Biserica Ortodoxă este universală (catholică)!

Există mântuire în afara Bisericii Ortodoxe? Sunt martirii eterodocşilor martiri adevăraţi pentru Hristos?

Scopul viețuirii pe pământ este mântuirea sufletului. Aceasta se poate realiza numai în Biserica Ortodoxă.

Există mântuire în afara Bisericii Ortodoxe? Sunt martirii eterodocşilor martiri adevăraţi pentru Hristos? Aceasta este o întrebare care macină pe mulţi dintre cei care doresc mântuirea fraţilor întru umanitate. Şi este dovadă de altruism şi dragoste să doreşti ca toţi să se mântuiască, asemănându-te lui Dumnezeu care ”vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa Adevărului să vină”[1]. De aceea, mântuirea fraţilor întru umanitate, dar neortodocşi, trebuie să rămână o nelinişte în sufletul nostru.

Sfântul Ioan Hrisostom spune: ”Cum vom putea fi atât de laşi încât să ne mulţumim cu mântuirea noastră, dat fiind că ne primejduim propria noastră mântuire, dacă nu ne îngrijim de cea a celorlalţi? Astfel, într-o luptă, cine nu se gândeşte decât să scape fugind, se pierde pe el însuşi înainte de a-i pierde pe ai săi; dar cine luptă cu vitejie pentru a-şi scoate tovarăşii din primejdie, se salvează pe sine însuşi, scăpându-i pe alţii. Viaţa aceasta e un război necontenit şi suntem mereu în prezenţa duşmanilor, să luptăm aşa cum ne porunceşte împăratul şi căpetenia noastră”. Continuă Sfântul Ioan Hrisostom: ”Ascultaţi cuvintele pe care le spune în numele Domnului (profetul Ieremia)[2]; e ca şi cum Dumnezeu ar spune: «Cine face cunoscut adevărul aproapelui său, cine îl aduce de la răutate la virtute, Mă imită atât cât e cu putinţă firii omeneşti.»”[3]. Din acest cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom vedem că această nelinişte pentru mântuirea fraţilor, atât creştini dreptcredincioși, cât şi necreștini sau rău credincioşi (sub erezii, atei sau păgâni) este neliniştea cea bună.

Sfântul Apostol Pavel le spune Romanilor că mântuirea nu vine din faptele Legii Vechiului Testament, Hristos fiind sfârşitul Legii, împlinirea Legii. Legea Vechiului Testament nu putea să aducă singură mântuire oamenilor, ea era pregătitoare pentru primirea de către umanitate a lui Hristos Dumnezeu şi Om. Hristos este plinirea Legii şi a Profeţilor, nimeni neputând doar din faptele sale, oricât de bune ar fi, să se mântuiască.Deci, împlinirea Legii cu stricteţe, faptele bune fără credinţă în Hristos nu aveau cum să aducă mântuirea[4].

Dumnezeiescul Pavel spune: ”De vei mărturisi cu gura ta pe Domnul Iisus şi vei crede întru inima ta că Dumnezeu L-a ridicat pe El din morţi, te vei mântui, căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”[5]. Deci, mântuirea nu este un produs al vreunui efort omenesc – ”în dar sunteţi mântuiţi, nu din fapte, ca să nu se laude cineva”[6] –, mântuirea vine prin credinţa dreaptă în Iisus Hristos, adică prin primirea acestui dar.

Mântuirea este realizată de Iisus Hristos, Dumnezeu și Om, după cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei: ”Mântuitorul a îndurat aceste lucruri (răstignire, moarte, batjocură) şi a făcut pace prin Sângele Crucii Sale, căci am fost vrăjmaşi ai lui Dumnezeu prin păcat, Hristos a purtat pe lemn păcatele noastre în trupul Său, ca prin moartea Sa să putem muri păcatului şi să vieţuim întru dreptate”[7].

Și aceasta o numim mântuire obiectivă sau generală. Aceasta înseamnă că, în potență, toți suntem mântuiți, dar fiecare persoană trebuie să își însușească roadele întrupării, jerftei, morții și învierii lui Hristos. Însușirea acestei jertfe o numim mântuire subiectivă și se realizează prin unirea fiecărei persoane în parte cu Biserica, prin Taina Botezului.

Hristos ne dă posibilitatea să ne mântuim, nu ne mântuieşte fără voinţa noastră, dar ne deschide Împărăţia Cerurilor, posibilitate inexistentă până la Întruparea lui Hristos, când, conform Sfintei Scripturi, toţi oamenii mergeau în iad, în locuinţa morţilor, în Șeol, sufletul rămânând nemuritor, dar nu şi în fericire cu Dumnezeu.

Ruperea legăturii prin păcatul adamic rămâne valabilă şi după moartea trupească, iar omul intră în compania duhurilor căzute şi a sufletelor strămoşilor în starea de iad, de suferinţă, prin lipsa lui Dumnezeu.

Deci, Hristos deschide posibilitatea mântuirii, nu dă automat mântuire tuturor, indiferent de starea lor faţă de Hristos, indiferent de patimile lor, de concepţiile lor şi de viaţa lor. Mântuirea înseamnă, aşa cum spune Sfântul Pavel, comuniunea cu Hristos cel Înviat, credinţă conştientă, vie şi lucrătoare.

Mântuirea a început prin pogorârea lui Hristos în locuinţa morţilor, unde se afla și cel mai mare om născut din femeie şi anume Sfântul Ioan Botezătorul. Nu toate sufletele au plecat cu Hristos din iad, ci numai drepții Vechiului Testament, din fiecare neam, care și-au făcut alegerea lor în viața pământească. Sfântul Ioan Hrisostom[8] explică faptul că Ioan Botezătorul nu a mers în iad ca să propovăduiască sufletelor de acolo pe Hristos, ci pentru că Hristos nu se pogorâse încă la iad și atunci el a mers acolo ca orice alt suflet.

Sfântul Ioan Hrisostom spune: ”Viața de acum este timpul viețuirii noastre (alegerii noastre), după moarte, judecată și osândă; că spune Scriptura: «În iad cine Te va lăuda pe Tine?»[9]”.

Apoi ne arată că mântuirea a venit numai prin pogorârea lui Hristos la iad: ”Cum s-au sfărâmat porțile cele de aramă, cum s-au frânt zăvoarele cele de fier?”[10]. Prin Trupul lui Hristos! Atunci, pentru prima dată, s-a arătat nemuritor trupul, stricând tirania morții. De altfel, aceasta arată că puterea morții a fost distrusă, dar nu că au fost iertate păcatele celor ce au murit înainte de venirea lui Hristos.

”Mai ușor va fi pământului Sodomei și Gomorei”[11]: vor fi pedepsiți locuitorii Sodomei și Gomorei; vor fi pedepsiți mai blând, dar tot vor fi pedepsiți. Deși au primit pe pământ cea mai grozavă pedeapsă, totuși nu vor scăpa nici de pedeapsa de dincolo… Nu este oare o nedreptate? Nicidecum! Era cu putință să se mântuiască atunci, chiar dacă nu au mărturisit pe Hristos. Pe vremea aceea nu li se cerea asta, ci să nu slujească idolilor și să cunoască pe Adevăratul Dumnezeu. De aceea sunt admirați cei trei tineri din Babilon: pentru că au dus o viață strălucită, plină de fapte bune și pentru că au păzit măsura acestei cunoașteri a lui Dumnezeu. Nimic mai mult nu li se cerea. Atunci era de ajuns pentru mântuire numai cunoașterea lui Dumnezeu, mântuire ce avea să vină prin pogorârea lui Hristos la iad, unde se aflau și drepții împreună cu Ioan Botezătorul.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că după venirea lui Hristos mântuirea este posibilă numai prin cunoașterea Lui: ”Acum însă, nu, ci trebuie și cunoașterea lui Hristos […]. Dar e drept să fie aruncați în iad cei ce nici n-au auzit de iad? Vor spune: «Dacă ne amenințai cu iadul ne-am fi temut și ne-am fi înțelepțit!» Nu cred! Că și noi cei de astăzi, auzim în fiecare zi vorbindu-ni-se de iad și totuși nu ne sinchisim deloc. A supăra pe Hristos este mai cumplit și mai înfricoșător decât gheena”[12].

Sfântul Ioan Hrisostom ne arată că Dumnezeu nu lasă pe nimeni în negura neștiinței de Dumnezeu, ci a proniat întotdeauna ca orice om să Îl cunoască, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament, dar nu a mântuit pe nimeni cu forța. Și aceasta este rodul libertăţii, faptul că Hristos nu ne mântuieşte cu forţa.

Sfântul Apostol Petru spune că Hristos a mers în iad în Sâmbăta Mare, unde le-a propovăduit sufletelor, ca să le dea șansa mântuirii tuturor oamenilor care au trăit până la Hristos:  ”Hristos […] omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aștepta, în zilele lui Noe și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt s-au salvat prin apă.  Iar această salvare prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi și pe voi […] prin Învierea lui Iisus Hristos”[13]. 

Deci, conform Părinţilor, Hristos ne-a deschis posibilitatea mântuirii, nu ne-a şi mântuit, aceasta fiind rodul conlucrării omului cu Harul necreat al Duhului Sfânt, pe care îl primim numai prin dorinţa omului şi prin propovăduire creştin- ortodoxă.

Ereticul Origen vorbea despre apocatastază, adică erezia conform căreia toţi oamenii, şi chiar şi demonii, până la urmă se vor mântui, indiferent că erau păgâni, eretici sau chiar îngeri căzuţi.

Pelagius, eretic din sec. V, nega Harul Duhului Sfânt ca fiind absolut necesar pentru mântuire, afirmând că omul, indiferent ce crede, se poate mântui dacă face fapte bune. De aici erezia pelagianistă, care afirma că omul nu are nevoie să fie în Biserica cea Una, Sfântă, Catholică (sobornicească) şi Apostolică, ca să se mântuiască, fiind suficiente faptele lui bune. Această erezie apărută în Apus a fost condamnată de Sinodul de la Orange din anul 530, fiind eradicată.

Din păcate, această erezie pelagiană revine astăzi sub forma panereziei ecumenismului, care afirmă minimalismul dogmatic, sub formă extinsă – anume că e suficient să faci fapte bune în orice religie te-ai afla şi te mântuieşti –, şi în formă restrânsă – vehiculată de Consiliul Mondial al «Bisericilor» –, anume că e suficient ca cineva să fie botezat în numele Sfintei Treimi şi să creadă în Hristos ca Mântuitor personal, ca să fie pe drumul mântuirii.

Există şi interpretarea eronată a citatului din Romani, luat din context, «Păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia neavând lege, îşi sunt loruși lege, legea fiind înscrisă în inimile lor, […] care îi şi apară.» (Romani 2, 14).

Sfântul Pavel nu spune că păgânii se vor mântui, pentru că au în ei legea conştiinţei, sădită natural de Dumnezeu în toţi oamenii, ca un receptor pentru a-L putea cunoaşte pe Creator, ci afirmă că această conştiinţă a diferenţierii între bine şi rău îi judecă sau îi apără. Dar nu că s-ar mântui. Din contră, în contextul Epistolei către Romani tocmai acest lucru se afirmă, cum că fără credinţă în Hristos, chiar dacă eşti iudeu, sub lege, sau păgân, cu legea firii, nu te poţi mântui fără a intra în comuniune cu Hristos.

Sfântul Ioan Hrisostom explică versetul de mai sus din Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel astfel: ”deoarece cei care au păcătuit fără Lege, vor fi condamnați  la pierzare fără Lege și cei care au păcătuit prin Lege, să fie judecaţi pe baza  Legii. Aici, deci, nu numai că arată egalitatea dintre  iudeu și elin, dar, de asemenea arată cum iudeul este împovărat mult de darea Legii. Deoarece elinul (neamurile păgâne) este judecat fără lege. «Fără lege» nu înseamnă cel mai  aspru, ci cel mai blând. Adică nu are Legea (Vechiul Testament) ca și acuzator. Pentru că «fără lege», adică, fără acuzația legii, înseamnă că este condamnat numai de raționalitatea naturală. Iudeul însă este judecat prin Lege, adică, pe lângă legea naturală va fi judecat și prin prisma Legii Vechiului Testament. Deoarece, cu cât a primit mai multă purtare de grijă (din partea lui Dumnezeu), cu atât mai mult va fi pedepsit. Vezi cum a arătat mai mare nevoie iudeilor de a alerga către Har? Pentru că ei spuneau că nu au nevoie de Har, pentru că se mântuiesc numai prin Lege, le arată cum că aceștia au mai mare nevoie de Har, mai mult decât elinii, pentru că urmau a fi pedepsiți mai mult […]”.

Și continuă Gură de Aur: ”Deoarece neamurile neavând Legea (Primului Testament) fac din fire ceea ce spune Legea, sunt mult mai buni decât aceștia care învață Legea pentru că atunci când neamurile, care nu au Legea, fac din fire cele ale Legii, le sunt loruși Lege. Aceștia demonstrează cum că au scrisă în inimile lor lucrarea Legii atunci când conștiința le dă mărturie lor. Pentru că este suficient în loc de lege conștiința și logica. Prin aceste cuvinte arată din nou cum Dumnezeu l-a făcut pe om apt pentru a alege virtutea și a fugi de rău […]”.

În alt loc Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază:  ”[…] Vezi cu câtă atenție i-a condus pe aceștia (iudei) și i-a invitat la Evanghelie și la Hristos, și a arătat că cele omenești nu se termină aici ci continuă mai departe […]. Fiecare cunoscându-și conștiința sa și chibzuind asupra păcatelor lui să își ia responsabilitatea cu acrivie pentru sine, ca să nu fie judecat împreună cu toți. Căci este teribilă Judecata aceea, înfricoșător Divanul, responsabilitățile înfricoșate, trece râu de foc […]”[14].

Sfântul Ciprian de Cartagina explică de ce este imposibilă mântuirea în afara Bisericii Ortodoxe: ”asemenea oameni (cei născuţi în erezie), chiar dacă au fost ucişi în numele credinţei lor, nu-şi vor spăla nici cu sânge greşelile lor. Vina dezbinării e gravă, de neiertat, şi suferinţa n-o poate purifica. Nu poate fi martir cel ce nu este cu Biserica. […] Nu pot rămâne cu Dumnezeu cei ce nu vor să fie uniți cu Biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor arde pe rug sau vor fi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi coroana credinţei, ci pedeapsa trădării, şi nu sfârşitul glorios al celui cu virtute religioasă, ci moartea din disperare. Unul ca aceştia poate fi ucis, dar nu poate fi încoronat. Mărturiseşte că e creştin, ca şi diavolul care adesea minte că e Hristos, căci Însuşi Domnul ne atrage luarea-aminte şi zice: «Mulţi vor veni în numele Meu spunând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi vor înşela». După cum el nu e Hristos, chiar dacă înşală cu numele, la fel nu poate fi creştin cine nu rămâne în Evanghelia lui Hristos şi a adevăratei credinţe”[15].

Sinodul de la Laodiceea a dat acest canon care se găseşte în Cârma Bisericii numită Pidalion: «Nici un creştin nu se cuvine să părăsească pe martirii lui Hristos şi să se ducă la pseudomartiri, adică la ai ereticilor sau la cei ce mai înainte au fost eretici; căci aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii să fie anatema» [16].

