Afară!

Afară din cmb-ul babilonic, ,,cel care a ajuns locaș demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, și colivie tuturor păsărilor spurcate și urâte,, (Apocalipsa 18, 3). Afară din acest loc de spurcăciuni și hule împotriva lui Dumnezeu, unde sodomiții de toate felurile au ajuns să fie numărați în rândul ,,bisericilor,,. Au recunoscut ereticii în Creta statut de […]

Afară! — ORTODOXIAÎNCATACOMBE
Publicitate

Despre Părintele Mihai Cantor și îngrădirea sa față de panerezia ecumenistă

Pentru cei care încă nu îl cunosc pe Părintele Mihai Cantor sau cunosc prea puține detalii despre sfinția sa și îngrădirea sa față de panerezia ecumenistă, oferim în cele ce urmează câteva date lămuritoare în acest sens.

Părintele Mihai Cantor a fost hirotonit preot în 27 decembrie 2005, de către Episcopul Petroniu Florea, pe atunci episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe a Oradei (din anul 2008 episcop al Episcopiei Ortodoxe a Sălajului). A slujit ca preot paroh la două parohii sălăjene: Parohia Ortodoxă Bârsău-Mare (2006-2008) și Parohia Ortodoxă Bozna (2008-2017). În anul 2015, alături de soția sa, prezbitera Roxana-Cristina Cantor, părintele Mihai semnează Mărturisirea de credință împotriva ereziei ecumenismului (https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2020/02/16/901/), urmând ca în 1 noiembrie 2016 – după acceptarea de către Sinodul BOR a „sinodului” din Creta și în baza Canonului 15 I-II Constantinopol – să întrerupă pomenirea la sfintele slujbe a ierarhului său, Episcopul Petroniu Florea, pe motiv de participare și semnare a documentelor eretice de la „sinodul” cretan din 16 iunie 2016 și propovăduire publică a ereziei ecumenismului.

Semnăturile episcopilor participanți la sinodul din Creta

În plus, la începutul anului 2017, susținut de soție, de pr. Vasile Iovița și alți credincioși din Episcopia Sălajului, părintele Mihai Cantor înaintează o scrisoare ierarhului locului, prin care îi cere acestuia să se dezică de sinodul eretic din Creta, să își retragă semnătura de pe actele emise de sinod și să condamne ecumenismul.

Drept urmare, Episcopia Sălajului, în martie 2017 îi înaintează părintelui Mihai o adresă prin care este acuzat de schismă, instigare la atitudini și fapte negative, neascultarea față de autoritățile bisericești și amenințat cu caterisirea, în cazul în care nu își cere iertare și nu reia pomenirea ierarhului.

Întrucât părintele Mihai Cantor a refuzat acest lucru, în data de 16 martie 2017 a fost oprit de la slujire, iar în data de 28 martie 2017 deferit consistoriului eparhial, judecat în lipsă, caterisit pe nedrept și înlăturat din parohie – caterisire pe care părintele Mihai nu o consideră validă, declarând că, va rămâne pe mai departe slujitor al lui Hristos, că nu va părăsi Biserica Ortodoxă Română și nici nu va pomeni un alt episcop la sfintele slujbe, ci va folosi în continuare formula patristică „pe toți arhiereii ortodocși care drept învață cuvântul adevărului”.

De precizat este faptul că în hotărârea de caterisire, i se aduc părintelui Mihai și alte acuzații nefondate, precum:

  • „se subliniază faptul că prin acțiunile sale, părintele Mihai Cantor se află în rătăcire”;
  • „se reține, de asemenea, și faptul că părintele Mihai Cantor, pe plicul în care a trimis dosarul de apărare se adresează Chiriarhului doar cu Petroniu Florea, nemaitrecându-i și demnitatea de Ierarh” (acuzație nefondată deoarece părintele Mihai i s-a adresat în toate scrisorile cu „Preasfinția Voastră”, „Preasfințite Părinte Episcop”);
  • „părintele Mihai Cantor se face vinovat și de faptul că susține o mărturisire de credință împotriva „panereziei Ecumenismului”, publicată de Schitul Prodromu, în limba greacă și tradusă în limba română, pe care a semnat-o încă din anul 2015″ (se observă că panerezia ecumenismului apare, în hotărârea consistoriului, între ghilimele, prin aceasta arătându-se că aceștia nu recunosc ecumenismul ca fiind erezie).

