajunge și se dezvoltă în laboratoarele unor psihopați. Ceea ce trăim în prezent este o psihoză generalizată la nivel mondial, condusă de oculta mondială, forța răului ce a căutat să acapareze creația lui Dumnezeu încă de la începuturile ei. Aici nu discutăm despre conspirații, vorbim despre o realitate  cu probleme distopice, o societate de tip Orwellian descrisă în cartea ,,1984”  sau un scenariu de film regizat după cartea scrisă de Aldous Huxley, intitulată Brave New World și în prezent, împlinirea Apocalipsei.  Ideea inteligenței artificiale în detrimentul vieții normale nu este un concept inventat astăzi.

Mișcarea transumanistă  există și lucrează de foarte mult timp la standarde SF, transpusă într-o realitate greu de perceput mai ales pentru cei care sunt totalmente străini de cunoașterea și acceptarea adevărului. Preocupările lumii mondene, hedoniste (goana după bani, confort, lux și plăceri)  sunt cu totul altele decât ceea ce plănuiește să facă manipulatorii inteligenței artificiale. Nu vă spun basme, nu îmi pierd timpul. Citesc, mă informez. Cel mai mare dușman al informării este tocmai lipsa de informare, neștiința și ignorarea  cu vehemență a pericolelor care pândesc la orice pas secolul vitezei: ,,Neştiinţa, sursa cea mai de la început a tuturor relelor.” Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia.

Șantajul plandemiei mondiale, cu scopul injectării organismului uman cu modificatorul genetic,  o să ajungă până într-acolo încât, condițiile care vor fi împuse de autorități  vor înjosi condiția umană în cel mai demonic mod  posibil. Morții pe bandă rulantă din secțiile ATI, în procent de 90% nu sunt altceva decât rezultatul unui malpraxis voit, supraventilați sau sedați, fără realizarea necropsiei, conform ordinelor și protocoalelor impuse de OMS.

Frica a fost deja inoculată cu succes,  scenariul este pregătit pentru nivelul următor. Dacă tot avem o boală, cum au reușit să o inoculeze ca fiind mortală, contagioasă, acum au venit tot ei cu soluția salvatoare: Vax – Modificatorul genetic. Operațiunea de injectare, propaganda de intimidare, șantajarea populației este în plină desfășurare, implementată cu ajutorul dictaturii medical-militare și a celebrei mass-media plătită foarte bine  de către autoritățile competente. Diavolul are o experineță de mii de ani, deci a găsit o cale mârșavă, subtilă de șantaj emoțional al oamenilor, amenințându-i cu pierderea locului de muncă iar aici vă pot da un singur exempul: Pașaportului Verde – Green Pass.

Acest pașaport verde perfect funcțional cu aplicația Codului QR, vezi doamne singura cale de resuscitare a aviației și a turismului, pe care tot ei l-au falimentat, blocând toată economia, reprezintă singura și unica soluție de ieșire din criză. O mare minciună bineînțeles. Ei au nevoie de câți mai mulți oameni injectați cu modificatorul genetic pentru că doar prin această substanță organismul uman devine compatibil cu tehnologia pe care vor să o implementeze. Industria perfectă pentru o populație globalizată dependentă de tot felul de plăceri: lux, călătorii, funcții înalte, private jet.

Nimic nu mai contează în ziua de astăzi în afară de banii din cont, mașinile din garaje, parcare, statutul social, vacanțele din Zanzibar și Maldive. Deci, cumva este aproape  imposibil ca omul să se gândească de două ori înainte de a lua o decizie, mai ales când majoritatea lucrează în străinătate de ani de zile și acum dintr-o dată, se trezesc în situația de a alege între confortul bunăstării și mântuirea personală, salvarea sufletului. Frica zile de mâine, instabilitatea financiară și grija ,,ce vom face dacă nu ne injectăm” bântuie gândurile tuturor oamenilor. Oare cum și ce poți spune părinților cu copii mici, cu rate la bancă, fără serviciu etc.? Este extrem de greu să  încurajezi oamenii, atunci când toată  nădejdea lor se află doar în cele materiale, când ei consideră că tot ceea ce au, se datorează în exclusivitate eforturilor personale.

De cele mai multe ori uităm că ceea ce avem se datorează unei pronii divine și că de fapt, Cineva are grija să nu ne lipsească nimic. Omul își atribuie toate grijile ignorând total purtarea de grijă a lui Dumnezeu și faptul că tot ce avem este primit în dar și la un moment dat, chiar în împrumut. Familia, copiii, frații, surorile, prietenii sunt darurile lui Dumnezeu în viața noastră însă acest lucru îl constientizăm târziu sau deloc. Așa se întâmplă și cu lucrurile materiale.