De aici se vede clar că în afara Bisericii Creştin- Ortodoxe, nu numai că nu este posibilă mântuirea, dar nici martiriul pentru Hristos.

A muri în afara Bisericii pentru o concepţie eretică despre Hristos, nu îţi poate da cununa martirilor, pentru că, Sfântul Pavel spune că cel care nu se luptă după reguli nu primeşte Cununa, chiar dacă luptă[17].

Canonul de la Laodiceea este întărit de toate canoanele Bisericii care vorbesc despre interzicerea părtăşiei cu ereticii.

Sfântul Ciprian de Cartagina spune că «În afara Bisericii nu există mântuire»[18]şi această afirmaţie nu a fost negată de conştiinţa Bisericii, ci întărită de Sfântul Ignatie Briancianinov, care exprimă şi rezumă învăţătura Bisericii într-o scrisoare adresată unei creştine care se scandaliza la ideea că neortodocşii nu se mântuiesc: «Un singur lucru bun ne e necesar pentru mântuire: credinţa; dar credinţa ca lucrare. Prin credinţă şi numai prin credinţă putem intra în comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care ni le-a dăruit El. În deşert dar, şi cu păcat cugetaţi şi ziceţi că oamenii buni dintre păgâni şi mahomedani se vor mântui, adică vor intra în comuniune cu Dumnezeu! […] Nu! […] Biserica a recunoscut întotdeauna că există un singur mijloc de mântuire: Răscumpărătorul! Ea a recunoscut că cele mai mari virtuţi ale firii căzute pogoară la iad. Dacă drepţii adevăratei Biserici şi făcătorii de minuni, care credeau în Răscumpărătorul ce urma să vină, se pogorau în iad, cum vă închipuiţi că păgânii şi mahomedanii şi ateii, care nu au cunoscut şi nu au crezut în Răscumpărător, vor căpăta mântuirea, numai pentru că ei vi se par dumneavoastră drăguţi şi buni, când mântuirea nu se obţine decât printr-un singur, vă repet, un singur mijloc, şi acesta este credinţa în Răscumpărătorul»[19].

Toţi sunt chemaţi la credinţa în Hristos şi la mântuire, dar puţini sunt aceia care vin şi primesc roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos.

Sfântul Iustin Popovici pune foarte bine în lumină umanismul, sau gândirea după om, în contradicţie cu gândirea în Duhul lui Dumnezeu. Oare suntem noi mai buni ca Dumnezeu, Care «atât de mult a iubit lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine care crede în El să nu piară ci să aibă Viaţă Veşnică»[20]? Sfântul Pavel spune că înţelepciunea şi dreptatea lumii acesteia este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu. De aceea, viermele umanismului european şi umanismul în general este o îndepărtare de Dumnezeu. Papa Ioan Paul al II-lea a fost un umanist prin excelenţă şi acest veac este asociat cu umanismul, luptătorii pentru dreptate socială (Mahatma Gandi sau Maica Tereza de Calcutta, Ioan Paul) sunt văzuţi ca mântuitori sociali, care sunt puşi în locul lui Hristos, reactivând pelagianismul.

Sfânta Scriptură vorbeşte de un singur mod de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume credinţa în Hristos şi comuniunea cu El.

Această comuniune se realizează faptic prin Taina Sfântului Botez în Biserica cea Una, Sfântă, Catholicească şi Apostolică, adică Biserica Ortodoxă.

Mântuitorul îi spune lui Nicodim: «de nu se va naşte cineva de Sus, nu va putea vedea Împărăţia lui Dumnezeu»[21] şi apoi subliniază mai clar: «Amin, amin grăiesc ţie, de nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu»[22].

Porunca Mântuitorului către Apostolii Săi, dar şi către noi toţi creştinii ortodocşi este: ”Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”[23].

Tâlharul de pe Cruce a fost primul om care a ajuns în Rai, pentru că a mărturisit pe Hristos, şi s-a pocăit, s-a spovedit la Hristos. Tâlharul a ajuns în Rai, așa cum au ajuns toți drepții Vechiului Testament mai apoi. Duhul Sfânt nu se pogorâse la Cincizecime și nu era încă întemeiată Biserica, deci nu se putea boteza tâlharul, la fel cum nu se puteau boteza Drepții din iad, care au fost luați de Hristos în Rai.

Tot Botez este și Botezul sângelui – atunci când cineva moare pentru Hristos. Dar Botezul sângelui este valabil atunci când un păgân sau eretic, lepădându-se de păgânism sau de erezia sa, mărturiseşte pe Hristosul Ortodox și este martirizat pentru aceasta.

Cineva care moare în comuniune cu un hristos mincinos nu poate intra în Împărăţia Cerurilor.

Cunoaștem, în mod excepțional,  Botezul dorinței – pentru catehumenii care credeau în Hristos şi în Biserica Lui şi nu au apucat să primească botezul.

Dacă mântuirea înseamnă comuniunea cu Hristos, aşa cum am văzut, înseamnă că în momentul în care intri în comuniune cu Acesta, intri în comuniune şi cu toţi cei care sunt ”conectaţi” la Hristos – cu toţi prietenii Lui –, care sunt atât cei vii, cât și cei adormiți, sfinții. Aceasta se numește Biserica. Deci, în momentul în care intri în comuniune cu Hristos, intri şi în Biserica Lui.

Hristos nu poate fi mincinos, și anume, nu poate să I se descopere unuia cu sfinții Săi, cu icoane, cu Sfintele Taine, cu ierarhia bisericească și cu sfintele dogme și canoane, iar altuia să I se descopere fără Taine, fără icoane, fără sfinți, fără ierarhia bisericească şi fără sfintele dogme. Deci, toţi care intră în comuniune cu Hristos nu pot avea crezuri diferite, ci toți vor avea același Crez.

Fiind același Hristos, El îl va îndemna pe cel căruia I S-a descoperit să intre în Biserica Lui descoperindu-i Taina Mântuirii în Sfântul Botez, în preoţie, în Sfânta Împărtăşanie şi în acelaşi Crez în El.

Cine spune că e în comuniune cu Hristos, dar nu se închină la icoane şi nu are preoţie şi nu crede ortodox, de fapt nu e în comuniune cu Hristos, ci e în înşelare, doar crede că e în comuniune, de fapt e în comuniune cu demonii care se prefac în îngeri de lumină şi chiar imită pe Hristos.

Dacă Hristos văzând inima unui iehovist, papistaş, penticostal sau păgân, I se va descoperi în chip tainic, îl va îndemna să părăsească eresul sau păgânătatea şi îl va conduce la Biserica Ortodoxă.

Ca exemplu, avem cazul sutaşului Corneliu din Faptele Apostolilor, care era om drept şi bun, milostiv, cu multe virtuţi, dar toate nemântuitoare[24].

De aceea, Duhul Sfânt a venit la el şi a grăit cu dânsul îndemnându-l să meargă la apostolul Petru ca să fie botezat, deci să intre în comuniune cu Hristos şi cu Biserica Lui.

Prin aceasta vedem că Dumnezeu este nepărtinitor şi nu lasă pe nimeni în bezna morţii, dar în acelaşi timp cei care rămân în afara Bisericii Ortodoxe – în opoziţie cu kakodocşii (rău slăvitorii, cei care blasfemiază în felul acesta pe Duhul Sfânt) –, nu se bucură de roadele Jertfei de pe Cruce a lui Hristos. Pentru ei, Hristos este ca şi cum nu ar fi venit şi ca şi cum nu ne-a mântuit, ei trăind exact ca în perioada Vechiului Testament, în «umbra morţii» sufleteşti, aşteptându-i la sfârşit iadul.

Unii aduc ca argument împotriva învăţăturii Bisericii Ortodoxe cu privire la mântuire, pe care am expus-o mai sus, aşa numita vedenie a Sfântului Nifon al Constanţianei, dar nimeni nu a demonstrat autenticitatea şi nici continuitatea patristică a acestei «vedenii» care afirmă că erau şi păgâni în Rai, dar erau orbi, nu aveau vedere. Chiar dacă această vedenie ar fi adevărată, tot nu putem trage concluzia că aceşti păgâni erau în Rai, pentru că Împărăţia Cerurilor înseamnă în primul rând vedere duhovnicească, vederea Luminii Necreate, lipsa vederii însemnând de fapt iad[25].

Lumea din afara Bisericii Ortodoxe este în puterea celui rău, a diavolului, iar acest lucru se vede cel mai bine chiar prin rugăciunile de exorcizare, care se fac catehumenului sau copilaşului la Botez.

Până la Botez, spune Sfântul Diadoh al  Foticeei, diavolul este cuibărit în inima omului, deci este stăpân pe om, împărăţind în inimă[26].

Doar prin exorcizările de la botez, apoi prin lepădare şi prin Taina Botezului este gonit diavolul din inima copilului sau catehumenului[27].

Tainele în afara Bisericii nu sunt mântuitoare, ele rămânând sub stăpânirea diavolului care înşală prin pseudo- creştinismele umaniste şi pseudo-taine.

Tot cel ce se împărtăşeşte cu împărtăşania eretică, se face părtaş la tatăl minciunii care a inspirat erezia, şi anume cu diavolul, așa cum spune Sfântul Teodor Studitul[28], dar și Sfântul Nicodim Aghioritul în Pidalion.

Tainele ereticilor, conform tuturor sfintelor canoane sunt apă de ploaie, neavând caracter mântuitor.

Sintetizând învăţătura Sfinţilor Părinţi, dar şi canoanele Sfintelor Sinoade, mai ales hotărârea Sinodului din Cartagina împotriva pelagianismului, care susţinea mântuirea în afara Bisericii prin forţe proprii, profesorul Dimitrios Tselenghidis afirma la Conferinţa de la Constanța: ”Nu există mântuire în afara Bisericii, pentru că dacă ar fi existat, atunci s-ar fi golit întreaga lucrare de mântuire a lui Hristos, nu ar mai fi avut rost întruparea lui Hristos și nici existența Bisericii.

Vă rog să îmi dați voie să clarific puțin ce anume înseamnă mântuire, ca să se înţeleagă bine problematica. Când vorbim despre mântuire în cadrul Bisericii Ortodoxe, nu facem referire la un eveniment juridic. Ne referim la o comuniune de viață. Hristos, atunci când a plecat din această lume, le-a spus ucenicilor Săi: «Viața Mea o dau vouă». Viața Mea Eu v-o dau. Și am venit ca «Viață să aibă» oamenii, să aibă viață din belșug[29]. Această viață, de care vorbește Hristos, nu este viața Lui biologică, pentru că viața Lui biologică este aceeași cu a noastră, în afară de păcat. Viața de care vorbește Hristos este viața Treimică. Adică este viața Dumnezeului în Treime. Cu alte cuvinte este Viață necreeată, este însăși Dumnezeirea, este energia îndumnezeitoare necreată la care participăm ca să ne mântuim.

Atunci când spunem că cineva se poate mântui sau nu se poate mântui, înțelegem ceva foarte simplu și inteligibil. Dumnezeu a devenit om, adică a luat firea omenească, ca în cadrul Bisericii să ne dea posibilitatea de a ne împărtăși, adică de a participa la însăși viața Dumnezeului Treimic.

În altă parte Hristos spune că «Eu sunt Vița și voi sunteți mlădițele. Dacă o mlădiță se taie, nu mai poate să aducă roade»[30]. În Biserică, în mod practic, aceasta înseamnă că prin puterea pe care le-a dat-o Hristos ucenicilor Săi, să lege și să dezlege păcatele omului, atunci când cineva nu are Dreapta Credință este tăiat din Biserică prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice. Așa că nu este firesc, nu poate cineva, care a fost tăiat din Biserică, să aducă rod. Rodul este mântuirea. Este ca și cum am spune acest exemplu din lumea creată. Există generatorul care dă curentul electric. Există și lampa respectivă. Dar aceasta nu înseamnă că doar pentru că este lampă poate să lumineze. Este absolut necesar ca să existe legătura dintre generator, care dă curentul electric și lampă.  Vorbim despre un eveniment ontologic, existențial, pe care îl cunoaște și diavolul. Adică diavolul cunoaște mai bine decât noi și crede în Dumnezeu, dar nu se mântuiește. De ce? Acela care leagă curentul electric de lampă nu este numai cablul, adică ceea ce există organic, anume credința, ci este nevoie și de întrerupător. Aceasta spun și Părinții, acest întrerupător este gândirea smerită pe care diavolul nu o are.

Termin cu următoarele: Însuși Dumnezeu spune în Vechiul Testament (Primul Legământ) și o confirmă Hristos în Noul Testament (Legământul Înnoit), anume că «Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă Har»[31], adică Harul, Harul Îndumnezeitor și necreat, Viața Lui, Dumnezeu o dă numai celor care sunt smeriți. De altfel, prin faptul că este eretic, s-a despărțit pe sine de gândirea Părinților. Nu este următor al Sfinților Părinți”[32].

În Sinodiconul Ortodoxiei sunt trecute anatemele împotriva celor care consideră că ar exista Har mântuitor în afara Bisericii Ortodoxe afirmând conform Sinoadelor Isihaste numite împreună şi Sinodul IX Ecumenic, care a pornit de la disputa cu ereticul Varlaam de Calabria cu Sfântul Grigorie Palama. «Cei ce cugetă şi zic că toată puterea şi energia triipostaticei Dumnezeiri sunt create, ca unii care de aici ne silesc să credem că este creată însăşi fiinţa dumnezeiască – căci energia creată, potrivit Sfinţilor, va vădi drept creată şi firea (din care emană), iar energia necreată va caracteriza fiinţa necreată –, şi de aici sunt în primejdie de a cădea cu totul în ateism, ca unii ce atribuie credinţei celei curate şi ireproşabile a creştinilor mitologia elenică şi adorarea creaturilor, şi nu mărturisesc, potrivit celei teologhisite cu dumnezeiască insuflare şi cu modul evlavios de a cugeta al Bisericii, că toată puterea şi energia naturală a Dumnezeirii celei triipostatice este necreată, să fie anatema»[33].

Conform învăţăturii romano-catolice, lucrarea lui Dumnezeu de mântuire a oamenilor este ea însăşi o creaţie şi atunci înseamnă că nimeni nu se poate împărtăşi de Dumnezeu. Umanismul şi raţionalismul având bazele tocmai în această erezie care spune că nu avem părtăşie directă cu Dumnezeu prin Har, prin Sfintele Taine şi atunci înseamnă că ei, care neagă Harul Necreat, cu ce anume se împărtăşesc din Potir? Cu o creaţie. Deci nu pot avea o comuniune cu Dumnezeu, deci nu pot avea mântuire, care este tocmai comuniunea directă cu Dumnezeu, nemijlocită de ceva creat.