Din anul 2017 și până în prezent, părintele Mihai Cantor se află pe linia nepomenirii, continuând lupta împotriva ereziei ecumenismului alături de Pr. Theodoros Zisis, Pr. Vasile Iovița, Pr. Cosmin Tripon, Pr. Ioan Ungureanu, Ieromonah Grigorie Sanda, Ieromonah Paisie, Pr. Claudiu Buză, Mihai-Silviu Chirilă și alții care se află pe calea corectă a îngrădirii de erezie.

„Așadar, întâi-stătătorii de care am vorbit înainte sunt eretici și își propovăduiesc erezia lor cu curaj și din acest motiv se despart creștinii (supușii) lor de ei chiar și înainte de a fi făcută o judecată sinodală referitoare la această erezie, cei care se îndepărtează nu numai că nu sunt condamnați pentru această despărțire, ci sunt vrednici de cinstea cuvenită, pentru că nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțire, ci mai degrabă au eliberat Biserica de schismă și de erezia acestor falși episcopi. Vezi și Canonul 31 Apostolic.”

Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, Ediția a IV-a, 1886, p. 292

„Dacă patriarhul sau mitropolitul sau episcopul este eretic și ca un eretic propovăduiește erezia cu capul descoperit, adică fără nici o reținere, și în mod deschis învață dogme eretice, cei care se depărtează de el, oricare ar fi ei, nu numai că nu sunt vrednici de pedeapsă pentru aceasta, ci sunt vrednici de cinste ca niște ortodocși, pentru că se despart de comuniunea cu ereticii. Aceasta înseamnă „îngrădiți.” Zidul îi desparte pe cei din interiorul lui de cei din afara lui. Deci, ei nu s-au îndepărtat de episcop, ci de un fals episcop și un fals învățător, nici nu au creat vreo schismă în Biserică, ci mai degrabă au scăpat Biserica de schisme, pe cât le-a fost cu putință.”

Zonaras, P.G., volumul 137, p. 1069

Scrisoare de protest a Gherondei Gavriil, ucenicul Sfântului Paisie Aghioritul, faţă de persecuțiile monahilor care au cuget ortodox

„Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de  Dumnezeu”. (Gheronda Gavriil)

Preacuviosului Egumen,
Părintelui Arhimandrit Nicolae
și binecuvântatei conduceri (gherontie=Sinaxa părinților)
din Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Cinstiți Părinți, binecuvântați!

Cu respectul cuvenit față de voi, în calitate de conducere mănăstirească a tuturor fraților dependenți de Mănăstirea noastră, aș dori să vă supun atenției un subiect foarte serios, care trebuie abordat cu sentimente frățești și pe baza obligației pe care o au toți creștinii, și mai ales noi, monahii, de a nu ceda în probleme de credință și adevăr.

Este vorba despre persecuția neîndreptățită, fără iubire de frați și nimicitoare pe care o suportă de ani de zile fratele nostru Părintele Cosma Ieromonahul de la Chilia Sfântul Atanasie al Alexandriei, care aparține de Schitul Sfântului Panteleimon. Ieromonahul în cauză locuiește aici în Sfântul Munte de treizeci și doi (32) de ani, dintre care ultimii douăzeci (20) ca monah care aparține de M-rea Cutlumuș în Chilia pe care am menționat-o.

Motivele care m-au determinat să vă adresez această scrisoare într-o manieră frăţească sunt următoarele: Ieromonahul Cosma este fiul meu duhovnicesc și, datorită acestei legături duhovniceşti, sunt la curent cu situația lui și îndeosebi cu acuzaţiile la adresa lui pe care se străduiesc să i le aducă conducătorii (administratorii)  Sfintei Mănăstiri și a Schitului, care sunt cu totul nedrepte și inexistente.

Decizia sa de a nu participa la slujbele de obște în biserica principală (catolicon) a Schitului, precum și evitarea împărtășirii bisericești cu Părinții din Schit au un suport dogmatic și canonic. Nu vrea să-l pomenească pe Patriarhul eretic (αἱρετίζοντα) Bartolomeu, promotor și stâlp al panereziei ecumenismului, pentru că, pomenindu-l, înseamnă că și el crede la fel. Procedează corect în ce privește evitarea împărtășirii cu părinții din Schit, pentru că aceștia au comuniune cu schismaticii și nehirotoniții din Ucraina, pe care nu-i recunoaște mai mult de jumătate dintre ortodocși, zece din cele paisprezece Biserici Autocefale. V-ați gândi vreodată să recomandați clerului și călugărilor din aceste zece Biserici să aibă comuniune cu schismaticii, așa cum au făcut, din păcate, unii egumeni, ieromonahi și monahi aghioriți? Nu cumva, în loc să-l urmăriți pe Pr. Cosma, ar fi trebuit, ca Sfântă Mănăstire, să cereți Sfintei Chinotite să nu fie recunoscut noul mitropolit necanonic Epifanie al Kievului și să nu permiteți clerului noii biserici pseudo-autocefale să lucreze ca cler ortodox când vizitează Sfântul Munte?