Lăsați-vă viața în mâinile lui Dumnezeu și credeți că tot ceea ce cereți ați și primit deja. Ajunge grijile zile de astăzi. Mulțumiți-vă cu ceea ce aveți și în vremuri de încercare, săturați-vă cu puțin pentru că omul, nu va trăi doar cu paine și apă ci cu tot cuvântul care iese de la Dumnezeu. Noi nu suntem doar materie, suntem și suflet, energie. Credeți puternic că Dumnezeu știe absolut tot ce aveți nevoie,  având în vedere faptul că și perii capului vă sunt numărați de către Tatăl Creator: ,,La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi”. Sfânta Evanghelie după Matei, Cap 10, verset 30

Deci nu vă mai faceți griji ce veți face și cum veți supraviețui, dacă nu veți primi semnul fiarei (n.n. 666). Sufletele voastre valorează mai mult decât toate bogățiile lumii acesteia, iar Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. Nu vă mai controlați viața într-un ritm absurd și nu vă mai faceți planuri pe termen lung pentru a nu fi dezamăgiți mai târziu sau chinuiți de depresie.

,,Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său? Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui său cu sfinţii îngeri”. Sfânta Evanghelie după Marcu , Cap. 8 , verset 34-38.

Părintele ceresc veghează și toate sunt îngăduite pentru mântuirea noastră. Acest examen trebuie să îl câștigăm în Domnul. Să alegem binele pentru că: ,,Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă. Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei”. Matei, Cap 6, Verset 24-34

,,Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăţia. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră”. Sf.Luca, Cap 12, Verset 32-34.

Într-adevăr, adevărate sunt cuvintele lui Dumnezeu și vă pot mărturisi că viața și circumnstanțele ei, m-au făcut să înțeleg și să trăiesc această experiență de viață. Nu primești o cruce mai grea decât poți duce. Așadar, fiți cu luare aminte, fiți treji și cu credință puternică. Satana răcnește ca un leu și caută să ne înghită pe toți pentru că știe că avem un suflet nemuritor, dar mai presus de aceasta, știe că nu mai are mult timp până când va fi aruncat în iezerul de foc și de pucioasă, unde va fi chinuit zi și noapte, în vecii vecilor.

,,Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită. Căruia staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe îndură şi fraţii voştri în lume. Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos Iisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi. A Lui fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, Cap 5, verset 8-11.

,,Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie, spre moştenire nestricăcioasă şi neîntinată şi neveştejită, păstrată în ceruri pentru voi, Cei ce sunteţi păziţi cu puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, spre mântuire, gata să se dea pe faţă în vremea de apoi.  Întru aceasta vă bucuraţi, măcar că acum ar trebui să fiţi trişti, încercaţi fiind de multe feluri de ispite pentru puţină vreme, pentru ca credinţa voastră încercată, mult mai de preţ decât aurul cel pieritor, dar lămurit prin foc, să fie găsită spre laudă şi spre slavă şi spre cinste, la arătarea lui Iisus Hristos. Pe El, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; întru El, deşi acum nu-L vedeţi, voi credeţi şi vă bucuraţi cu bucurie negrăită şi preamărită”. Întâia Epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru, Cap 1, verset 3-8.

Nu vă fie teamă.Timpul acesta se va scurta pentru cei aleși și acest lucru deja se simte. Anii au trec ca lunile, lunile ca săptămânile, săptămânile ca zilele și zilele ca niște clipe, secunde. Studiile științifice ne demonstrează același lucru. Fizic, timpul  nu mai este același. ,,Oamenii de știință afirmă că ziua s-a micșorat. În consecință o zi nu mai are 24 de ore ci 16 ore, dată fiind modificarea frecvenței din Rezonanța Shumann de la 7,8 HZ la 12 HZ. Timp de mii de ani, Rezonanța Shumann a avut valoarea constantă de 7,8 Hz însă, începând din 1980 s-a constatat o accelerare rapidă. Astfel, s-a ajuns ca în zilele noastre Rezonanța Shumann să aibă valoarea de 12 Hz, consecința directă fiind că 24 de ore actuale corespund cu 16 ore reale, în termenii timpului terestru. Biblia ne-a avertizat că în vremurile din urmă timpul se va scurta, viața omului se va scurta, ca să se scurteze ororile și suferințele de pe planetă”. (https://www.antena3.ro/life/ziua-a-ajuns-la-doar-16-ore-teoria-care-demonstreaza-acest-lucru-456233.html)

,,Căci în zilele acelea va fi necaz cum nu a mai fost până acum, de la începutul făpturii, pe care a zidit-o Dumnezeu, şi nici nu va mai fi. Şi de nu ar fi scurtat Domnul zilele acelea, n-ar scăpa nici un trup, dar pentru cei aleşi, pe care i-a ales, a scurtat acele zile”. Sfânta Evanghelie după Marcu, Cap 13, verset 19-20. Timpul ca timpul, dar ce te faci cu mintea unor psihopați însetați de contol și de  joaca de-a Dumnezeu? Acest lucru  reprezintă un adevărat  pericol. Esența ideii de transumanism este de a crea o super ființă umană tehnologizată. Mai pe românește, schimbarea treptată a rasei umane, sau, într-un final mai radical, înlocuirea ei cu una mai bună, mai robostă, mai inteligentă, cu ajutorul științei și tehnologiei.