”Aceasta este credinţa Apostolilor; este credinţa Părinţilor; este credinţa ortodocşilor; această credinţă mântuieşte lumea. Pe aceşti propovăduitori ai adevăratei credinţe, îi lăudăm ca pe nişte fraţi şi ca pe cei ce dorim să îi avem ca pe părinţii noştri, spre slava şi cinstea adevăratei credinţe” – aşa afirmă Sinodiconul Ortodoxiei[34]. Cu alte cuvinte aceasta este singura credinţă mântuitoare care te pune în legătură cu Creatorul şi Mântuitorul. Lumina cea Necreată, Lumina Taborică este starea de mântuire, de Împărăţia Cerurilor, care nu poate veni atunci când te afli în neadevăr, în părtăşie cu duhurile necurate.

Evanghelia Înfricoşatei Judecăţi[35] nu vorbeşte despre fapte bune în sine, ci de Sfintele Fapte Bune, Hristos numindu-i fraţi mai mici pe cei care sunt credincioşi, nu necredincioşi: «Botezul şi împărtăşirea cu sfintele Taine ne fac fraţi»[36], arătând că Judecata lui Dumnezeu este dreaptă şi că nu se va cere la judecată lucruri peste putinţă omului de realizat: să dai un pahar cu apă, să vizitezi un bolnav sau întemniţat. Despre Sfintele Fapte Bune vorbește și Sfântul Iustin Popovici în ”Biserica Ortodoxă și Ecumenismul”. Faptele bune fără credința în Hristos sunt numite de el  ”năluciri ireale, năzuințe de neîmplinit”, numindu-L pe Hristos ,  după Sfântul Maxim Mărturisitorul,  ”ființa tuturor faptelor bune”.

Continuă Sfântul Ioan Gură de Aur: «de ar fi făcut drepţii mii şi mii de fapte bune, răsplătirea lor va fi tot un Dar de la Dumnezeu, că li s-a dar Cerul şi Împărăţia şi o atât de mare cinste în schimbul unor atât de mici şi neînsemnate fapte»[37].

De aici se vede că totul este Hristocentric: în fiecare om trebuie să îl vedem pe Hristos. Dacă faptele milei trupeşti sunt atât de importante, dar faptele milei sufleteşti, cum ar fi să întorci pe eretic şi păgân de la răutatea lui şi să îl scufunzi în baia Sfântului Botez Ortodox? Nimeni nu va fi nedreptăţit la Judecată şi ar fi o blasfemie să gândim că cineva ar fi totuşi nedreptăţit.

Cineva spunea că Ortodoxia este firea omului, de aceea Duhul Sfânt luminează pe cei care sunt smeriţi şi primesc descoperire dumnezeiască venind în chip minunat în Biserica Ortodoxă[38].

Dar Dumnezeu a lăsat propovăduirea Bisericii în mâinile noastre, ale credincioşilor, având puterea de a vesti până la marginile lumii Ortodoxia, ca şi fraţii noştri întru umanitate să audă cuvântul Ortodoxiei şi să se mântuiască. De aceea, părinţii din Sfântul Munte Athos au trimis monahi, dar şi laici în Africa, la triburi îndepărtate, la aborigeni şi în toate colţurile lumii ca să vestească Evanghelia lui Hristos Ortodox.

Dacă avem într-adevăr râvnă pentru mântuirea noastră, să ne gândim şi la mântuirea neortodocşilor şi să mergem să le vorbim de Ortodoxie, aşa cum ne pricepem şi Duhul Sfânt va vorbi prin noi.

Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev spune că, având în vedere această tragedie, cum că mântuirea aproapelui neortodox este în mâinile noastre, trebuie să devenim apostoli ai Ortodoxiei în lume prin toate mijloacele, şi în felul acesta scoatem de sub robia satanei neamurile, şi ne mântuim şi noi sufletul[39]


[1]  I Timotei 2, 4.

[2]  Ieremia 15, 19.

[3] EΠE 11, 382, Omilie la Evanghelia după Marcu 59, 5, PG 58, 580-581. Vezi de asemenea şi Jean-Claude Larchet, Dumnezeu este iubire; Mărturia Sfântului Siluan Athonitul, traducere din franceză de Marinela Bojin, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 114.

[4]  Romani 10, 4.

[5]  Romani 10, 9-10.

[6]  Efeseni 2, 8-9.

[7] Cuvântări Catehetice – 23, 33 NPNF, p. 91 ed. III, ΑΓΙΟΣ ΚΥΡΙΛΛΟΣ ΙΕΡΟΣΟΛΥΜΩΝ, Κατηχήσεις Φωτιζομένων 13, 33 PG 33, 812C-813A (ΕΠΕ 2, 56-58): «Ὑπέμεινε δὲ ταῦτα ὁ σωτὴρ εἰρηνοποιήσας διὰ τοῦ αἵματος τοῦ σταυροῦ τὰ ἐν οὐρανοῖς καὶ τὰ ἐπὶ γῆς. Ἐχθροὶ γὰρ ἦμεν θεοῦ δι΄ ἁμαρτίας … Ἀνέλαβε Χριστὸς τὰς ἁμαρτίας ἐν τῷ Σώματι ἐπὶ τὸ Ξύλον͵ ἵνα διὰ τοῦ θανάτου αὐτοῦ ταῖς ἁμαρτίαις ἡμεῖς ἀπογενόμενοι τῇ δικαιοσύνῃ ζήσωμεν».

[8]  În Omilia a XXXVI-a la Matei, pp. 447-448.

[9]  Psalmul 6, 5.

[10] Psalmul 106, 16.

[11] Luca 10, 12.

[12]  ΑΓΙΟΣ ΙΩΑΝΝΗΣ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ, Ὑπόμνημα εἰς τόν ἅγιον Ματθαῖον τόν Εὐαγγελιστήν 36, 3.4 PG 57, 417.418.419 (ΕΠΕ 10, 547.549.554).

[13]  I Petru 3, 18-20.

[14] ΑΓΙΟΣ ΙΩΑΝΝΗΣ ΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ, Ἅπαντα τά ἔργα 16 Β, Ὑπόμνημα στήν πρός Ρωμαίους ἐπιστολή, Ὁμιλία ΣΤ΄, Κείμενο-Μετάφραση-Σχόλια Σπύρος Μουστάκας, ΕΠΕ 71, ἐκδ. Γρηγόριος ὁ Παλαμᾶς, Θεσ/κη 1984, σσ. 448-459.

[15] [221; 444]. [1]. Liber de Unitate Ecclesiae 14, PL 4, 510A-511B. Vezi de asemenea, The Unity of the Church, translated by R. Deferrari, The Fathers of the Church; a new translation, τόμ. 36, The Catholic University of America, New York 1958, σσ. 109ἑ.: «Even if such men are slain in confession of the Name that stain is not washed away by blood; the inexpiable and serious fault of discord is purged not even by martyrdom. He cannot be a martyr who is not in the Church … They cannot abide with God who have been unwilling to be of one mind in God’s Church. Although they burn when given over to flames and fire, or lay down their lives when thrown to the beasts, that crown of faith will not be theirs, but the punishment of perfidy, and no glorious ending of religious valor but the destruction of desperation. Such a man can be slain; he cannot be crowned. Thus he professes himself to be a Christian, just as the devil often falsely declares himself to be even Christ, although the Lord forewarned of this saying: ‘Many will come in my name saying: “I am the Christ,” and will deceive many.’ Just as He is not Christ, although he deceives in His name, so he cannot seem a Christian who does not abide in His Gospel and in the true faith».

[16] Laodiceea, canon 34, ΑΓΙΟΣ ΝΙΚΟΔΗΜΟΣ ΑΓΙΟΡΕΙΤΗΣ, Πηδάλιον, ἔκδ. «Ἀστήρ», Ἀθῆναι 1990, σ. 433.

[17] II Timotei 2, 5.

[18] Liber de Unitate Ecclesiae 6 PL 4, 503A.

[19] Volumul IV, Propovedanii ascetice şi scrisori către mireni, Sf. IGNATIE BRIANCIANINOV, «Despre ”mântuirea” ereticilor», Buletinul Parohiei ”Hanul Coltei”  176 (31 Iulie 2016) 1. Βλ. Τό κείμενο ἐδῶ: https://sfantul-ilie.ro/www/wp-content/uploads/2016/08/buletin-nr.176-31.07.2016.pdf

[20] Ioan 3, 16.

[21] Ioan 3, 3.

[22] Ioan 3, 5.

[23] Marcu 16, 15-16.

[24] Fapte 10, 1-48.

[25] Ἅγιος  Νήφων  Ἐπίσκοπος  Κωνσταντιανῆς·    ἀσκητής  Ἐπίσκοπος,  ἔκδ. Σταυροπηγιακῆς καί Συνοδικῆς Ἱ. Μ. Ἁγ. Συμεών τοῦ Νέου Θεολόγου, Κάλαμος 1995, σ. 108.

[26] Sfântul Diadoh al Foticeei, Cuvântul ascetic 76 Filocalia, vol A, Ed. «Ἀστήρ», Atena 1982, p. 258.

[27] Molitfelnic, Măn. Petru Vodă: Şi suflă preotul de trei ori asupra inimii lui în chipul Sfintei Cruci, şi îl însemnează de trei ori, la frunte, la gură şi la inimă, zicând: «GONEŞTE DE LA DÂNSUL PE VICLEANUL ŞI NECURATUL DUH CARE SE ASCUNDE ŞI SE ÎNCUIBEAZĂ ÎN INIMA LUI»; aceasta se zice de trei ori. Înainte de acestea sunt exorcismele – care încep cu cuvintele: «Să te certe pe tine diavole…» exact ca la molitfele Sfântului Vasile cel Mare, iar la sfârşit de tot, exact înainte de Crez se fac lepădările.

[28] În Scrisoarea 220-a către Spatharian cu numele Mahara 2, PG 99, 1668D: «Τό γάρ κοινωνεῖν παρά αἱρετικοῦ ἤ προφανοῦς διαβεβλημένου κατά τόν βίον, ἀλλοτριοῖ Θεοῦ καί προσοικειοῖ τῷ διαβόλῳ».

[29] Ioan 10, 10.

[30] Ioan 15, 5-6.

[31] Iacov 4, 6.

[32] Conferinţa  cu  titlul ”Învățătura Sfântului Grigorie Palama pentru lumea contemporană”, «Pr. Gheorghios Metallinos şi prof. Dimitrios Tselenghidis – Se mântuiesc ereticii? (1/3)», 13 martie 2017, https://www.youtube.com/watch?v=O5JPJGfOFe4&ab_channel=preotMateiVulcanescu (de la 1:15:00); https://ortodoxiacatholica.com/2017/03/14/cum-se-dialogheaza-cu-ereticii-se-mintuiesc-neortodocsii-prima-parte/

[33] Sinodiconul epocii Paleologilor – împotriva lui Varlaam şi Akindin.

[34] Conform originalului grecesc – Triodul în greacă veche – traducerea îmi aparţine Συνοδικόν τῆς Ἁγίας καί Οἰκουμενικῆς Ζ΄ Συνόδου ὑπέρ τῆς Ὀρθοδοξίας, ἀναθεματισμός 50ός (4ος στά Κατά τοῦ Βαρλαάμ καί Ἀκινδύνου θ΄ κεφάλαια), στό Τριώδιον Κατανυκτικόν, ἔκδ. Ἀποστολικῆς Διακονίας τῆς Ἐκκλησίας τῆς Ἑλλάδος, Ἀθήνα 2017 (ἔκδοση 5η), σ. 364.

[35] Matei 25, 31-46.

[36] Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Matei, p. 897.

[37] Omilii la Matei  Ὑπόμνημα εἰς τόν ἅγιον Ματθαῖον τόν Εὐαγγελιστήν 79, 2 PG 58, 720 (ΕΠΕ 12, 116 ).

[38] Serafim Rose, Descoperirea lui Dumnezeu în inima omului.

[39] Gheorghe Maximov, ”Să strălucești ca o stea”Biografia și convorbiri duhovnicești cu Sfântul Mucenic Daniil Sisoyev, Ὀρθόδοξος Κυψέλη», Salonic 2013, p. 48.

Sursa: Broşura Biserica Ortodoxă este universală (catholică)!, Protopresbiter Matei Vulcănescu, Ed. Babel, Bacău, 2021 şi https://ortodoxiacatholica.com/biserica-ortodoxa-este-universala-catholica/

Purtaţi Sfânta Cruce la piept!

Cineva a întrebat-o pe Sfânta Matrona a Moscovei:

De ce oamenii nu mai au putere să lupte pentru suflet și pentru credință?
Sfânta a spus:

Poporul e hipnotizat, nu știe ce e cu el…, o putere cumplită a intrat în acțiune… Această putere se află în aer, pătrunde peste tot… Înainte doar mlaștinile și pădurile de nepătruns erau locașurile acestei puteri, pentru că oamenii frecventau bisericile, purtau cruci la piept, în case erau apărați de icoane, de candele și sfeștanii. Dracii ocoleau astfel de case, însă acum, din cauza necredinței și a respingerii lui Dumnezeu, ei pătrund și în oameni.

Semnul fiarei

– Părinte, cum de ştiu şi totuşi pun acest număr ?

– Sfântul Evanghelist Ioan ştia ce va face diavolul, precum şi proorocii au proorocit că-L vor vinde pe Hristos pentru „treizeci de arginţi”(Zah. 11:1-13), că-L vor adăpa cu oţet (Ps. 68:22), că-I vor împărţi hainele (Ps. 21:19). Cu 2000 de ani în urmă s-a scris în Apocalipsă că oamenii se vor pecetlui cu numărul 666. „Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13:18). Pentru evrei numărul 666 este simbolul economiei. Evreii, precum se arată în Vechiul Testament, au pus impozit concret neamurilor pe care le-au supus în diferite războaie. Impozitul anual era de 666 talanţi de aur (3 Regi 10:14 şi 2 Par. 9:13). Acum, ca să supună toată lumea, pun iarăşi acest număr de impozit vechi, care se leagă de trecutul lor slăvit. De aceea nu vor să-l înlocuiască cu alt număr. Adică 666 este simbolul lui mamona. L-au luat de la greutatea aurului – nu ştiau aceasta ce o spune Sfântul Ioan în Apocalipsă – dar nu încetează să fie mamona. Evanghelia însă spune: ”sau Hristos sau mamona. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui mamona” (Mt. 6:24).

Lucrurile înaintează în mod programat. În America câinii umblă fiind pecetluiţi cu un emiţător şi, pac!, îi găsesc. Aşa ştiu unde se află fiecare câine. Câinii care nu au marcaj şi sunt fără stăpân, îi omoară cu raze laser. După aceea vor începe să-i omoare şi pe oameni. Au pecetluit tone de peşte şi-i urmăresc din satelit în ce mare sunt. Acum iarăşi a apărut o boală pentru care au aflat un vaccin care va fi obligatoriu şi, ca să-l poată face cineva, îl vor pecetlui. Câţi oameni nu sunt deja pecetluiţi acolo cu raze laser, unii pe frunte şi alţii pe mână. Mai târziu, cel care nu va fi pecetluit cu nr. 666 nu va putea nici vinde, nici cumpăra, sau să ia împrumut, să fii numit într-un post etc. Îmi spune gândul că Antihrist cu acest sistem vrea să prindă toată lumea şi, dacă cineva nu este în sistem nu va putea lucra etc. fie el roşu, fie negru, fie alb, adică toţi. Va supraveghea astfel printr-un sistem economic care va controla economia mondială şi numai aceia care au primit pecetea cu numărul 666 vor putea avea acces la schimburi comerciale.