Acesta este motivul principal pentru comportamentul, în opinia voastră, inacceptabil și chipurile anti-monahal al comportamentului bunului Ieromonah, despre care ar trebui să vă răzgândiți după explicațiile suficiente pe care vi le-a dat în scris prin scrisoarea sa din 31.8.2021/13.9.2021, al cărei conținut mi l-a comunicat și mie, ca Părinte al lui duhovnicesc,  și cu care sunt total de acord. Călugărul trebuie desigur să respecte principiile monahale și să-și țină făgăduințele, slujbele, îndatoririle, obligațiile comune datorate Mănăstirii și Schitului. Totuși, mai presus de toate acestea, mai presus de mult-proclamata ascultare fără discernământ față de stareți și episcopi, mai presus de episcopocentrismul de inspirație papală, chiar și mai presus de rugăciunea și slujba de obște, este mărturisirea Ortodoxiei, a adevărului mântuitor, a cărei absență le face pe toate celelalte inutile. Nu așa spunea marele conducător monahal, Cuviosul Teodor Studitul, atunci când îi critică pe călugării din vremea lui care justificau inovațiile și ereziile? „Deci, dacă sunt monahi unii în vremurile de acum, să arăte din fapte. Lucrul monahului este să nu tolereze nici din întâmplare vreo inovație a Evangheliei, ca să nu fie luați drept exemplu de erezie și de comuniune cu ereticii de către mireni, spre a lor pierzanie” (PG 99, 1049).

A nu avea comuniune cu ereticii și schismaticii este o învățătură statornică ​​a tradiției apostolice și patristice, iar pozițiile evanghelice și patristice sunt nenumărate. Mă limitez să amintesc doar două exemple, al unui Mare Ascet, care a întemeiat monahismul și este numit Dascălul pustiului, și al celui mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu, care a strălucit ca aghiorit și a proslăvit întreaga Ortodoxie, dar și Sfântul Munte. Mă refer la Marele Antonie și la Sfântul Grigorie Palama. Marele Atanasie ne relatează despre primul că a fost uimitor și bine-cinstitor în probleme de credință.  Nu a avut comuniune niciodată cu meletienii schismatici, nici cu ereticii manihei și arieni, dintre care pe unii i-a alungat din mănăstirea sa când a aflat din convorbiri cum rătăceau. El a spus chiar că sunt mai rele decât otrava șarpelui cuvintele lor: „A fost foarte minunat și bine-cinstitor în cele ale credinței. Nu a avut comuniune nici cu melitienii schismatici, știind răutatea și apostazia lor de la început; nici nu a vorbit prietenește cu maniheii sau cu alți eretici decât până la povățuire spre întoarcerea la buna-credință, socotind și vestind că prietenia și tovărășia cu ei este o vătămare și pierzare a sufletului. Așa se scârbea și de erezia arienilor și poruncea tuturor să nu se apropie de ei și nici să țină reaua lor credință. Când s-au dus la el cândva unii dintre arieni supărați, după ce a examinat și a aflat că sunt necredincioși, i-a alungat din latura lui, spunând că sunt mai rele decât veninul șarpelui cuvintele lor” (Viața 68).