Transumanismul intersectează mai multe domenii în care tehnologia își face de cap: robotică, nano-robotică, genetică, neurologie, biotehnologie și, firește, IA (inteligența artificială). Așa că, drumul spre  inaugurarea  unei ere noi (New Age) este chiar aici,  deloc complicat sau imposibil de realizat. Poate să fi prea naiv, în secolul XXI  să ignori  această tehnologie care modifică genetic corpul uman. Cum credeți că ar fi putut îngenunchia, înșela, maltrata o lume întreagă fără generarea în prealabil, a unei crize mondiale de natură să înrobeacă toate națiunile, cu școli și biserici  închise, cu spitale transformate în lagăre ale morții și oameni sechestrați în case, scanați pe mână sau pe frunte la intrarea în super-magazine. Cum oare?

Organizațiile menite să apere drepturile și libertățile tuturor oamenilor s-au transformat sau chiar au fost de la bun început lupi în piei de oaie. Cine să te apere, cine să îți explice când toată lumea tace, inclusiv cei care au datoria morală să o facă: mass-media vândută intereselor mondiale, ziariștii independenți reduși la tăcere, doctorii amenițați cu pierderea locului de muncă, prelații însetați de confort și avere, președinții alogeni, slugarnici guvernului mondial.

Certificate of Vaccination  – AI (inteligența artificială) nu este altceva decât îmbinarea identității biologice personale cu un alt fel de identitate – ID 2020 încă din 2016. (https://id2020.org)

Vorba cântecului, Concentrați în metropole:

,,O să dăm viața reală pentru  viața virtuală
O să stăm cu laptopu-n WCu’ în era digitală.
Conectați la net, pe mess, tot mai des
O să privim pe geam afară fără pic de interes.
Din carcere de lux vom evada și vom lega
Prietenii bazate pe transfer de mega

Minoritățile  au drepturi, majoritatea nu
E secolul restricțiilor, indiferent ce crezi tu.
Globalizând informații am ajuns să cred că sunt defect
Oare de ce nu pot discrimina după aspect?
Libertatea, e un concept total depășit
Avem onoarea de a fi monitorizați prin satelit”.

Și de la viața în libertate ne întoarcem din nou în sechestrare, manipulare, prostie și inoculare. Coșmarul abia a început. Biometria ,,salvează România”, cip –cirip coco-plandemia.

Tocmai aici lucrează vicleanul, prin intermediul serului modificator ale cărui ingredinete au un nume foarte interesant: Luciferază și Luciferină,  pentru cine are ochi să vadă și pricepere să înțeleagă moderna – Modificator al acidului ribonucleic, Ribonucleic acid (RNA). La care se adaugă patentul de inovație WO2020060606 – Cryptocurrency System Using Body Activity Data https://patentscope.wipo.int/search/en/detail.jsf?docId=WO2020060606 (Sistem de criptomonedă ce folosește datele activității corpului uman).

,, Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase”. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Cap.13, verset 16-18.

V-ați întrebat oare cum funcționează codul de bare și ce implicații poate avea în plan spiritual? Semnul exterior acceptat de om pe mână sau pe frunte, este echivalent cu lepădarea de propria persoană și chipul lui Dumnezeu din noi. Oamenii vor ajunge mărfuri ștanțate, codificate cu un număr unic de înregistrare.

Codul UPC EAN conține cifre reprezentate sub formă de linii paralele verticale, negre și albe pentru că citirea lor într-un mod electonic, optic, este rapidă și se face fără greșeală. Fiecare cifră din sistemul zecimal are un corespondent în sistemul binar (ce folosește numai 0 si 1) după cum se observă în figura alăturată.