Dar ce vor păți oamenii care se vor pecetlui!… Mi-a spus un specialist că prin razele laser se pricinuiesc vătămări. Oamenii care se vor pecetlui vor atrage astfel razele soarelui și vor fi atât de vătămați, încât își vor mânca limbile de durere (Apoc. 16,10).

Cei care nu se vor pecetlui vor petrece mai bine decât ceilalți, pentru că Hristos îi va ajuta pe cei ce nu s-au pecetluit. Acesta nu este puțin lucru!

– Părinte, când îi va ajuta? După aceste evenimente?

– Nu, chiar atunci.

– Părinte, dacă nu vor putea vinde și cumpăra, cum vor putea petrece mai bine?

– Să vezi, Dumnezeu știe un mod, îl știu și eu. Așadar…, m-a preocupat mult subiectul acesta și mi-a trimis Dumnezeu după aceea… o ”telegramă”. Măi, măi, cum ne iconomisește Dumnezeu !

(Sfântul PAISIE AGHIORITUL)

Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte. Încât nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, decât numai cel ce are semnul, adică numele fiarei, sau numărul numelui fiarei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase.

Apocalipsa 13, 16-18

Şi al treilea înger a venit după ei, strigând cu glas puternic: Cine se închină fiarei şi chipului ei şi primeşte semnul ei pe fruntea lui, sau pe mâna lui, va bea şi el din vinul aprinderii lui Dumnezeu, turnat neamestecat, în potirul mâniei Sale, şi se va chinui în foc şi în pucioasă, înaintea sfinţilor îngeri şi înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în vecii vecilor. Şi nu au odihnă nici ziua nici noaptea cei ce se închină fiarei şi chipului ei şi oricine primeşte semnul numelui ei.

Apocalipsa 14, 9-11

Şi am auzit glas mare, din templu, zicând celor şapte îngeri: Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu. Şi s-a dus cel dintâi şi a vărsat cupa lui pe pământ. Şi o bubă rea şi ucigătoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau chipului fiarei.

Apocalipsa 16, 1-2

Şi am văzut sufletele celor tăiaţi pentru mărturia lui Iisus şi pentru cuvântul lui Dumnezeu, care nu s-au închinat fiarei, nici chipului ei, şi nu au primit semnul ei pe fruntea şi pe mâna lor. Şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos mii de ani.

Apocalipsa 20, 4

CANOANE DE RUGĂCIUNI

1. Pentru boală

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Muc. Pantelimon

2. Pentru serviciu

– Psalmii: 37, 67, 50, 142

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Muc. Mina

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Buneivestiri

– seara – Paraclisul Maicii Domnului

             – Psaltirea  o dată

3. Pentru reuşită la proces

– 40 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina (zilnic)

                   – Psaltirea de 3 ori (în aceste 40 de zile)

4. Pentru plecare în străinătate

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Muc. Mina

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Buneivestiri

5. Pentru patima beţiei

– 40 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina

                  – Paraclisul Maicii Domnului

                   – Psalmii: 37, 67, 50, 142

                  – Miercuri, Vineri – post: Anafură şi Aghiazmă

6. Pentru împăcare în familie

– 40 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina

                   – Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

                   – Psaltirea de 3 ori (în aceste 40 de zile)

7. Pentru cununie

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Ier. Nicolae

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

8. Pentru concubinaj

– 80 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina (seara şi dimineaţa)

                   – 7 Psaltiri (în aceste 80 de zile)

                   – Luni, Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

9. Pentru hoţie

– 80 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina (seara şi dimineaţa)

                   – 7 Psaltiri (în aceste 80 de zile)

                    – Paraclisul Maicii Domnului (seara)

10. Pentru boală

– Ac. Sf. Muc. Pantelimon

– Luni, Marţi – Ac. Sf. Ioan Botezătorul

– Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

– Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

11. Pentru zămislirea de prunci

– Luni – Ac. Sf. Ioan Botezătorul

– Marţi, Joi – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

– Sâmbătă, Duminică – Ac. Sf. Muc. Pantelimon

– 40 de zile – Ac. Sf. Părinţi Ioachim şi Ana

12. Pentru dezlegarea graiului

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Ioan Botezătorul

– Marţi, Joi, Sâmbătă, Duminică – Ac. Sf. Ier. Spiridon

13. Pentru luminarea minţii

– Psalmii: 37, 67, 50, 142

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Muc. Mina

– Ac. Sfântului Acoperământ (zilnic)

– Paraclisul Maicii Domnului (zilnic)

14. Pentru liniştea copilului

– Ac. Sfântului Acoperământ (zilnic)

– Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Muc. Mina

– Marţi, Sâmbătă – Ac. Buneivestiri

15. Pentru izbăvire de pagubă şi necaz

– 40 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina (seara şi dimineaţa)

                   – Psaltirea de 3 ori (în aceste 40 de zile)

– Marţi, Joi, Sâmbătă, Duminică – Ac. Sf. Ier. Spiridon

16. Pentru întoarcerea acasă

– 40 de zile – Psaltirea de 3 ori (în aceste 40 de zile)

                   – Ac. Sf. Muc. Mina (zilnic)

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Buneivestiri

17. Pentru întărirea credinţei şi luminarea minţii

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Paraclisul Maicii Domnului

18. Pentru cereri

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Paraclisul Maicii Domnului (seara)

– Psalmii: 37, 67, 50, 142 (zilnic)

– Anafură şi aghiazmă mică (zilnic)

19. Pentru sporul casei

– Luni, Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Paraclisul Maicii Domnului (seara)

– Miercuri, Vineri – post (dimineaţa anafură şi aghiazmă)

– Sâmbăta o pâine şi o lumânare la Biserică

20. Pentru femeia gravidă

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Muc. Pantelimon

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Stelian

– Ac. Sfântului Acoperământ (zilnic)

– O dată pe lună (timp de 3 luni) – Sf. Împărtăşanie

21. Pentru demonizaţi

– Luni, Miercuri – Ac. Sf. Ioan Botezătorul

– Marţi, Joi – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

– Sâmbătă, Duminică – Ac. Sf. Muc. Pantelimon

– Psalmii: 37, 67, 50, 142 (zilnic)

– Ulei de la Sf. Maslu în mâncare, anafură şi aghiazmă

– O dată la 3 săptămâni – Sf. Împărtăşanie

22. Pentru gând bun de cununie

– de 3 ori în perioadă de 40 de zile – Ac. Sfântului Acoperământ şi Paraclisul Maicii Domnului

23. Pentru ferirea de rele

– 40 de zile – Psaltirea de 3 ori

– zilnic – Ac. Sfântului Acoperământ

24. Pentru morţi, hrană şi lumină

– Canonul de pocăinţă al Domnului Iisus Hristos

– O lumânare şi o pâine la Biserică

25. Pentru soacră

– 40 de zile – Ac. Sf. Ier. Spiridon (zilnic)

                     – Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Muc. Mina

                    – Psalmii: 37, 67, 50, 142 (zilnic)

                  – Psaltirea de 3 ori (în aceste 40 de zile)

26. Pentru concubinaj cu străini

– 80 de zile – Ac. Sf. Muc. Mina (seara şi dimineaţa)

– Luni, Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Psalmii: 37, 67, 50, 142 (zilnic)

– Paraclisul Maicii Domnului (zilnic)

– În 120 de zile – Psaltirea de 12 ori

27. Pentru cununie grabnică

– Psalmii: 37, 67, 50, 142

– Psaltirea de 3 ori

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sf. Ier. Nicolae

– Marţi, Joi, Sâmbătă – Ac. Sf. Ier. Spiridon

– Sâmbătă, Duminică – Ac. Buneivestiri

28. Canon de mulţumire

– 40 de zile – Paraclisul Maicii Domnului (zilnic)

– Sâmbătă – o pâine şi o lumânare la Biserică

29. Pentru boală psihică

– Ac. Sf. Muc. Pantelimon (zilnic)

– Luni, Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

– Sâmbătă, Duminică – Ac. Sf. Ier. Spiridon

30. Canon de rând

– Tatăl nostru, Crezul, Psalmul 50

– Paraclisul Maicii Domnului

– Canonul de pocăinţă al Domnului Iisus Hristos

– Duminca la Biserică – anafură şi aghiazmă

– În cele 4 posturi de peste an – mâncare de post

31. Boală de epilepsie

– Luni, Marţi – Ac. Sf. Ioan Botezătorul

– Miercuri, Vineri – Ac. Sfântului Acoperământ

– Sâmbătă, Duminică – Ac. Sf. Muc. Pantelimon

– o dată pe lună timp de un an – Sf. Împărtăşanie

Aceste canoane de rugăciuni se recomandă a fi făcute unul odată şi NUMAI cu binecuvântarea şi sfatul părintelui duhovnic

Venit-a vremea…!

VENIT-A VREMEA...!

Te pun din nou să urci Golgota, Doamne 
Dar astăzi sunt mai mulți decât atunci 
Sunt și din cei ce îți cântau la strane,
TRISAGHIONUL și frumoase rugi...

Sunt toți acei ce-ar trebui să știe 
Ce-nseamnă jertfa unui mucenic 
Acei ce, Tu, le-ai dat din APA VIE, 
Te vând și astăzi, Doamne, pe nimic.

Se-nalță iar în catacombe ALTARE, 
Se pregătesc de luptă MUCENICI, 
Vegheați de Sus, din Slava Ta cea mare 
De oștile de-ARHANGHELI și de SFINȚI.

Se pregătește-n taină, iar, PRETORIU 
Se împletesc din nou CUNUNI DE SPINI
Și zi de zi tot crește auditoriul
Acelor ce-i condamnă pe CREȘTINI...

Se pregătesc să-ngroape ADEVĂRUL 
Să pună iar LUMINA sub obroc... 
Să-și răstignească iarăși ZIDITORUL, 
ICOANELE să le arunce-n foc.

Se pregătesc de luptă MUCENICII
Acestor vremuri guvernate de nebuni 
Ce vor să șteargă din PROLOAGE, Sfinții 
Și leapădă CREDINȚA SFÂNTĂ din străbuni. 

Iar pântece de iad întunecate 
Încep a naște DIOCLEȚIENI 
Și se adună-n HOARDE APOSTATE, 
Prigonitorii ultimelor vremi. 

Și în icoane se-ntristează Sfinții 
Când crucile sunt aruncate jos 
Din peșteri se adună toți PĂRINȚII, 
APOSTOLI și NEBUNI PENTRU HRISTOS. 

Stau să se stingă CANDELE-n ALTARE 
Tot iadul se ridică furios 
Și scuipă chipurile din icoane 
Din inimi vor să-L șteargă pe HRISTOS... 

În ceruri TRÂMBIȚELE-ncep să sune 
ILIE și ENOH se pregătesc 
În sac să proorocească pentru LUME 
Și CUPELE MÂNIEI, clocotesc. 

Venit-a vremea ,,VAIURILOR" grele 
Venit-a timpul pentru SECERAT 
Lua-vor plată slugile mișele 
Satana și tot neamul apostat!

Versuri: Eliana Popa

Fragmente din cartea Pr. Theodoros Zisis „Reaua ascultare și sfânta neascultare”

Cartea „Reaua ascultare și sfânta neascultare” a fost scrisă în anul 2006 ca reacție la inacțiunea și indiferența episcopilor față de răspândirea și întărirea panereziei ecumenismului și la erodarea morală a multor clerici.

Argumentul fals al ascultării de episcopi a paralizat orice dorință de rezistență sau a dat ο justificare și o soluționare duhovnicească pentru cei indolenți, timorați și indiferenți.

Am spus și am scris și alte dăți că e de mare preț cunoașterea tradiției bisericești și, înainte de toate, voința și dorința păzirii predaniilor, urmarea Sfinților. Când este atacată Evanghelia și este anulat adevărul, atunci nu este justificată tăcerea sau inacțiunea. Există „vreme de a tăcea și vreme de a vorbi”. Noi am vorbit, am analizat și am propus soluții. Am cunoscut consecințele cutezanței și le-am expus.

Ne bucurăm îndeosebi că ni s-a dat prilejul să comentăm pe subiectul delicat și sensibil al ascultării, să-l prezentăm și dintr-o altă dimensiune, necunoscută și care nu a fost prezentată până acum. Dacă această dimensiune este ignorată, vor domina învățătorii mincinoși și falșii păstori, care sfâșie turma sau o conduc pe căile pierzării.

Apreciez și respect vrednicia episcopală și pe episcopii buni. Nu răscol și nu ațâț pe nimeni. De altfel, nu doar episcopii au responsabilitate față de Biserică; Biserica nu este proprietatea nimănui; episcopul, laolaltă cu preoții, dar și cu credincioșii, ca un trup unitar având cap pe Hristos, au toți o răspundere pe măsură. Nu e nevoie să amintesc că de multe ori, când patriarhii și episcopii au rătăcit, părinții simpli și monahii au păzit Biserica, pentru că paznicul Ortodoxiei s-a dovedit a fi poporul credincios. Ascultarea față de Biserică nu înseamnă ascultare față de anumite persoane, care se poate să rătăcească, ci ascultare de adevărul Bisericii, după cum rezultă acesta din Evanghelie și din tradiția de peste timp a Sfinților Părinți.

Ce înseamnă ascultarea de Biserică? Trebuie să urmăm și să ascultăm pe toți păstorii, buni și răi, și să urmăm orice ne spun, adevăr sau minciună, ortodox sau amăgire? Desigur că nu. Cele ce le spun Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți despre ascultare față de păstori presupun că este vorba evident de păstori buni, care priveghează și se îngrijesc de adevăr și de mântuirea sufletelor. Pe astfel de păstori vrednici, care drept învață cuvântul adevărului, îi pomenește Biserica noastră în cursul dumnezeieștii Euharistii și a celorlalte slujbe. Este posibil vreodată să adopte cineva opinia că trebuie să facem ascultare de păstorii care nu propovăduiesc adevărul Evangheliei, care îndreptățesc panerezia ecumenismului și care conduc, prin viața lor desfătată și imorală, pe mulți în adâncul pierzării? Dacă în istoria Bisericii ar fi stăpânit această noimă distorsionată a ascultării, ascultarea satanică, atunci ar fi domnit erezia pentru că ar fi trebuit ca Sfinții să facă ascultare de patriarhii și episcopii eretici, ar fi stăpânit, de asemenea, nicolaitismul și sodomia.

Nu vedem ca episcopii să reacționeze, să propovăduiască împotriva ecumenismului, împotriva papismului și a «Consiliului Mondial al Bisericilor». Dacă episcopii ar fi făcut asta, i-am fi lăsat să o ia înainte ca niște conducători; noi am fi tăcut și vom tăcea dacă îi luminează Dumnezeu și fac asta. Cât timp (episcopul) nu a reacționat, nu a mărturisit, este la fel de răspunzător, unit în amăgirea și erezia ecumenismului. După cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, episcopul trebuie să se îngrijească nu numai de eparhia lui, ci de lume, de Biserica sobornicească: «Înainte-stătătorul Bisericii nu trebuie să se îngrijească numai de aceea încredințată lui de Duhul, ci și de cea așezată în toată lumea»1.