Sfântul Grigorie Palama, în calitate de ieromonah aghiorit, a întrerupt pomenirea ereticului Patriarh Ioan Caleca. În scrisoarea sa „Venerabilului kir Dionisie cel dintre monahi” notează de la început că există trei tipuri de ateism. Primului tip îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care neagă existența lui Dumnezeu. Celui de-al doilea tip de ateism îi aparțin ereticii, care distorsionează învățătura despre Dumnezeu, iar celui de-al treilea tip de ateism îi aparțin cei care tac și nu ii combat pe ateii din primul tip și nici pe ereticii din al doilea. La fel ca și astăzi, atunci existau aghioriți care nu doreau să intre în conflict cu patriarhul eretic. Ei chiar l-au criticat pe Sfântul Grigorie pentru că, în loc să se ocupe cu rugăciunea și să practice ascultarea, așa cum sfătuiesc și patriarhii, episcopii și stareții eretici de astăzi, el s-a dedicat criticării rătăcirii lui Varlaam. Sfântul Grigorie, deși era încă ieromonah, nu a ezitat să-l critice cu un limbaj aspru pe patriarhul varlaamit Ignatie al Antiohiei și să scrie că Biserica există acolo unde există adevărulRătăcirea și erezia te scot din Biserică. Acum cei amăgiți și ereticii  răspândesc ideea la credincioșii necatehizați că nepomenirea patriarhului sau a episcopului, adică îngrădirea canonică, te pune în afara Bisericii, în timp ce înăuntrul Bisericii sunt ecumeniștii eretici. Deci Sfântul Grigorie Palama era în afara Bisericii când nu l-a pomenit pe patriarh? Și în afara Bisericii au fost cei trei episcopi și tot Sfântul Munte, printre care și Sfântul Paisie, care au întrerupt timp de trei ani pomenirea patriarhului Atenagora (1969-1972)? Sfântul Grigorie spune: „De fapt, cei din Biserica lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt din adevăr nu sunt nici din Biserica lui Hristos și cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstorii și arhipăstori sfințiți pe ei înșiși și unii pe alții; căci noi am fost învățați că nu este caracterizat creștinismul prin fețe, ci prin adevăr și acrivia credinței.” (Desființarea scrisorii lui Ignatie 3).

Al doilea motiv care m-a motivat să scriu această scrisoare, în afară de a-mi declara acordul față de atitudinea mărturisitoare și vrednică de laudă a Ieromonahului Cosma, care se bazează pe învățătura și practica din toate timpurile a Sfinților, a fost admirația mea, și exprim aceasta cu profundă tristețe și amărăciune, că această persecuție de durată și neomenoasă împotriva lui este în mod esențial îndreptată încă o dată către persoana mea umilă. Ieromonahul Cosma este absolut de acord cu pozițiile și părerile mele cu privire la ceea ce tulbură Biserica în ultima vreme și zguduie ecleziologia ortodoxă și, din acest motiv, este singurul preot din zona din jurul Chiliei mele unde pot să particip la Liturghie și să mă împărtășesc cu preacuratele Taine. Prin urmare, impunându-i, fără motive serioase, fără abateri specifice, pedeapsa opririi de la slujbă, care, conform Dreptului Canonic, se impune cu un rechizitoriu specific și o procedură anume, căutați în esență să ne lăsați lipsiți de Liturghie și neîmpărtășiți pe mine și pe părinții din jurul meu, așa cum ați făcut mai devreme, persecutându-l pe părintele Irineu total pe nedrept.

Al treilea motiv pentru care vă scriu această scrisoare este faptul că trebuie evitată smintirea credincioșilor, care respectă și cinstesc Sfântul Munte, când sunt făcute cunoscute măsurile inumane, pentru prima dată auzite și nemaiauzite pe care le-ați luat împotriva Ieromonahului Cosma, ca să încovoiați reacțiile lui ortodoxe. Vă sunt cunoscute și nu le voi enumera. Nu l-ați încovoiat nici cu amenințarea expulzării din Chilia lui, nici cu întreruperea alimentării cu apă timp de nouă (9) luni. Monahii sunt prigoniți, nu prigonesc. Nu voi argumenta mai departe, pentru că știu că vă voi întărâta, dacă nu v-am întărâtat deja, susținând pe un frate al nostru persecutat, calomniat și șantajat pe nedrept. Grija voastră părintească și pastorală ar fi trebuit să se îndrepte către alţi fraţi dependenţi ai mânăstirii noastre, care au ieșit deplin de pe calea vieții și a desăvârșirii monahale, și pe ei ar fi trebuit să-i învăţaţi și să-i aduceţi în simţiri, nu pe Părintele Cosma, care, sub călăuzirea mea și a altor Bătrâni, face ceea ce este de la sine înțeles, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și nu celor puternici și tari ai lumii.

Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de  Dumnezeu. Vai, dacă Dumnezeu ar fi validat prigonirile ereticilor și a propovăduitorilor de erezii împotriva ortodocșilor!