Sub cele trei bare de siguranță (Guards Bars) nu sunt reprezentate ciferele de 6 , totuși în reprezentarea binară ele sunt citite de scanner ca trei de șase (666). Mai multe informații despre acest subiect puteți afla citind cartea  La apusul libertății scrisă de  Ieromonah Hristodul Aghioritul: ,,În spatele sistemului perfect al cărții de credit, al codului de bare realizat prin computer se ascunde o dictatură universală, se ascunde sclavia, robia față de Antihrist”. (https://www.cut-the-knot.org/do_you_know/BarcodeEncoding.shtml)

Aproape țoți oamenii au carduri bancare, card de sănătate, pașaport și telefon mobil cu cipuri încorporate însă, toate acestea sunt premergătoare unui sistem și a unei politici mondiale de cipare a populației. Aici este marele pericol. De acest lucru trebuie să ne păzim. Recomand citirea Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul  care are doar 22 de capitole, explicând destul de clar în capitolul 13 , versetele 11-18  ce va face și cum se va implementa această politică demonică în zilele noastre, adică prin forță și viclenie, în așa fel încât lumea îngrozită de foame, sărăcie, să creadă , să o urmeze și să i se închine, acceptând semnul fiarei, care este număr de om. Deci, o tehnologie inventată de o minte omenească bolnavă, demonică  fără de care nimeni nu poate cumpăra sau vinde. ,,Şi am văzut o altă fiară, ridicându-se din pământ, şi avea două coarne asemenea mielului, dar grăia ca un balaur. Şi toată stăpânirea celei dintâi fiare ea o pune în lucrare, în faţa ei. Şi face pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei celei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată. Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei, zicând celor ce locuiesc pe pământ să facă un chip fiarei care a fost rănită cu sabia şi a rămas în viaţă. Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Cap 13, versete 11-18

În comparație cu un cod de bare simplu  UPC EAN  care poate stoca doar cifre, Codul QR care înseamnă Quick Response este mult mai avansat deoarece tehnologia lui stochează atât cifre cât și caractere (ex: A, B, C .!$#%^*.., 3, 4,). Evident, totul are o logică. Oare de ce singura soluție de a gestiona o plandemie este Codul QR în strânsă legătură cu acul, serul și seringa? Oare de ce este nevoie de o resetare globală a tuturor sistemelor sociale și a relațiilor inter-umane când rata de vindecare a acestei gripe, bacterii este de  99,997%?

Rusia și China a forțat populația, ca pentru orice deplasare, pe o distanță mai mare de 100 m să fie necesară prezentarea unui Cod QR unic, emis de autorități, tocmai pentru a supraveghea îndeaproape, toate activitățile întreprinse: călătoria cu metroul, deplasările în interes personal la farmacie, market, spital, etc.

Pentru această aplicație este nevoie de un telefon inteligent (smartphone) compatibil cu tehnologia 5G. Și dacă nu ai telefon, momentan tot e bine, modificatorul genetic este cel mai important. În curând nu va mai fi disponibilă frecvența 4G pentru că ea va fi definitiv și irevocabil înlocuită cu 5G, 6G. Automat ești nevoit să te aliniezi la noile standarde impuse, ,,să te conformezi”.

În China orice cumperi, orice vinzi se face cu telefonul. Dependența de telefon este mai ceva decât de aer. Să vă explic cum au gândit acest mecanism. Dependența omului de telefon este o grijă rezolvată. Acum lupta se duce pe un teren deja pregătit. După ce se realizează așa zisa injectare cu serul minune, în a cărui compoziție trăiește o enzimă, ce emite unde electro-magnetice, omul primește un cerificat, prin care demonstrează injectarea,  iar Codul QR  generat de telefonul personal, își face treaba. Toate ingredinetele sunt acolo: modificatorul genetic în corpul uman, telefonul conectat la noua frecvență 5G  și  aplicația minune, Codul QR. În momentul în care aplicația este activată ea caută frecvența și comunică cu nanoroboții, care acum fac parte comună, cu organismul care îi poartă. Aplicația, Codul QR îi permite telefonului să comunice în continuu cu organismul deținătorului.

Cum stă în contact cu subiectul uman? Telefonul emite unde ca orice dispozitiv electronic iar organismul uman, îi răspunde prin intermediul milioanelor de nanoroboți invizibili, implantați prin injectare, transmițând cu o deosebită precizie, exactitate toate datele și starea de sănătate a celui vaccinat. Nanoroboții sunt viespele în miniatură care transportă toate informațiile din corpul posesorului către aplicația Codului QR. Acest lucru se numește telemedicină. În acest fel, medicul aflat la km distanță  poate prescrie orice medicament pe baza informațiilor primite de aplicația Codului QR. Vizualizeză online tot istoricul pacientului, va cunoaște câte vaccinuri a făcut, ce probleme de sănătate are pacientul dar mai ales ce  trebuie să îi prescrie. Prin butonarea telefonului va rezolva absolut tot. Nanoroboții și Codul QR  realizează o simbioza absolută.