Totuși să vedem ce spun relevant Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți pe această temă. Și, ca să o configurăm după cum o pune pe întrebări Marele Vasile, «trebuie să ascultăm fără deosebire de toți și în toate?».

Sfânta  Scriptură  face diferență, în primul rând, între păstorii buni și răi, între păstorii, învățătorii, proorocii adevărați și autentici pe de o parte și păstorii, învățătorii și proorocii mincinoși, pe de alta.

Cea mai limpede este diferența pe care o face Hristos între păstorul bun și cel rău și îndemnul să ascultăm numai pe cei buni și nu pe cei răi, pe păstorii năimiți, care sunt preocupați numai de propriul lor interes, nu se jertfesc pentru oi, pe care le lasă neapărate de atacurile lupilor: «Păstorul cel bun își pune sufletul pentru oi; iar cel năimit, care nu este păstor, ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind și lasă oile și fuge; și lupul răpește și risipește oile» (Ioan 10, 11-12). Mulți păstori mincinoși au să intre nu prin ușă în staulul oilor, adică prin harul lui Dumnezeu, ci «pe aiurea», prin felurite moduri de simonie și sunt, de aceea, nu aleși de Dumnezeu și de popor, după cum scrie Sfântul Nicodim în «Paza celor cinci simțuri», ci aleși de ei înșiși.

Mulți Sfinți Părinți, care s-au sprijinit pe Sfânta Scriptură, nu ezită să vorbească despre păstorii cei răi și despre nevoia de a fi izgoniți din Biserică atunci când smintesc poporul prin comportamentul lor. Marele Atanasie ajunge la punctul de a aprecia că în situații cu păstori nevrednici și răi, care smintesc prin comportamentul lor, este de preferat să se adune laolaltă credincioșii în case de rugăciune, adică în biserici, ei singuri, fără arhierei și preoți, ca să nu fie călăuziți împreună cu ei în gheena focului, după cum au fost conduși și unii iudei împreună cu Anna și Caiafa și s-au întors împotriva lui Hristos. Deci ar fi trebuit ca și Hristos să facă ascultare de Anna și Caiafa? «Dacă episcopul sau prezbiterul, care sunt ochii Bisericii, se întorc în mod rău și smintesc poporul, trebuie ca ei să fie scoși. Căci este mai bine să se adune laolaltă fără ei în casa de rugăciune decât să fie aruncați împreună cu ei, ca Anna și Caiafa în gheena focului2. […] Iar dacă nu culegi struguri din spini sau smochine din mărăcini, de ce presupui că ai ce să asculți ceva bun de la călcătorii de lege sau să înveți ceva folositor de la trădători?»3

Deci există o neascultare îndreptățită, sfântă, dumnezeiască neascultare, când episcopul nu învață drept cuvântul adevărului.

Ecumeniștii prezintă acum drept «acrivie» propria lor poziție și pedepsesc pe cei care arată că este vorba de o abatere.

Sfântul Vasile se exprimă în mod depreciativ cu privire la episcopii care-și trădau credința ca să-și exercite autoritatea și să aibă alte avantaje. Nu-i consideră nici măcar episcopi și recomandă clericilor din Nicomidia să nu mai aibă nici o comuniune cu episcopul filo-arian Fronton; îi stârnește în esență la neascultare, la sfânta și dumnezeiasca neascultare. Le atrage atenția mai ales că nu trebuie să fie amăgiți de faptul că (aceşti episcopi) par să aibă corectitudinea credinței: «Numai să nu fiți amăgiți prin minciunile lor, făgăduind corectitudinea credinței. Căci unii ca aceștia sunt neguțători, nu creștini, care preferă mereu să profite în viața aceasta decât să trăiască potrivit adevărului. Când au socotit să dobândească această conducere deșartă, s-au adăugat la vrăjmașii lui Hristos; când au văzut că popoarele se sălbăticesc, iau iarăși înfățișarea corectitudinii. Nu știu ca episcop și nici nu-l număr între preoții lui Hristos pe cel pus în față la conducere de mâini spurcate pentru dizolvarea credinței»4.

Din păcate, acum conducătorii bisericești preferă să fie bine cu amăgitorii și autoritățile contemporane, ascultă de planurile lor lumești ale sincretismului, mondializării, ecumenismului, ale așa-zisei protecții a mediului și a contracarării fățarnice și de fațadă a sărăciei și uită că nu există nimic mai de preț și mai valoros decât Dumnezeu și credința adevărată. Deci îi vom asculta pe aceștia, prin care ispititorul începător al răutății și șușotitor ne șoptește ispite, care a șoptit și lui Hristos că este suficient să i ne închinăm și să ne încredem lui pentru bunuri materiale, slavă deșartă și stăpânire?

Trebuie să ascultăm chiar și de cei mai de jos, prin urmare și episcopii și preoții trebuie să asculte de cei mai de jos când dau sfaturi bune. Deci nu are importanță persoana, ci ce ne spune aceasta să facem, adică dacă ceea ce ne sfătuiește sau ne poruncește este conform sau contrar cu poruncile lui Dumnezeu, cu adevărul Evangheliei. Deci, când ne ordonă sau ne recomandă să facem ceva care este conform cu poruncile lui Dumnezeu sau contribuie la păzirea lor, trebuie să păzim cu multă promptitudine ca pe voia lui Dumnezeu. Totuși, când ne recomandă să facem ceva contrar cu porunca lui Dumnezeu, care o schimbă sau o întinează, atunci trebuie să spunem ceea ce au zis Apostolii arhiereilor, că «trebuie să ne supunem mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor»(Fapte 5, 29). Însuși Domnul ne-a învățat să nu ascultăm de glasul păstorilor «străini» (Ioan 10, 5), iar Apostolul Pavel cutează să atace chiar și pe îngeri, spunând: «chiar dacă noi înșine sau înger din cer vă binevestește altceva decât v-am binevestit, să fie anatema!» (Galateni 1, 8). Din toate acestea, spune Sfântul Vasile, să învățăm că suntem datori să fugim și să-l batjocorim pe cel care ne împiedică să păzim poruncile lui Dumnezeu sau ne îndeamnă să săvârșim cele pe care le interzice Dumnezeu, chiar dacă ar fi autentic și evlavios, chiar dacă ar avea o vrednicie înaltă.

Sfântul Grigorie Teologul, care a îndurat prigoniri și persecuții din partea episcopilor răi, scrie că nu se teme de nimic, de niciun atac din partea oamenilor și al fiarelor sălbatice, ci singurul lucru de care se teme și vrea să fugă sunt episcopii răi: «De la un lucru să mi te întorci, de la episcopii răi»5.

Neascultare de Biserică fac cei care trădează  adevărul  și  nu  cei care  apără adevărul.

Sfântul Grigorie Palama scrie mai aspru, că aparțin Bisericii cei care primesc adevărul Bisericii; cei care nu ascultă de adevărul Bisericii nu aparțin ei; se mint pe ei înșiși, chiar dacă se numesc pe ei înșiși păstori și arhipăstori. Creștinismul autentic și adevărat nu se caracterizează prin persoane, ci prin adevărul și precizia credinței: «De fapt, cei ai Bisericii lui Hristos sunt ai adevărului; și cei ce nu sunt ai adevărului nu sunt nici ai Bisericii lui Hristos și cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se pe ei înșiși și unii pe alții păstori și arhipăstori sfinți/sacri; căci nu am fost învățați că creștinismul se caracterizează prin persoane, ci prin adevăr și precizia credinței»6.

Deci  există  ascultare  bună  și  rea,  după  cum  există neascultare bună și rea – ca să utilizăm temeiul pe care-l folosește Sfântul Grigorie Teologul despre înțelesurile păcii și ale războiului; pacea nu este bună când ne desparte de Dumnezeu, adică atunci când suntem de acord și ne aliem pentru lucruri care sunt contrare cu voia lui Dumnezeu, în timp ce există război de laudă, când ducem război cu minciuna, cu amăgirea, cu păcatul. Deci, după cum «este mai bun războiul decât pacea care desparte de Dumnezeu»7, astfel «este mai bună neascultarea decât ascultarea care ne desparte de Dumnezeu».

Sfântul Maxim Mărturisitorul cunoștea că, pentru a înfrunta cineva pe eretici, nu este suficientă vrednicia bisericească pe care o deține, ci este nevoie de cunoaștere și experiență teologică. Și, chiar  dacă  el, ca  simplu  monah, era foarte de jos, a depășit, cu  toate  acestea, pe  episcopi  în  ce  privește  înțelepciunea  și priceperea –, pentru aceasta au și făcut episcopii ascultare, pe teme teologice, de acest simplu monah. Pe teme de credință nu încap iconomia și compromisul; erezia este o invenție și cei care se apucă să o înfrumusețeze cu iconomii sunt învățători mincinoși și amăgitori; nu trebuie să-i ascultăm ca să nu arătăm că participăm la răutatea lor prin contactul cu ei: «Așa ceva este a învățătorilor mincinoși și a amăgitorilor, față de care nu trebuie a ne supune, ci a ne abate de la ei, pe cât posibil, și a ne distanța, ca să nu părem că primim ceva rău din coexistența împreună cu ei»8.

Acum aproape completa dominație în Biserica administrativă și în Facultățile Teologice a ecumenismului paneretic, a condus la respingerea tradițiilor, chiar și a Evangheliei spre un minimalism dogmatic și moral, cu consecința că învățătura dogmatică a Bisericii este desconsiderată prin îndreptățirea ereziilor și a rătăcirilor, ca de exemplu, prin recunoașterea monofiziților Sever și Dioscor ca ortodocși și a papismului ca biserică soră, în viața morală să fie îndreptățite relațiile dinainte de căsătorie, să fie căutată încă și recunoașterea căsătoriei homosexualilor. Dacă reacționau conducătorii bisericești cum a reacționat Sfântul Teodor Studitul, nu am fi ajuns niciodată la recunoașterea și consfințirea nu numai a căsătoriei a doua, dar nici a celei de-a treia și la adoptarea căsătoriilor mixte.

Cel mai trist este faptul că și majoritatea monahilor, asigurați prin complexe monahale îmbogățite îndestulător fie prin danii de la stat sau europene, fie din evlavia credincioșilor, se mângâie că-și împlinesc datoria lor duhovnicească, deși credința ortodoxă se dărâmă, iar ecumenismul și libertinajul și laxismul moral care-l însoțesc se semețesc.

«[…] au desființat Evanghelia, după glasul sfinților și merg cu ajutorul puterii pe politica săvârșirii unei iconomii pentru orice abatere, schimbând poruncile cele neschimbabile ale lui Dumnezeu și arătându-le ca modificabile…».(Sfântul Teodor Studitul, Epistola 48, Fiului Atanasie, PG 99, 1076-1077)

Monahii trebuie să demonstreze în practică fierbințeala credinței și decizia lor de a nu îngădui nici cea mai mică inovație și abatere. Acesta este lucrul lor: «Deci, dacă sunt niște monahi în aceste vremuri, să arate cu faptele. Iar lucrul monahului nu este să suporte orice înnoire a Evangheliei s-ar întâmpla ca să nu ofere un motiv de erezie și comuniune eretică pentru a lor pierzare, ei stând ca un model pentru mireni»9. Șederea în mănăstiri și ocuparea mănăstirilor și a locurilor stărețești, în timp ce există o luptă pentru adevăr, reprezintă o trădare a credinței și constituie un pericol de pierzanie pentru suflet, față de care nu este nimic din cele văzute de o valoare egală. Nu este suficient să fim ortodocși doar înăuntru, trebuie să dovedim și în afară.

Nu are nimeni obligația să asculte de episcopi și de sinoade când nu învață drept cuvântul adevărului. Erezia nu este Biserică; ereticii și cei care au comuniune cu ei nu sunt Biserică. Nu numai că nu suntem obligați să ascultăm de clericii care învață și dogmatizează  inovații, ci nici nu trebuie să-i primim ca clerici: «Căci avem poruncă de la același Apostol să-l ținem de inacceptabil și nici să nu-l socotim în clerul sfinților pe cel ce ar dogmatiza sau ar propune să facem noi ceva în afara a ceea ce am primit, în afara a ceea ce [stabilesc] canoanele Sinoadelor din răstimpuri, generale și locale». (Sfântul Teodor Studitul, Egumenului Teofil 1, 39, PG 99, 1048-1049. Și din această epistolă – în care recomandă lui Teofil «precum fugi de erezie, adică de eretici, de a nu avea nici comuniune cu ei, nici să fie pomeniți la dumnezeiasca Liturghie în această mănăstire neîntinată, pentru că sunt puse de sfinți să fie rostite foarte mari amenințări asupra celor care fac compromisuri în ea până și la masă/ospeție» –, dar și din alte referințe asemănătoare reiese că Sfântul Teodor nu interpreta întreruperea pomenirii pur și simplu ca pe «o dojană și dezaprobare oarecare a unei fapte» și ca pe «o particularitate de ritual tipiconal», ci ca pe o întrerupere a pomenirii liturgice a numelui episcopului.)

Mai ales cu privire la subiectul și întrebarea dacă trebuie să vorbească cineva și să condamne credințele rele (kakodoxiile) sau să tacă, ascultând de episcopi și de preoți, Sfântul Teodor este categoric. Când se primejduiește credința, toți trebuie să vorbească. Nu poate nimeni să aducă pretexte, spunând că eu nu sunt episcop, ci om sărac, care mă îngrijesc de viața mea de zi cu zi. Chiar și firea nesimțitoare ascultă de Dumnezeu și tu rămâi în tăcere și fără glas? «Căci porunca Domnului este a nu tăcea în vremea când se primejduiește credința. „Vorbește, zice, și să nu taci!” Și: „Dacă se va feri, nu va binevoi sufletul Meu în el”. Și: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Așa încât, atunci când cuvântul este despre credință, nu se poate spune: cine  sunt eu?»10. De altfel, acest lucru îl urmăresc ereticii, să oprească să fie auzit cuvântul adevărului și să stăpânească amăgirea. «[…] nu trebuie să stăm în adunarea deșertăciunii, nici să intrăm cu cei fărădelege, nici să mergem sau să ne reunim cu cei care fac rău Bisericii»11. De aceea și trebuie să ne depărtăm de ei pe cât putem și, dacă este posibil, nici să nu ne întâlnim cu ei. Cu ereticii «chiar și a vorbi ceva nu este numai de prisos, ci și păgubitor»12.