Mă rog ca Dumnezeu, prin mijlocirile Sfinților Părinți mărturisitori și mai ales ale Părinților Aghioriți, să-l întărească și mai departe pe Părintele Cosma pe calea ortodoxă și să vă lumineze și pe voi să încetați a-l persecuta pe nedrept. Pedeapsa de șase luni de oprire de la slujire pe care i-ați impus-o nu este „trezitoare”, așa cum credeți, ci nedreaptă și răzbunătoare! Alții trebuie să se trezească și să înțeleagă cele de la sine înțeles pentru monahi. După sfatul și îndemnul meu, dar și al altor Bătrâni, nu va respecta regula opririi de la slujire pentru că nu este conformă nici cu litera, nici cu spiritul Sfintelor Canoane și, în consecință, nici măcar cu Carta Sfântului Munte și cu Regulamentul Intern al Mănăstirii.

Cu respect și nădăjduind în încetarea persecuției împotriva noastră,

Monahul Gavriil
Sfânta Chilie a Cuvioșilor Hristodul din Patmos și Arsenie Capadocianul
Sfânta Mănăstire Cutlumuș, Sfântul Munte Athos, 25.06.2022

Sursa: https://theodosie.ro/

Panerezia ecumenismului și cele două separări ale veacului al douăzecilea

În secolul al XX-lea s-a ivit o mare erezie în Biserică, erezia ecumenismului și aceasta a avut ca rezultat două separări: una numită a vechiului calendar și a doua în Sfântul Munte, săvârșită de monahi între anii 1970-1973. Dacă am dori să cântărim erezia ecumenismului în raport cu ereziile vechi – rămânând sinceri față de noi înșine – ar trebui să mărturisim că aceasta a pricinuit cea mai mare pagubă Ortodoxiei, nu atât pentru că a condus pe membrii Bisericii către alte erezii și către alte tabere, ci mai ales pentru că a schimbat din rădăcină cugetul ortodocșilor, într-atât încât să nu mai știm care sunt hotarele dreptei credințe și alte Bisericii, care este poziția corectă a dreptcredincioșilor față de eretici, care sunt obligațiile lor față de o erezie apărută în Biserică, care sunt limitele ascultării față de păstori în vreme de erezie și – cel mai important – să nu mai cunoaștem răspunderea personală a fiecărui ortodox în ce privește combaterea ereziei, nici prețul pe care este obligat fiecare să-l plătească în vederea stingerii văpăii eretice.

Ca să înțelegem această modificare radicală a cugetării dreptcredincioșilor, petrecută prin intermediul ereziei ecumeniste, vom aminti o pildă din perioada bizantină, cu puțin timp înainte de căderea imperiului.

Mai înainte am prezentat – din memoriile lui Silvestru Syropulos – litania de la înscăunarea patriarhului latino-cugetător Mitrofan, la întoarcerea de la sinodul din Florența (https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2022/06/11/1995/). Syropulos descrie cum în ceasul litaniei, poporul din Constantinopol, numai văzând pe cardinalul delegat de papă aproape de patriarh, înțelegea că patriarhul era latino-cugetător și nu voia nici măcar să ia binecuvântare. De asemenea, pomenește de preotul care din curiozitate voise să vadă cum se face întronizarea patriarhului, fără să ia parte la ea și pe care enoriașii săi l-au socotit numaidecât latino-cugetător și vânzător al credinței, delimitându-se de el până când acela a dat în fața lor făgăduință, cu jurământ, că nu se va mai apropia de latino-cugetători. Acesta era cugetul poporului și instinctul Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului.

În zilele noastre, dimpotrivă, vedem la televizor nu pe un cardinal la o litanie, ci pe însuși papa stând pe tronul catedralei patriarhale din Constantinopol (și din alte patriarhii), rostind Tatăl nostru la Sfânta Liturghie de Sfântul Andrei, dând sărutarea frățească patriarhului la „Să ne iubim unii pe alții”, binecuvântând pe ortodocșii care urmează să se împărtășească, cântându-i-se tropare și imnuri; pe toate acestea poporul ortodox le întâmpină cu asemenea apatiei și indiferență, ca și cum s-ar petrece nu la el acasă, ci pe altă planetă. Iar cel mai dureros este că și călugării aghioriți, aflați sub jurisdicția patriarhiei Constantinopolului, au aceeași atitudine față de acest gregorism eclezial.