,,Frecvențele cuprinse între 1 și 20 MHz pot fi utilizate  cu succes pentru astfel de aplicații biomedicale, fără a se produce  deteriorări ale țesutului sau altor organe și funcții din corpul uman. Complicațiile apar atunci când frecvențele sunt mai mari de 20 MHz… cum ar fi între 30-100 MHz. Mă întreb? Care o fi banda de frecvență folosită de releele 5G instalate  în marile orașe?”. Wayne McRoy.

Modificatorul genetic covrig este poarta prin care nanotehnologia intră în viețile oamenilor. În acest sistem al tehnologiei, ce are ca scop dezumanizarea ființei umane, nanoroboții au un rol esențial.

Nu vei mai putea folosi niciun serviciu social (educație, sănătate, călătorii) fără a fi injectat, nu vei mai putea cumpăra sau vinde. China a afirmat că până în 2025 toată lumea trebuie să fie conectată la inteligența artificială AI, iar altcineva să coordoneze activitatea din spatele unui calculator global central. Fiecare stat va avea propriul sistem de monitorizare iar datele colectate se vor centraliza în banca de date, a organizației globaliste.

Deja în China se vorbește de 6G, 7G. Persoana umană se va transforma într-un semi robot fără să realizeze. Aplicația va fi actualizată periodic, iar ce s-a întâmplat în Wuhan, cu oamenii care leșinau pe stradă, a fost de fapt o aplicație militară de reglarea a intensității undelor electromagnetice. Așadar, vaccinul este un modificator  genetic (lucrează la o genă) pentru că numai așa organismul va putea suporta bombardamentul electromagnetic și milioanele de nanoboți pe care trebuie să le primească într-o singură doză. Substanța capabilă de modificare genetică.

Cu alte cuvinte, pentru binele personal și sănătatea publică, sunteți obligați să vă descărcați aplicația. Astfel nu va mai fi nevoie de polițiști care să te verifice, telefonul personal va transmite în rețea tot ce trebuie, sistemului de operare android Made in China. Nu vei mai avea acces nicăieri și la niciun serviciu social. O realitate chinezească pe care cât de curând o vom trăi și în Europa. Însă, aici au întâmpinat o mare problemă: Marele Zid Creștinesc – Spinul care îi înțeapă deranjant – Ortodoxia.

De aceea ritmul de vaccinare este puțin mai greoi. Europenii, creștinii nu sunt proști. De ce credeți că sunt atâtea proteste și manifestații în stradă? Pentru că lumea s-a săturat de minciună. Simte pericolul, secera deasupra capului. Majoritatea au trezvia spirituală, duhovnicească necesară pentru a conștientiza gravitatea acestor modificatoare genetice. ,,Ochi aveţi şi nu vedeţi, urechi aveţi şi nu auziţi şi nu vă aduceţi aminte”. Sfânta Evanghelie după Marcu, Cap 8, verset 18.

Sfârșitul speciei umane este aproape. Persoanele  modificate genetic vor naște un produs genetic. În cel mult zece ani nu vor mai exista oameni ci mutanți genetici,  mutageni. O lume mutantă .

,,Vor găsi o boală pentru care vor face un vaccin, care va fi obligatoriu, și care va fi începutul pecetluirii”. Sfântul Paisie Aghioritul

,,Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase”. Apocalipsa Sfântului  Ioan Teologul , Cap 13, Verset 17-18.

În secolul XXI nu vorbim despre conspirații, vorbim despre realități. Dar să nu ne întristăm, să nu cădem în deznădejde. Dumnezeu are grijă de turma lui mică. Important este să ducem lupta cea bună, să rămânem tari, uniți  în credință și comunitate. Cerul și pământul vor trece însă cuvintele Domnului, nu. ,,Pentru că de credem că Iisus a murit și a înviat, tot așa credem că Dumnezeu, pe cei adormiți întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. Căci aceasta vă spunem, după cuvântul Domnului, că noi cei vii,  care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu vom lua înaintea celor adormiți. Pentru că Însuși Domnul, întru poruncă, la glasul Arhanghelului și întru trâmbița lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, și cei morți întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți, împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, și așa pururea vom fi cu Domnul. De accea, mângâiați-vă unii pe alții cu aceste cuvinte”. Ep.1 Tesaloniceni a Sf.Apostol Pavel, Cap 4, Verset 14-18.

Este nevoie de o înnoire a vieții, de o izbăvire din tot ce este rău, demonic pentru că lumea a ajuns într-un punct din care nu se mai poate întoarce. Autodistrugerea este ireversibilă și nu datorită faptului că Dumnezeu nu are puterea de a schimba cursul lucrurilor, ci datorită faptului că omul, a ajuns din nou la practicarea păcatului strămoșesc care l-a izgonit din Rai, și anume mândria luciferică, mândrie care acum se materializează prin dorința și intențiile psiho-demonizaților de a fi mai presus de Dumnezeu prin înlocuirea, excluderea lui din propriul act al creație și, transformarea ființei umane într-un material modificat genetic, mutant, zombi genetic.