Nu trebuie să se amestece conducătorii politici în chestiunile Bisericii  pentru  că aceasta  este competența clericilor: «Îți vom răspunde  aceasta înainte de  toate, că cele ale  Bisericilor aparțin preoților și învățătorilor, iar împăratului îi este lăsată administrarea lucrurilor din afară». Cine sunt cei care se taie de Biserică: cei care nu ascultă de eretici și de episcopii care propovăduiesc o erezie și de conducători sau cei care se taie de adevărul Evangheliei și de dogmele credinței?13

Sfântul Simeon Noul Teolog: «sfaturile învățătorilor buni sunt bune, iar ale celor răi sunt rele; și din semințele rele mereu sunt roade rele»14. De aceea, trebuie fiecare să cerceteze singur Sfânta Scriptură și mai ales scrierile Sfinților Părinți, ca să judece pe baza lor cele pe care îl învață și le face întâi-stătătorul. «Cercetează și tu însuți dumnezeieștile Scripturi și mai ales scrierile practice ale Sfinților Părinți; ca să compari cu ele cele învățate și săvârșite de învățătorul și înainte-stătătorul tău, ca să poți să le vezi ca într-o oglindă și să le observi. Și îmbățișează cele care conglăsuiesc cu Scripturile și ține-le în minte, iar cele ilegitime și străine să le discerni și să le respingi, ca să nu fii amăgit. Căci  mulți  amăgitori și învățători mincinoși, să știi, au apărut în zilele acestea»15.

Sfântul Simeon Noul Teolog, atunci când a dat lui Arsenie egumenia obștii, a pus de la început monahilor ascultarea și supunerea bună față de noul egumen pe baza recomandării cunoscute a Apostolului Pavel: «supuneți-vă conducătorilor voștri și-i ascultați» (Evrei 13, 17), totuși a făcut deosebire că această ascultare nu este fără discernământ și fără condiții; ascultă cineva când nu există încălcare a poruncilor lui Dumnezeu sau a canoanelor și rânduielilor apostolice, totuși, când se primejduiește Evanghelia și sunt date de-o parte legile Bisericii, nu numai că nu trebuie să asculte de egumen, ci chiar și de înger care abia a coborât din cer și învață diferit decât ceea ce au bine-vestit apostolii. «În cele în care nu este încălcare a poruncilor lui Dumnezeu sau a canoanelor și a rânduielilor apostolice, sunteți datori să ascultați cu totul, cu toată necesitatea și să vă supuneți ca Domnului; dar în cele prin care se primejduiește Evanghelia lui Hristos și legile Bisericii Lui, nu numai că nu trebuie să vă supuneți celui care vă îndeamnă și vă poruncește, ci nici unui înger acum din cer și care vă bine-vestește ceva în afara a ceea ce au bine-vestit văzătorii Cuvântului». (NICHITA STITHATUL, Viața și petrecerea Sfântului Părinte Simeon Noul Teolog, Filocalia sfintelor nevoințe, ΕΠΕ 19A, pp. 144-146)

Numai când suntem siguri că părintele duhovnicesc are părtășie cu Sfântul Duh trebuie să facem ascultare fără deosebire; altfel ascultăm nu de Dumnezeu, ci de oameni, devenim robi ai oamenilor. Călăuză în viața noastră trebuie să avem Sfânta Scriptură și scrierile Părinților. Apostolul Pavel spune cu claritate: «Vă poruncim, fraților, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă țineți departe de orice frate care umblă fără rânduială și nu după predania pe care ați primit-o de la noi» (2 Tesaloniceni 3, 6).

Din păcate, la marile canale (n.n. radio și TV) porțile sunt încuiate. Acolo au liber și permisiune să iasă în față toate învățăturile stricate, deși multe stații mici plătite rezervă ore multe pentru promovarea ereziilor și a rătăcirilor. După cum a spus un cunoscut părinte, chiar și la stațiile bisericești radio și TV, continuăm să hrănim poporul cu roșcove protestante și ne abatem de la cuvântul puternic patristic. Este atotputernică orânduirea bisericească New Age. Ținta ei de bază este să fie amuțite vocile tradiționale ortodoxe. Să domnească absolut argumentele ecumeniștilor și ale înnoitorilor. Să rămână poporul necatehizat și necălăuzit. Să nu existe dialog adevărat, confruntare de argumente, ca să se arate care este adevărul. Sunt deranjați și de adunările pe care le organizăm la nivel universitar și consideră că și pentru acestea trebuie să avem permisiunea și binecuvântarea lor; să facem ascultare și să nu spunem cuvântul adevărului.

Mereu a deranjat și deranjează cuvântul adevărului; deci trebuia Hristos să aibă permisiunea lui Anna și Caiafa, a cărturarilor și a fariseilor, ca să vorbească poporului? Arhiereii le-au interzis Apostolilor să vorbească despre Hristos, după cum interzic și multora astăzi să vorbească despre Sfânta Ortodoxie: «Le-au poruncit să nu mai vorbească deloc, nici să învețe în numele lui Iisus» (Fapte 4, 18). Patriarhii și episcopii eretici au întemnițat și au exilat pe mărturisitorii credinței, ca să domnească propriul lor cuvânt teologic. În mica biserică a Sfintei Anastasii (Învieri) a fost circumscris Sfântul Grigorie Teologul, în timp ce în toate celelalte biserici din Constantinopol domneau și propovăduiau episcopii și preoții arieni. Deci trebuia să ia de la ei permisiune ca să rostească faimoasele Cuvântări teologice și să readucă Ortodoxia în Constantinopolul stăpânit de arianism? Nu înțeleg mulți că și astăzi Biserica este stăpânită de ecumeniști? Că în puține biserici se aude de sus cuvântul autentic al Ortodoxiei? Că au domnit și s-au impus ecumeniștii? Deci de la ei vom lua permisiune și binecuvântare ca să eliberăm Biserica din robia rătăcirii?

Toate celelalte credințe, după cum a spus Sfântul Cosma Etolul, sunt mincinoase, rătăcite, erezii. Acestea au permisiune și voie să umple, prin toate mediile tipărite și televizate, cu stricăciunea lor împotriva Evangheliei și a Sfintei Ortodoxii. Deci acestora, care se străduiesc să stingă, să îngroape, să interzică învățătura ortodoxă le răspundem, după cum au răspuns Sfinții Apostoli arhiereilor iudeilor, care trăiesc și astăzi sub altă formă: «Trebuie să ne supunem mai degrabă lui Dumnezeu decât oamenilor»! (Fapte 5, 28-29)

Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ”Dacă te războiești cu omul, fie îl biruiești, fie ești biruit de el, însă dacă te războiești cu Biserica este cu neputință să o biruiești, căci este cu neputință a-L birui pe Dumnezeu”, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos conduce Biserica și El este Capul ei.

Ce șoptește diavolul la urechile unor patriarhi ai Patriarhiei Constantinopolului, masoni? ”Nu sunteți doar voi Biserică, Dumnezeu îi iubește pe toți, îi iubește și pe protestanți, îi iubește și pe monofiziți, și Biserică sunt toți”. În aceste zile, un profesor din Austria, susținător al Sinodului din Creta, ne-a surprins spunând: ”Bine, dar toți aceștia care se împotrivesc”, adică noi toți, ”afirmă că doar Biserica Ortodoxă este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Și oare greșim dacă spunem că suntem Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, Biserica Părinților? Aceștia însă nu cred acest lucru, cred că toți sunt ”biserici”, că toți ereticii sunt ”biserici” și că toți ereticii se vor mântui. Au început, deci, de la începuturile secolului al XX-lea să propovăduiască această erezie a ecumenismului, cum că nu se mântuiesc oamenii doar în Biserica Ortodoxă, ci se mântuiesc orișiunde și se mântuiesc chiar și în alte religii. Iar ecumenismul inter-creștin a devenit ecumenism inter-religios.

Ecumenismul spune că nu suntem doar noi adevărul, există și în altă parte adevăruri, există și în altă parte mântuire. Ne așteptam, deci, ca acest ecumenism, această panerezie mai rea decât toate ereziile, așteptam să fie condamnată. Și ne-am luptat pentru acest lucru. Cele 18 volume ale periodicului Theodromia, de 18 ani încoace, sunt pline de aceste strădanii pe care le-am făcut împotriva panereziei ecumenismului. Sfântul Munte, arhierei, noi, lumea. Vă aduceți aminte cum a fost cu venirea Papei, ce revoltă a fost atunci? Și ce s-a întâmplat? A fost condamnată panerezia ecumenismului? Și ce este acel lucru care ne face acum să nu tolerăm încă această situație? De ce am tolerat atâția ani această situație? Nu mai exista loc de altă amânare.

Acel punct nodal care dovedește că trebuie să întrerupem pomenirea este Sinodul din Creta. Nu mai e loc de amânare. A avut loc ”consacrarea” ecumenismului la cel mai înalt nivel. Canonul spune: ”când episcopul propovăduiește erezia cu capul descoperit, să întrerupem pomenirea”.

În textul pe care l-am trimis către Mitropolitul Tesalonicului îi spun următoarele: ”Din categoria episcopilor ecumeniști faceți parte și Preafericirea Voastră, Kir Antim, așa cum v-am explicat în urmă cu câteva zile în epistola pe care v-am trimis-o, răspunzând la «părinteasca» Voastră epistolă mustrătoare în care îmi recomandați să nu mai vorbesc despre ecumenism și nici împotriva Sinodului din Creta. Pentru că tulbur, chipurile, conștiinta pleromei Bisericii. Ați adeverit cât se poate de clar, cu capul descoperit, identitatea Voastră ecumenistă prin acceptarea elogiatoare a pseudosinodului din Creta, la întrunirea plenară a Sinodului Bisericii Greciei din 23-24 noiembrie 2016 și prin porunca de a fi împărțită și citită în sfintele biserici ale mitropoliei Voastre foarte mincinosul text «Către popor». Oricât v-ați strădui și Preafericirea Voastră și ceilalți episcopi ecumeniști să cosmetizați acest pseudosinod, nu veți reuși, pentru că acesta nu este nici sfânt, nici mare, nici sinod, după cum reiese din mărturia adevărată a pliromei Bisericii. Deci, deoarece demersul Vostru cade sub incidența celor prevăzute de canoane despre episcopii care propovăduiesc erezia, anume potrivit prevederilor Canonului 15 al Sinodului I–II Ecumenic din timpul Sfântului Fotie, sintetizând tradiția patristică și apostolică, din acest motiv întrerup pomenirea numelui Vostru la sfintele slujbe, începând în mod simbolic de azi, Duminica Ortodoxiei.

Conștiința mea duhovnicească nu suportă ca, pe de o parte, Biserica, potrivit Sfinților Părinți și Sfintelor Sinoade, să condamne azi toate ereziile și pe iconomahi, iar dumneavoastră să recunoașteți ereziile ca ”biserici” și să constituiți dimpreună cu iconomahii protestanți Consiliul Mondial al Bisericilor. Dacă aș continua să pomenesc numele Vostru aș declara că sunt și eu ecumenist, că am aceeași credință cu Preafericirea Voastră și că mint în fața adevărului Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce sfințește și este sfințit pe Sfânta Masă, așa cum Preafericirea Voastră mințiți acum, alături de aproape toți episcopii vechii și noii Grecii, afirmând cu glas mare că Patriarhul Bartolomeu și Sfântul Sinod «drept învață cuvântul adevărului». […] Eu nu voi provoca schismă, pentru că nu voi adera la nicio grupare schismatică, nici nu voi pomeni alt episcop, ci voi aștepta cu nădejdea cea bună să reiau pomenirea Voastră atunci când, în mod public și în biserici, veți condamna ereziile monofizitismului, a papismului, a protestantismului, panerezia ecumenismului și veți respinge pseudosinodul din Creta.

Dacă rămâneți în cugetele Voastre filopapistașe și ecumeniste nu doresc să mai am nicio părtășie cu Preafericirea Voastră, urmând astfel povățuitorului Ortodoxiei, Sfântului Marcu Evghenicul, care rezumând tradiția sinodală și patristică a Bisericii, spunea: ”Toți învățătorii Bisericii, toate Sinoadele și întreaga Sfântă Scriptură ne îndeamnă să-i evităm pe eterodocși și să nu avem legătură cu ei”. Recomandă Sfântul Marcu să ne ferim de cei de cuget latin, care corespund ecumeniștilor de azi, așa cum fuge cineva de șerpi. Și, de asemenea, avea convingerea că pe cât se îndepărtează de Patriarhul filocatolic și de cei de un cuget cu el, pe atât se apropie de Dumnezeu și de Sfinți și pe cât se desparte de aceștia, se unește cu adevărul și cu Sfinții Părinți și teologii Bisericii”. Pe cât ne îndepărtăm de ecumeniști, ne apropiem de Dumnezeu.

Eu, ca un neînsemnat păstor și învățător, îmi fac datoria față de Biserică, azi, în Duminica Ortodoxiei și mă rog și aștept și de la dumneavoastră, fraților, să faceți ce vă luminează Dumnezeu. Amin.

*

NOTĂ: Părintele Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Universităţii Aristotelice, a întrerupt pomenirea Arhiepiscopului Antim al Tesalonicului, în 5 martie 2017 (în Duminica Ortodoxiei) pentru că acesta i-a interzis, prin scrisoare oficială, Părintelui Theodoros Zisis să se exprime împotriva pseudosinodului din Creta.


1 La Sfântul Eustatie al Antiohiei, ΕΠΕ 37, 140, PG 50, 602.

2 ΒΕΠΕΣ 33, 199.

3 Despre proorocii mincinoși, ΒΕΠΕΣ 33, 197.

4 Epistola 240, 3, Către preoții din Nicopole, ΕΠΕ 3, 226.

5 Strofe pentru sine. Poemul 12, către sine și despre episcopi, ΕΠΕ 10, 174.

6 Desființarea scrisorii lui Ignatie al Antiohiei 3, ΕΠΕ 3, 608.

7 Cuvântul 2, De apărare pentru fuga în Pont, ΕΠΕ 1, 176. PG 35, 488C.

8 Viața 29, PG 90, 101.

9 Epistolă către egumenul Teofil 1, 39, PG 99, 1049.

10 Logofătului Pantoleon 2, 81, PG 99, 1321.

11 Viața 64, PG 99, 173.

12 Viața 72, PG 99, 180-181.

13 Viața 74, PG 99, 181-184.

14 Capete practice și teologice 32, Filocalia sfintelor nevoințe, ΕΠΕ 3, p. 242.

15 Ibidem 33, p. 242.  

Abrevieri:

ΒΕΠΕΣ (B.E.P.E.S.): Biblioteca Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti greci, Ed. Apostoliki Diakonia a Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Atena, 1955 şi urm.

ΕΠΕ (E.P.E.): Părinţi greci ai Bisericii, Ed. „Grigorie Palama”, Tesalonic, 1972 şi urm.

P.G. : J. P. Migne, Patrologiae cursus completus, series graeca 1-161 (Patrologia Greacă), Paris, 1857-1912.

(Sursa: Protoprezbiter Theodoros Zisis, Reaua ascultare şi sfânta neascultare, Editura Babel, Bacău, 2020)

*

O recenzie a acestei cărţi puteţi găsi aici:

https://ortodoxiacatacombe.wordpress.com/2021/01/24/aparitie-editoriala-de-exceptie-cartea-parintelui-theodoros-zisis-reaua-ascultare-si-sfanta-neascultare/

*

Cartea în format pdf poate fi descărcată de aici:

Sfinţi Părinţi care au întrerupt comuniunea cu cei ce nu credeau sau nu învăţau ortodox (III)

Un mare apărător al învăţăturii ortodoxe şi un reazem de nădejde al Sfântului Grigorie (Palama) a fost şi monahul cărturar Iosif Kalothetos. Acesta a caracterizat falsa biserică a patriarhului Calecas drept „şubredă şi depărtată de Dumnezeu”. Prin urmare, patriarhul „trebuie să se supună Bisericii noastre, pe care cu puţin mai-nainte a părăsit-o, răzvrătindu-se”1. Pentru toate acestea, sfinţitul Iosif sfătuia: „Trebuie să ne rupem de părtăşia cu el”2.