Acest lucru nu se va întâmpla pentru că Atotputernicul nu va permite o așa urgie. Dumnezeu nu se lasă batjocorit la nesfârșit. El este îndelung răbdător, mult milostiv dar face dreptate celor ce li se face  strâmbătate. Dumnezeu are ultimul cuvânt de spus.

,,Dar vă spun vouă, prietenii Mei: Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi”. Sfânta Evanghelie după Luca, Cap 12, verset 4-5

,,Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la urmă, acela se va mântui. Iar când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi. Şi cel de pe acoperiş să nu se coboare în casă, nici să intre ca să-şi ia ceva din casa sa. Şi cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă îndărăt, ca să-şi ia haină”.  Sfânta Evanghelie după Marcu, Cap 13, verset 13-16

,,Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci. Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit”.Sfânta Evanghelie după Matei, Cap 24, verset 12-13

Ca un părinte care își iubește copiii, Dumnezeu ne învață de cine să ne ferim și cum să ne păzim sufletele, ne îndeamnă să avem răbdare dar nu ne spune să fim proști. La sfârșitul lumii El nu o să vină să se răstignească din nou pe cruce. Acest lucru se întâmplă de mai bine de 2000 de ani continuu, în fiecare duminică, în cadrul Sfintei Liturghii, pentru iertarea tuturor păcatelor. Acum vine pe norii cerului ca Drept Judecător, să judece viii și morții a cărei împărăție nu va avea sfârșit. Cel ce crede se va mântui.

,,Temeți-vă de Domnul și dați Lui slavă, că a venit ceasul judecății Lui, și vă închinați Celui ce a făcut  cerul și pământul și marea și izvoarele apelor”. Apocalipsa Sf.Ioan Teologul, Cap.14, verset 7.

,,Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă. Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia. Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine; Şi I-a dat putere să facă judecată, pentru că este Fiul Omului. Nu vă miraţi de aceasta; căci vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui. Şi vor ieşi, cei ce au făcut cele bune spre învierea vieţii şi cei ce au făcut cele rele spre învierea osândirii. Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap 5, Verset 25 – 30

,,Dar voi luaţi seama. Iată dinainte v-am spus vouă toate. Ci în acele zile, după necazul acela, soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina ei. Şi stelele vor cădea din cer şi puterile care sunt în ceruri se vor clătina. Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori, cu putere multă şi cu slavă. Şi atunci El va trimite pe îngeri şi va aduna pe aleşii Săi din cele patru vânturi, de la marginea pământului până la marginea cerului. Învăţaţi de la smochin pilda: Când mlădiţa lui se face fragedă şi înfrunzeşte, cunoaşteţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea împlinindu-se aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape, lângă uşi. Adevărat grăiesc vouă că nu va trece neamul acesta până ce nu vor fi toate acestea. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Sfânta Evanghelie după Marcu, Cap 13 , verset 23-31.

Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”. Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap 14, verset 6.

,,Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi”. Sfânta Evanghelie după Matei, Cap 10, verset 34-39

Dumnezeu nu obligă pe nimeni să Îl urmeze. Omul are discernământ, libertate, voință pentru că așa a fost creat încă de la început, din dragoste și voință însă, cei care Îl iubesc cu adevărat trebuie să Îi demonstreze și prin fapte. Toți oamenii de pe planetă vor fi supuși acestui test al dragostei și vor alege: ,,Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră”. Sfânta Evanghelie după Luca ,Cap 12, verset 34. Cernerea este pe măsura luptei. Să ne numărăm și noi  printre cei salvați din teascul mâniei .

,,Şi m-am uitat şi iată Mielul stătea pe muntele Sion şi cu Elo sută patruzeci şi patru de mii, care aveau numele Lui şi numele Tatălui Lui, scris pe frunţile lor. Atunci am auzit un glas din cer, ca un vuiet de ape multe şi ca bubuitul unui tunet puternic, iar glasul pe care l-am auzit ca glasul celor ce cântă cu alăutele lor. Şi cântau o cântare nouă, înaintea tronului şi înaintea celor patru fiinţe şi înaintea bătrânilor; şi nimeni nu putea să înveţe cântarea decât numai cei o sută patruzeci şi patru de mii, care fuseseră răscumpăraţi de pe pământ. Aceştia sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel ori unde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Cap 14, verset 1-5.

Cartea Apocalipsei scrisă de Sfântul Ioan Teologul ne dezvăluie lucruri înfiorătoare, realități care sunt în plină desfășurare. Fiara cu zece coarne și șapte capete nu vă gândiți că este un animal supraviețuitor din epoca dinozaurilor. Categoric, nu este. Se referă la împărații lumii acesteia și la puterile care o conduc, la așa zisele uniuni și lupte pentru putere și control. Acestei fiare satanice,  i se va da voie să stăpânească patruzeci și două de luni , adică trei ani și jumătate, iar cei ale căror nume nu sunt scrise de la facerea lumii în cartea vieții, o va urma, i se va închina. Cumplită este despărțirea sufletului de trup, dar mai cumplită este despărțirea sufletului nemuritor de harul lui Dumnezeu, de harul Duhului Sfânt primit la botez pentru că fără har omul este neputincios și pradă diavolului.

Cei care vor lupta împotriva uneltirilor diavolești, se vor împotivi pecetluirii cu numărul de om – 666 – chiar cu prețul vieții, aceștia își vor înălbi sufletele în sângele Mielului. De restul Dumnezeu știe. Lupta este chiar acum pe viață și pe moarte. Pericolul este mai aproape decât ne putem imagina, decât putem crede.

Carantinarea, restricțiile, abandonul școlar, închiderea instituțiilor de cultură, testarea populației, falimentarea economiei, a micilor întreprinzători, șantajarea, impunerea oamenilor să accepte vaccinul ca o ultimă și sigură soluție, nu sunt altceva decât uneltirile plănuite, cu multă vreme înainte de către legiunea demonică. Ei îi pregătesc calea celui care vrea să stea împotriva lui Dumnezeu, vor să îl instaureze pe Antihrist  atunci când apogeul disperării va  cunoaște cote maxime și când minciuna va fi acceptată ca fiind cel mai important adevăr. Rezultatele deja le avem. Însă, țineți minte. Satana ucide, nu dă viață. Cei care nu au suportat tehnologia serului modificator genetic, au încheiat contractul cu viața trupească și sufletească. Statistica zile din 23 Martie 2021, raportează 89 de persoane decedate. De cele nedeclarate de frica ateilor, slugilor satanei, ocultei mondiale nu am cum să vă informez. Știe numai bunul Dumnezeu.

,,Şi am văzut ridicându-se din mare o fiară, care avea zece coarne şi şapte capete şi pe coarnele ei zece cununi împărăteşti şi pe capetele ei: nume de hulă. Şi fiara pe care am văzut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ei ca o gură de leu. Şi balaurul i-a dat ei puterea lui şi scaunul lui şi stăpânire mare. Şi unul din capetele fiarei era ca înjunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte fu vindecată şi tot pământul s-a minunat mergând după fiară. Şi s-au închinat balaurului, fiindcă i-a dat fiarei stăpânirea; şi s-au închinat fiarei, zicând: Cine este asemenea fiarei şi cine poate să se lupte cu ea?  Şi i s-a dat ei gură să grăiască semeţii şi hule şi i s-a dat putere să lucreze timp de patruzeci şi două de luni. Şi şi-a deschis gura sa spre hula lui Dumnezeu, ca să hulească numele Lui şi cortul Lui şi pe cei ce locuiesc în cer. Şi i s-a dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască şi i s-a dat ei stăpânire peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul. Şi i se vor închina ei toţi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume nu sunt scrise, de la întemeierea lumii, în cartea vieţii Mielului celui înjunghiat. Dacă are cineva urechi – să audă!. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Cap 13, verset 1-9.

Sinteza acestui articol, informațiile medicale, științifice-religioase nu au ca scop întristarea nimănui, denigrarea sau categorisirea cuiva în vaccinat sau nevaccinat. Din contră. Aici am pus sufletul și dragoste mea pentru voi, am adunat informații prețioase care au drept scop informarea tuturor despre importanța deciziilor pe care le avem de făcut, în contextul dezumanizării creștinătății, căci despre asta este vorba. Dumnezeu nu vrea să piardă pe nimeni. El nu își distruge propria creație. Căci mai mare este bucuria în ceruri pentru un păcătos mântuit decât pentru un sfânt care știe că locuiește în Rai:,,Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut. Iubirea lui Dumnezeu față de cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt față de Dumnezeu. El vrea să ne ajute, să ne ridice, vrea să ne sfințească, vrea să ne primească între ai Săi, să ne ridice mai presus de noi.”

,,Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Sf. Arsenie Boca

Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în paragraful  de mai sus, ne aduce aminte de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului, atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Frați creștini, dragii mei, îmbărbătați-vă, încurajați-vă, puneți la inimă cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care vi le-am aminti aici pentru că: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o”. Sfânta Evanghelie după Ioan, Cap 1, verset 1-5.