După unirea mincinoasă de la Florenţa (1439), la întoarcerea delegaţiei ortodoxe în Constantinopol, „toţi duhovnicii, egumenii şi preoţii se lepădau de ei ca de nişte latinizanţi″3 şi au încetat comuniunea cu cei ce semnaseră unirea (dintre episcopi, singurii care n-au semnat au fost marele Marcu Evghenicul şi episcopii Stavropolei şi Iviriei).

Ieromonahul Teofan din Imvrios, prieten preaiubit al Sfântului Marcu, îi scria împăratului un cuvânt care se încheia astfel: „În numele lui Dumnezeu, să se îndrepteze ceea ce nu s-a făcut drept, pentru că se vor despărţi de noi şi Sfântul Munte şi patriarhiile care au aflat de acest lucru, care nu s-a săvârşit în chip drept, dar şi tot cel ce voieşte să fie creştin ortodox”4.

Într-o scrisoare de-a sa, marele Mărturisitor Marcu îi scria ieromonahului Teofan la Evrip: „Cei mai mulţi dintre fraţi, luând curaj din exilarea mea, îi mustră cu asprime pe nelegiuiţi (latinofroni) şi pe călcătorii dreptei credinţe şi ai legiuirilor părinteşti. Îi alungă de pretutindeni ca pe nişte necuraţi, nesuferind să liturghisească împreună cu ei, nici să-i pomenească vreodată în Tainele Bisericii ca pe nişte creştini […]. Îţi cer să te încingi cu râvna după Dumnezeu ca om al lui Dumnezeu, prieten al adevărului şi ucenic adevărat al Sfântului Isidor. Să-i sfătuieşti pe preoţii lui Dumnezeu să se păzească cu orice chip de împărtăşirea cu mitropolitul lor latino-cugetător şi să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească vreodată, nici să-l socotească arhiereu, ci lup năimit. Tot aşa să nu slujească deloc în bisericile latineşti, ca să nu vină şi asupra noastră mânia lui Dumnezeu, care s-a abătut asupra Constantinopolului, din pricina fărădelegilor petrecute în el […]. Iar călugărul acestui păstor al vostru, năimit, şi nu adevărat, sus-zisul episcop al Monemvasiei, după ce a luat de la împărat egumenia Mănăstirii Înaintemergătorului, nici nu e pomenit de monahii săi şi nici măcar nu-l tămâiază ca pe un creştin […]. Fugiţi deci şi voi, fraţilor, de împărtăşirea cu cei ce n-au împărtăşire (cu Biserica) şi de pomenirea celor ce nu sunt (vrednici) de pomenit”5.

În Mănăstirea Pantocrator din Constantinopol vieţuia învăţatul monah Ghenadie (mai înainte Gheorghe) Sholarios, care după adormirea Sfântului Marcu (1444) i-a urmat acestuia la conducerea partidei antiunioniste. La 12 noiembrie 1452, Ghenadie a fost convocat la palat împreună cu mai mulţi oameni ai Bisericii pentru o consfătuire în privinţa unirii. A refuzat să meargă, declarându-le printr-o scrisoare acestea: „[…] pomenirea papei sau a oricăruia dintre episcopi eu nu o socotesc lucru neînsemnat, de vreme ce părtăşia duhovnicească a celor de un cuget şi supunerea desăvârşită faţă de păstorii cei adevăraţi se arată prin pomenire. Sinoadele, ca şi ceilalţi Părinţi, statornicesc că «se cuvine să fugim de părtăşia cu cei de a căror cugetare ne scârbim»6. […] Şi, precum Părinţii noştri, niciodată nu mă voi împărtăşi cu papa şi cu cei ce au cu el împărtăşire. Fiindcă se cade a imita bunacinstire a Părinţilor, de vreme ce nu avem sfinţenia şi înţelepciunea lor”7.

Când, la 12 decembrie 1452, latini şi greci au slujit împreună Sfânta Liturghie în Catedrala „Sfânta Sofia”, consfinţind în acest fel unirea8, antiunioniştii au alergat la chilia lui Sholarios, întrebându-l ce să facă. Atunci Ghenadie a lipit de uşa chiliei un nou manifest în care spunea: „O, romei vrednici de milă, pentru ce aţi rătăcit şi depărtându-vă de la nădejdea în Dumnezeu, nădăjduiţi în puterea francilor, şi împreună cu Cetatea, care curând va pieri, v-aţi pierdut şi buna-cinstire? Milostiv fii mie, Doamne! Mărturisesc înaintea Ta că sunt nevinovat de o asemenea nelegiuire. Ştiţi, oameni sărmani, ce săvârşiţi? Odată cu robia care stă să vină asupra voastră, aţi pierdut şi cucernicia moştenită de la Părinţi şi aţi mărturisit necucernicia; vai vouă când veţi fi judecaţi!”9. Atunci toţi cei ce erau împotriva unirii – egumeni, monahi, cler şi popor – au anatematizat unirea şi pe unionişti. „Nu vrem – ziceau – nici ajutor de la latini, nici unire; piară de la noi slujbele azimiţilor!”10. O astfel de antipatie stăpânea în sufletele ortodocşilor, încât priveau Biserica „Sfânta Sofia” ca pe o sinagogă a iudeilor, un sălaş al demonilor sau un altar idolesc11. Nu se duceau acolo ca să nu se întineze, nici nu aduceau tămâie sau alte prinoase. Mai târziu, toţi clericii care au luat parte la Liturghia din 12 decembrie au fost afurisiţi (excomunicaţi), iar biserica târnosită din nou, ca una ce fusese profanată de latini12.


1 Epistola a doua, cap. 7, apud D. Tsamis, Scrierile lui Iosif Kalothetos, p. 373.

2 Epistola a doua, cap. 9, ibidem, p. 374.

3 Silvestru Syropoulos, Les Memoires (Memoriile), partea a doisprezecea, cap. 1, p. 546.

4 A. Dimitrakopoulos, Grecia ortodoxă, pp. 105-106.

5 Ibidem, pp. 103-104.

6 Sfântul Atanasie cel Mare, Către cei ce se îndeletnicesc cu viaţa singuratică, P.G. 26, 1188B.

7 Ghenadie Sholarios, Opere complete, vol. 3, pp. 167-170.

8 S. Bilalis, Ortodoxia şi papismul, vol. 2, pp. 81-82.

9 M. Doukas, Istoria turco-bizantină, cap. 36, 3, p. 484.

10 Ibidem, cap. 36, 4, p. 486.

11 A. Dimitrakopoulos, Istoria Schismei, pp. 165-166.

12 A. D. Kyriakos, Istoria Bisericească, vol. 2, 155, p. 54.

(Sursa: Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa 2015, pp. 406, 412, 443, 445, 452-455, 459-460)

Sfinţi Părinţi care au întrerupt comuniunea cu cei ce nu credeau sau nu învăţau ortodox (II)

În anul 428, în scaunul episcopal al Constantinopolului a urcat Nestorie1, predicator cu darul elocinţei şi ascet cu vieţuire aspră. Însă acest bărbat vanitos avea credinţe cu totul stricate şi hulitoare, care literalmente răsturnau „taina cea din veci ascunsă” (Coloseni 1, 26) şi mântuirea neamului omenesc. Nestorie cugeta cele ale lui Arie2, iar credincioşii „nu au voit să aibă părtăşie cu el, de vreme ce are astfel de cugete. Astfel, chiar şi acum, poporul din Constantinopol nu merge la bisericile lui, afară de câţiva nemintoşi şi adulatori de-ai săi. Mai toate mănăstirile şi arhimandriţii3 nu au comuniune cu el, temându-se ca nu cumva să se vatăme din pricina credinţei lui”- zice Sfântul Chiril al Alexandriei în Epistola 11, P.G. 77, 81BC – […] fiindcă acolo unde se aduce vătămare credinţei în Dumnezeu, cinstirea faţă de părinţi să înceteze4.

Într-o epistolă trimisă de arhimandritul Vasile diaconul, monahul Tarasie citeţul împreună cu alţi monahi, împăraţilor Teodosie şi Valentinian5 se arată că: „unii preacucernici preoţi l-au mustrat de multe ori în faţă pe Nestorie la Sinod, pentru nesupunerea lui faţă de dreapta credinţă. […] Toţi aceşti clerici au încetat, până astăzi, comuniunea cu Nestorie şi tot de aceea şi alţii se feresc, în ascuns, de împărtăşirea cu el.6

Cuviosul Ipatie era egumen al Mănăstirii Rufinienilor din Calcedon. Mai înainte încă de înscăunarea lui Nestorie, acest Cuvios avusese o vedenie prin care i se descoperea abaterea patriarhului de la dreapta credinţă. Astfel, când comoara cea rea a inimii aceluia a început să iasă la iveală şi Ipatie „a cunoscut cugetele lui Nestorie, că nu erau cele ce se cuveneau să fie, a şters îndată numele lui din dipticele bisericii, ca să nu mai fie pomenit la Proscomidie. Înştiinţându-se despre aceasta evlaviosul episcop Evlalie, s-a temut de urmările unei asemenea fapte; şi cum lucrul se răspândea şi se făcea cunoscut, Nestorie însuşi i-a cerut să-l mustre pe Ipatie, căci Nestorie era încă episcop în Constantinopol. Deci i-a zis Evlalie lui Ipatie: De ce ai şters numele lui, mai-nainte de a vedea ce se va petrece?. Iar Ipatie i-a răspuns: <De când am auzit că vorbeşte necuviincios despre Domnul meu, am încetat comuniunea cu el şi nici numele nu i-l mai pomenesc; fiindcă nu mai este episcop>.”7

Patriarhul Acachie al Constantinopolului (472-489) a refuzat să-i primească în comuniune pe cei doi adversari ai Sinodului de la Calcedon. Cuviosul Eftimie cel Mare (376-473) şi monahii aflaţi sub povăţuirea sa nu aveau nicio părtăşie cu Teodosie, chiar dacă aproape toţi monahii din pustia Palestinei şi locuitorii din cetăţi i-au urmat în apostazia sa. Înainte de a se retrage în pustie, Marele Eftimie a mărturisit că, în ceea ce-l priveşte, nu va avea niciodată părtăşie cu faptele nelegiuite ale lui Teodosie, nici nu se va supune rătăcirii lui şi le-a poruncit părinţilor să nu aibă nicio părtăşie cu apostazia. Cuviosul Gherasims-a despărţit şi el de comuniunea cu Teodosie, şi împreună cu el (s-au încredinţat) şi alţi pustnici: Petru, numit Gurnit, Marcu, Iulon şi Siluan.8

În anul 511, împăratul Anastasie Dikoros a reuşit să-l amăgească pe Sfinţitul Macedonie şi să obţină de la acesta un înscris prin care mărturisea că recunoaşte primele două Sinoade Ecumenice, în timp ce le trecea sub tăcere pe celelalte două. Acest gest neaşteptat al patriarhului a provocat sminteală în rândul monahilor şi al clericilor săi, şi „revoltate, mănăstirile din jurul Constantinopolului l-au părăsit pe patriarhul Macedonie9. Când acesta a mers să slujească în vestita Mănăstire a Dalmaţilor, monahii au refuzat să liturghisească împreună cu el. Patriarhul a fost nevoit atunci să se disculpe în biserică, mărturisind că recunoaşte Sinodul al IV-lea Ecumenic şi-i anatematizează pe toţi cei care nu-l primesc10. În urma acestei mărturisiri, monahii au acceptat să liturghisească împreună cu el.

În cele din urmă, Anastasie l-a exilat pe Sfinţitul Macedonie în Evhaita, în cursul aceluiaşi an (511). Succesorul său, Timotei (511-518), a încercat să înscrie în diptice numele lui Sever, dar a fost împiedicat de popor. „De părtăşia cu Sever fugeau toţi ortodocşii, şi mai cu seamă monahii […]”11. „Săvârşindu-se egumenul Mănăstirii lui Die, Timotei a mers acolo pentru hirotonia şi instalarea unui nou egumen. Dar cum monahii erau de partea Sinodului de la Calcedon, egumenul s-a lepădat a fi hirotonit prin mâinile unui patriarh ce nu recunoştea al IV-lea Sfânt Sinod. Atunci Timotei a rostit: <Anatema tot celui ce nu primeşte Sinodul de la Calcedon!>, şi candidatul la egumenie a primit hirotonia12.

Când acelaşi împărat, Anastasie, l-a silit pe patriarhul Ierusalimului să se împărtăşească cu Sever, acesta a ales mai degrabă să fie scos din episcopie decât să se împărtăşească cu acel eretic: „Iar Ilie al Ierusalimului, fiind silit de împărat sau să se împărtăşească cu Sever, sau să fie scos din episcopie, sprijinit de monahi, mai vârtos a voit să fie scos din episcopie”13. Mâniat, împăratul l-a surghiunit pe Ilie (516) şi în locul lui l-a aşezat pe Ioan, care se învoise să-l recunoască pe Sever şi să anatematizeze Sinodul de la Calcedon. Înştiinţându-se de aceasta, Cuviosul Sava cel Sfinţit (438-532) şi părinţii din pustie l-au rugat cu stăruinţă pe Ioan să nu-l primească în comuniune pe Sever.

După Sinodul din Lateran (649) – sinod convocat împotriva ereziei monotelismului -, Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost prins şi dus şi el la Constantinopol împreună cu doi ucenici ai săi, spre a fi judecat. Aici, dregătorii i s-au plâns Cuviosului că nefiind el însuşi în comuniune cu Biserica Constantinopolului, acest lucru constituie pentru toţi o pildă puternică pentru a rupe la rândul lor comuniunea cu bizantinii. Fiind audiat la palat, eparhul l-a întrebat, printre altele: „<Eşti în comuniune cu Biserica de aici, sau nu?>. El a răspuns şi a zis: <Nu>. I-a zis acela:<De ce?>. Şi a răspuns: <Fiindcă a respins Sinoadele (Ecumenice)>.”14 Atunci aceia i-au spus mărturisirea lor eretică, pe care, desigur, Sfântul a respins-o, drept care a fost exilat de împărat în Vizya Traciei. Acolo a primit vizita episcopului Teodosie al Cezareei însoţit de două căpetenii (656), cărora le-a explicat de ce nu este în comuniune cu Biserica Constantinopolului. Observaţiei lui Teodosie că nu trebuie considerată dogmă ceea ce se săvârşeşte prin iconomie, Sfântul Maxim i-a răspuns: „[…] <Îmi porunciţi ca având toate acestea scrise în cartea inimii mele, să vin să mă împărtăşesc cu Biserica ce propovăduieşte astfel de dogme şi să mă fac părtaş cu cei ce socotesc că-i stau împotrivă diavolului, dar se întorc în realitate împotriva lui Dumnezeu? Să mă ferească Dumnezeu, Cel ce pentru mine S-a făcut Om fără de păcat!.> Şi punându-le metanie, a zis: <Orice vă este poruncit să faceţi robului vostru, faceţi; eu însă nicicând nu mă voi face părtaş cu cei care primesc aceste inovaţii>”15.

Credincios rânduielilor apostolice şi patristice care privesc relaţiile noastre cu eterodocşii, Sfântul Ioan Damaschin respingea cu totul comuniunea cu aceştia16 şi îi sfătuia pe ortodocşi: „Cu toată puterea să ne păzim să nu luăm împărtăşanie de la eretici şi nici să dăm17.

Sfântul Teodor Studitul le scria preaiubitelor sale monahii: „Nespus mă bucur şi dau slavă lui Dumnezeu, fiindcă aud că aţi rămas până acum întru totul curate de părtăşia cu ereticii. […] Fiindcă adulter este, o, preaînţeleptelor, chiar şi a se împărtăşi cineva cu ereticii.18. Altă dată, din nou, scria următoarele: „Păziţi-vă încă pe voi înşivă, rogu-vă, de erezia stricătoare de suflet, a cărei împărtăşire este înstrăinare de Hristos19. Păzitor riguros al sfintelor canoane şi al Sfintei Predanii, s-a ferit până la moarte de împărtăşirea cu ereticii şi de pomenirea episcopilor eretici. Credea şi propovăduia că: simpla pomenire a unui episcop eretic constituie o „întinare” şi ştirbeşte ortodoxia celui care îl pomeneşte20; comuniunea cu ereticii ne desparte cu totul de Hristos21; nu numai ereticii, dar şi cei ce sunt în comuniune cu ei sunt vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi, potrivit lui Atanasie cel Mare, trebuie să ne ferim nu numai de cei dintâi, dar şi de cei de-ai doilea22; pâinea eretică îi face pe cei ce o primesc în acest chip (ca împărtăşanie) să aibă părtăşie între ei23 ; biserica ce se pângăreşte de eretici nu mai este biserică sfântă a lui Dumnezeu, ci casă pângărită, cum zice Marele Vasile, de vreme ce îngerul care se afla într-însa, precum în orişice biserică, s-a îndepărtat din pricina necucerniciei ereticilor. De aceea nici jertfa ce se săvârşeşte într-însa nu este bine-primită la Dumnezeu24. Spunea de asemenea că este mai bine ca cel nebotezat să se boteze, la caz de nevoie, de către un monah sau un mirean ortodox, decât să moară nebotezat sau să primească botezul de la eretici25. Interzicea să facem rugăciune, să aducem prinoase de ulei sau ceară pentru eretici, ori să le facem parastase, „căci nu sunt lucruri de joacă cele dumnezeieşti […] Nici nu va fi aşezat cu ortodocşii cel ce nu are părtăşie cu Ortodoxia26. De asemenea, nu îngăduia să facem panaghii, panihide sau rugăciune pentru ortodocşii care au murit având împărtăşire cu ereticii27, nici să-i pomenim la Dumnezeiasca Liturghie, chiar dacă ar fi vorba de tatăl, mama sau fratele nostru28. În acord cu învăţătura dumnezeieştilor canoane, interzicea chiar statul la masă cu ereticii29 sau cu cei ce sunt în comuniune cu aceştia30. Astfel, „Chiar şi dacă mănâncă împreună, sau bea, sau are o legătură de prietenie cu ereticii, are să dea răspuns31.

Sfântul Fotie cel Mare s-a opus îndeobşte denaturării Simbolului de credinţă şi încălcării vechilor predanii ale Bisericii, a apărat suveranitatea, drepturile şi dogmele Bisericii sale şi a luat atitudine împotriva abaterii papismului de la calea statornicită de canoane şi a ambiţiei acestuia de a-şi întinde supremaţia şi asupra Răsăritului Ortodox. Răsăritenii „potrivit obiceiului străvechi al Bisericii […] aşteptau îndreptarea Bisericii Romei şi din această pricină se arătau îndelung-răbdători32. „Din iconomie, au tăcut multă vreme, socotind că latinii îşi vor îndrepta în bine inovaţiile lor, dar cum aceia au rămas în propria lor îndărătnicie, i-au despărţit din comuniunea Bisericii33.

Mănăstirea Perivleptos din Constantinopol, în care a vieţuit monahul Eftimie Zigaben, în timpul împăratului Alexie I Comnenul, „s-a îngrădit cu meterezele dreptei credinţe împotriva a toată erezia […]34.

Sfântul Gherman cel Nou, patriarhul Constantinopolului (1224-1240) într-o scrisoare de-a sa din anul 1229, îi îndeamnă pe ortodocşii din Cipru: „Fugiţi cu grăbire, depărtându-vă de preoţii care s-au plecat stăpânirii latine. Să nu vă adunaţi cu ei în biserică, nici să nu primiţi din mâinile lor vreo binecuvântare. Fiindcă este mai bine să vă rugaţi lui Dumnezeu singuri în casele voastre, decât să vă adunaţi în biserică dimpreună cu slugarnicii latino-cugetători. […] Acei clerici care recunosc Biserica noastră şi voiesc să ţină credinţa predanisită de Părinţi, să nu se plece arhiereilor lor care s-au supus latinilor. Nici să nu le dea câtuşi de puţin ascultare, din pricină că episcopii îi vor afurisi (cu scopul de a-i convinge să se supună Bisericii Latine), fiindcă o asemenea afurisenie n-are nicio putere, ci se abate mai curând asupra celui ce a dat-o35.

Când la Sinodul episcopilor latini de la Lyon (1274) a fost proclamată, cu mare pompă, unirea Bisericilor, Sfântul Iosif patriarhul Constantinopolului nu a recunoscut unirea, chiar dacă într-una din bisericile din Constantinopol era pomenit şi papa, iar citirea Apostolului şi a Evangheliei se făcea şi în latină36. După demisia Sfinţitului Iosif, scaunul său a fost luat de nestatornicul Vekkos. Patriarhul şi împăratul latinofron au purces la punerea în aplicare a unirii, unul slujindu-se de retorică, iar celălalt de forţă. „Împăratul s-a gândit la mijlocul cel mai tiranic, dacă nu se făceau părtaşi cu toţii la învăţătura lui37. Mihail dorea o acceptare unanimă a unirii şi minimaliza cu bună ştiinţă concesiile făcute în vederea ei. Antiunioniştii însă au respins unirea şi privindu-i ca pe nişte întinaţi pe cei ce o recunoscuseră, s-au despărţit de patriarhul Vekkos şi de partida lui38. Îi învinuiau pe aceştia că au căzut din preoţie, iar Tainele pe care le săvârşesc sunt nevalide39, potrivit canoanelor 1 şi 2 ale Sinodului al III-lea Ecumenic40. De aceea, îi îndemnau pe credincioşi să nu meargă la bisericile unde slujeau patriarhul şi clericii unionişti.

Între mărturisitorii care au respins unirea s-au numărat şi părinţii din Sfântul Munte Athos. După înlăturarea Sfinţitului Iosif din scaunul patriarhal, aceştia i-au adresat Sinodului arhieresc o scrisoare asemănătoare celei pe care i-o trimiseseră şi împăratului Mihail. În scrisoare sunt combătute în detaliu inovaţiile papistaşe, papa este calificat încă o dată drept „eretic” şi „apostol al satanei41, iar latinii drept „atei” şi au arătat că, „potrivit canoanelor, episcopii care se împărtăşesc cu ereticii şi supun Biserica lui Dumnezeu pierzării catolice se lipsesc de preoţie şi sunt proscrişi, adică sunt vădiţi tuturor ca unii care s-au rupt de trupul ortodox al Bisericii.”42 Consecvenţi cu cele scrise în epistole, părinţii au încetat prin urmare orice comuniune cu cei ce acceptaseră unirea cu latinii.

Sfântul Atanasie, patriarhul Constatinopolului, nu se lenevea să propovăduiască, în pustie sau în pieţe, învăţând plinătatea credinţei noastre şi acrivia dogmelor. Îi îndemna pe credincioşi să se păzească de rătăcirea latină, „care îndepărtează de Dumnezeu”, şi a reuşit să atragă numeroşi ucenici. Înfuriat de toate acestea, episcopul de Ganos, care fusese înscăunat de patriarhul Vekkos, l-a chemat pe Sfânt împreună cu ucenicii săi. „[…] Le-a cerut să le fie părtaşi, cel puţin, la rugăciunea dinaintea mesei şi să se împărtăşească din mâncarea comună. Când însă nebunul arhiereu a văzut că Sfântul era de neînduplecat şi în aceasta şi aducea în discuţie canonul apostolic (al 10-lea) care zice că dacă s-ar ruga cineva împreună, chiar şi în casă, cu cel scos de la împărtăşire, acela să se afurisească, n-a mai putut să rabde spiritul vitejesc şi neînfrânt de dreptate al marelui Părinte[…].”43 Sfântul Atanasie „povăţuia, îndemna, sfătuia şi-i ruga pe fraţi să stăruie cu răbdare în viaţa curată şi în dogmele drepte; să respingă din tot sufletul împărtăşirea cu latinii, orice necaz ar trebui să sufere pentru aceasta, spre slava şi cinstea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.”44

Cuviosul Nicodim Aghioritul relatează despre mărturisitorul Isaia, monah aghiorit şi tovarăş de nevoinţă al Sfântului Grigorie Sinaitul, următoarele: „Acest Fericit a pătimit multe răutăţi de la împăratul latino-cugetător Mihail Paleologul, fiindcă nu voia să aibă împărtăşire cu patriarhul de atunci, Ioan Vekkos, pentru inovaţia adusă dogmei ortodoxe, ci mişcat de râvnă dumnezeiască, s-a luptat mult pentru Ortodoxie, şi prin învăţătura sa neobosită, şi râvna şi ardoarea sa asemenea, i-a unit pe toţi mai desăvârşit cu Biserica Dreptslăvitoare a lui Hristos45.

Partea a III-a: https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2021/01/22/sfinti-parinti-care-au-intrerupt-comuniunea-cu-cei-ce-nu-credeau-sau-nu-invatau-ortodox-iii/


1 Nichifor Calist, Istoria bisericească, vol. 14, cap. 31, P.G. 146, 1157B.

2 Sfântul Chiril al Alexandriei, Omilia 4, P.G. 77, 996A.

3 La origine, acest titlu îi desemna pe conducătorii mănăstirilor, care puteau fi aleşi chiar dintre simplii monahi pentru a conduce obştile mai mari. Ulterior această treaptă va presupune în mod obligatoriu starea preoţească, dar nu şi funcţia de conducător al mănăstirii. (n. trad.)

4 Epistola 17, P.G. 77, 105C-108A.

5 Este vorba de împăraţii Teodosie al II-lea, numit şi „cel Tânăr” sau „cel Mic”, suveranul Imperiului Roman de Răsărit (408-450) şi Valentinian al III-lea, împărat în Apus (424-455). (n. trad.)

6 P.G. 91, 1472A-1480A.

7 Florile pustiei, vol. 6, pp. 93, 94.

8 Chiril de Schitopolis, Viaţa celui întru Sfinţi Părintelui nostru Eftimie, cap. 27 (pentru traducerea românească, vezi şi: Vieţile pustnicilor Palestinei, op. cit., pp. 85-87).

9 Nichifor Calist, ibidem, vol. 28, cap. 25, P.G. 147, 173C.

10 M. Ghedeon, Tablouri patriarhale, p. 137.

11 Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 6005, P.G. 108, 369B.

12 M. Ghedeon, ibidem, p. 140.

13 Cuviosul Teofan, ibidem, anul 6004, P.G. 108, 368B.

14 Sfântul Maxim Mărturisitorul, cap. 13, P.G. 90, 128A-C (pentru traducerea românească, vezi şi: Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662) şi tovarăşii săi întru martiriu: papa Martin, Anastasie Monahul, Anastasie Apocrisiarul. „Vieţi” – actele procesului – documentele exilului, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, pp. 131-132).

15 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Despre întâmplările din timpul primului exil, cel din Vizya, cap. 9-12, P.G. 90, 144B-145C (pentru traducerea românească, vezi şi ibidem, pp. 143-146).

16 Sfântul Ioan Damaschin, Mărturisire despre dreapta cugetare, cap. 8, P.G. 94, 1432C.

17 Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, op. cit., p. 204.

18 Epistola 19, cartea a doua, P.G. 99, 1176B

19 Epistola 60, cartea a doua, P.G. 99, 1276C.

20 Epistola 220, cartea a doua, P.G. 99, 1699A.

21 Epistola 174, cartea a doua, P.G. 99, 1544C.

22 Epistola 119, cartea a doua, P.G. 99, 1393A.

23 Epistola 154, cartea a doua, P.G. 99, 1480CD.

24 Epistola 80, cartea a doua, P.G. 99, 1320B.

25 Epistola 24, cartea a doua, P.G. 99, 1192AB.

26 Epistola 197, cartea a doua, P.G. 99, 1597AB.

27 Epistola 219, cartea a doua, P.G. 99, 1660C.

28 Ibidem, P.G. 99, 1665D.

29 Ibidem, P.G. 99, 1665C.

30 Epistola 215, cartea a doua, P.G. 99, 1649D-1652A.

31 Epistola 32, cartea a doua, P.G. 99, 1205AB.

32 Dositei al Ierusalimului, Dodekavivlos, cartea a opta, cap. 2, 6, p. 304.

33 Ibidem, cartea a şasea, cap. 7, 9, p. 278.

34 A. Papavasileiou, Eftimie I. Zigaben, p. 30.

35 Gherman al Constantinopolului, Epistolă trimisă în insula Cipru, apud K. N. Sathas, Biblioteca medievală, vol. 2, pp. 10, 11.

36 G. Pahymeris, Mihail Paleologul, cartea a cincea,cap. 22, P.G. 143, 853B-854A.

37 Iosif Kalothetos, Viaţa şi petrecerea celui întru Sfinţi Părintelui nostru Atanasie, 19, apud D. Tsamis, Scrierile lui Iosif Kalothetos, p. 475.

38 I. Anastasiou, Vestita prigoană…, în „Viaţa athonită”, p. 223.

39 H. Arampatzis, Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea, p. 109.

40 Pidalionul – Cârma Bisericii Ortodoxe, op. cit., pp. 188-190.

41 V. Laurent, J. Darrouzes, Dossier Grec de l’union de Lyon (Dosarul grec al unirii de la Lyon), p. 423.

42 H. Arampatzis, Biserica Ortodoxă şi Roma în secolul al XIII-lea, p. 107.

43 Iosif Kalothetos, Viaţa şi petrecerea celui întru Sfinţi Părintelui nostru Atanasie, 22, apud D. Tsamis, Scrierile lui Iosif Kalothetos, pp. 478-480.

44 Ibidem.

45 Noul Ekloghion, pp. 337-338.

(Sursa: Străjerii Ortodoxiei. Luptele monahilor pentru apărarea Ortodoxiei, Editura Egumeniţa 2015, pp. 89-95, 102, 138, 141-142, 158-159, 161, 170, 224-227, 244-245, 280, 287-290, 305-306, 315, 333-335, 352-353, 362-363, 372, 374)