Prin cuvânt am încercat și eu să vă informez, să ajung la sufletele voastre, prin priceperea, inspirația primită de la Dumnezeu fără de care nu suntem nimic ,,Nihil Sine Deo”. Atât cât m-am priceput și am conștientizat că trebuie și că este important să vă transmit, atât v-am transmis.

Aceste vremuri și tot ceea ce se întâmplă nu au mai fost de la facerea lumii, așa că nu este vreme de dormit. Treziți-vă, lepădați-vă de frică și grija zilei de mâine, îmbrăcați-vă cu harul Lui Dumnezeu și înrolați-vă în bătălia finală a omenirii. Dumnezeu are nevoie de voința și hotărârea voastră, vrea să vadă cum și ce fel de dragoste Îi oferiți. De restul nu trebuie să vă mai îngrijiți. Tatăl Nostru, cel din Ceruri va avea grijă de tot ceea ce ne frământă sau ne îngrijorează. Va avea grijă de copiii și frații voștri, de soț și soție și mai ales de pâinea cea de toate zile, pentru că aici este problema cea mai mare, pântecele și confortul. Până acum, pe timp de pace, va lipsit ceva? Nu. Oare de ce credeți că ne va lăsa singuri tocmai acum  în vreme de război? Sau că vom muri de foame? Nicidecum.,,Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. Sfânta Evanghelie după Matei, Cap 4, Verset 4.

Așadar, sus inimile, Hristos a Înviat din Morți/ Cu moartea pe moarte calcând/ Și celor din morminte/ Viață dăruindu-le. Dacă Iisus Hristos a înviat din morți și noi vom învia pentru că Însuși Dumnezeu ne-a făgăduit învierea trupului și nemurirea. El a spus că noi împreună cu Dânsul vom fi luaţi la cer. El este Calea, Adevărul și Viața. El a biruit porțile Iadului. În numele Lui tot genunchiul să se plece. Să credem că și noi vom fi răpiți în nori, spre întâmpinarea lui Hristos la sfârșitul veacului. El este lumina lumii și în numele Lui vom fi mântuiți în vecii vecilor amin.

,,Deci, aşa va fi şi cu trupurile noastre cele înviate, fiindcă noi avem aceeaşi fire omenească cu Hristos. Aceasta o arată Pavel şi mai lămurit în cuvintele: „El va schimba trupul smereniei noastre, ca să se facă în chipul trupului slavei Lui” (Filipeni 3, 21). Iar dacă trupul nostru va fi asemenea Trupului proslăvit al lui Hristos, va fi asemenea celui luat la cer şi înălţat pe nori. Aşadar, toate acestea trebuie să le aştepţi la învierea sa.” Sfântul Ioan Gură de Aur.

„Iată, Mirele vine în miezul nopții/ Și fericită e sluga pe care o va afla priveghind/ Iar nevrednică-i aceea/Pe care o va afla lenevindu-se/ Vezi, dar, suflete al meu,/Cu somnul să nu te îngreuiezi/ Ca să nu te dai morții/ Și afară de Împărăție să te încui/ Ci te deșteaptă, strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt/ Ești Dumnezeul nostru,/ Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu/ Miluiește-ne pe noi!”

,,…Să nu pecetluieşti cuvintele proorociei acestei cărţi, căci vremea este aproape. Cine e nedrept, să nedreptăţească înainte. Cine e spurcat, să se spurce încă. Cine este drept, să facă dreptate mai departe. Cine este sfânt, să se sfinţească încă. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia, după cum este fapta lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul. Fericiţi cei ce spală veşmintele lor ca să aibă stăpânire peste pomul vieţii şi prin porţi să intre în cetate! Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi ucigaşii şi închinătorii de idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna! Eu, Iisus, am trimis pe îngerul Meu ca să mărturisească vouă acestea, cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, steaua care străluceşte dimineaţa. Şi Duhul şi mireasa zic: Vino. Şi cel ce aude să zică: Vino. Şi cel însetat să vină, cel ce doreşte să ia în dar apa vieţii. Şi eu mărturisesc oricui ascultă cuvintele proorociei acestei cărţi: De va mai adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu va trimite asupra lui pedepsele ce sunt scrise în cartea aceasta; Iar de va scoate cineva din cuvintele cărţii acestei proorocii, Dumnezeu va scoate partea lui din pomul vieţii şi din cetatea sfântă şi de la cele scrise în cartea aceasta. Cel ce mărturiseşte acestea zice: Da, vin curând. Amin! Vino, Doamne Iisuse! Harul Domnului Iisus Hristos, cu voi cu toţi! Amin. Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul, Cap 22, verset 10-21.

Ramona Corbu, 28 martie 2021