Exact aceasta este alterarea cugetării suferită de ortodocși, a cărei cauză este erezia ecumenismului. Fiindcă ecumenism înseamnă – în fapt – schimbarea radicală nu doar a hotarelor credinței pe care le-au stabilit Părinții, nu doar a hotarelor stabilite de Sfânta Scriptură și de Sfintele Canoane, nu doar a Tradiției referitoare la înfruntarea ereticilor, ci și schimbarea radicală a cugetului dreptcredincioșilor, care trebuie să învețe (!) să le trateze pe toate acestea ca pe niște înțepeniri medievale, întuneric învechit, ca lipsă de dragoste și discernământ și ca pe o mentalitate a trecutului, care trebuie depășită, fiindcă nu ține pasul cu evoluția socială și cu cerințele contemporane ale Noii Ere.

Fără îndoială se cade să mărturisim că, prin absenteismul ortodocșilor, ecumenismul și-a ajuns întru totul țelul. Fiindcă lucrarea aceasta de alterare din rădăcină a cugetului ortodocșilor și-au asumat-o păstorii înșiși, chiar episcopii care de acum au rolul pe care îl jucau cândva uniții și misionarii protestanților. De cealaltă parte, norodul trebuie călăuzit să nu mai facă deosebire între cuviincios și necuviincios, ci ca să le socotească pe toate la fel.

Erezia ecumenismului constă în înlăturarea hotarelor Bisericii, în apropierea treptată – la nivel bisericesc – de toți ereticii și în întrepătrunderea ortodocșilor cu aceștia. Adică tocmai ceea ce Părinții au combătut, noi trebuie să iubim, ceea ce ei au ocolit, noi trebuie să îmbrățișăm, ceea ce ei au blestemat, noi trebuie să recunoaștem, ceea ce ei au retezat, noi trebuie să coasem la loc și ceea ce ei au condamnat, noi trebuie să dezvinovățim. De aceea spunem că ecumenismul nu este o erezie care lovește sau alterează o anumită dogmă, ci erezie care calcă totul în picioare, transformând treptat Biserica – prin dezrădăcinare și anulare – din Rai în peisaj lunar.

Faptul că astăzi ecumenismul înaintează către anularea hotarelor Bisericii și ale credinței în mod treptat și metodic este dovedit de lupta organizată împotriva adevărului și a credinței adevărate, precum și de punerea în aplicare a unui plan bine stabilit, așa încât toate să fie înghițite de popor și mai ales de monahi.

Iar faptul că ecumenismul, dimpotrivă, este prezentat ca și cum n-ar înlătura nimic din credință și Tradiție, iar păstorii – mai ales episcopii – se laudă și se înfățișează ca păzitori ai credinței și ocrotitori ai turmei, demonstrează că este cea mai vicleană erezie: erezie care se comportă asemeni sepiei, care cu cerneala ei tulbură apa și ia culoarea mediului înconjurător; erezia vremurilor de pe urmă în care diavolul va încerca să-i înșele și pe cei aleși.

Ceea ce ajută mai mult decât ne închipuim la consolidarea ereziei ecumeniste este evoluția științei și tehnologiei, precum și concepțiile contemporane despre lume, împreună cu care nu doar că se întovărășește de minune, dar de cele mai multe ori le folosește ca unelte și arme pentru a se răspândi. Cu alte cuvinte știința și tehnologia ne duc spre o viață lejeră, fără constrângeri și limite, fără nevoință și lipsuri, anulând de fapt viața ascetică a Bisericii: sărăcia, înfrânarea, strâmtorările și lupta împotriva patimilor. În vreme ce viziunile moderne despre lume vorbesc despre comunicare, unitate, înlăturarea barierelor, de pace, dragoste, împrietenire și – în special – de faptul că trebuie eradicate toate concepțiile vechi pentru a intra în spiritul Noii Ere. Toate acestea de bunăseamă că sunt pe placul ecumenismului, al cărui duh este lumesc și secularizat, dar sunt în opoziție cu întreaga Tradiție a Bisericii.

Astfel ecumenismul este prezentat în ochii lumii ca progresist, iar purtătorii săi ca oameni pacificatori și cu viziune largă, care se îngrijesc până și de ecologie și de salvarea planetei, pe când Ortodoxia ar fi statică, înțepenită în cele vechi, nemișcându-se nici măcar un pas din Tradiția ei! Pe deasupra, unificarea politică și guvernarea tuturor oamenilor în scopul pecetluirii lor, după modelul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, precum și dominația antihristului, ajută la întărirea ereziei ecumeniste, pentru că prin ea se reușește o unificare bisericească, o guvernare unică a „bisericii” și o interdependență cu evoluțiile politice, așa încât Biserica să nu încerce nicio împotrivire sau ocrotire a membrilor ei față de situația politică sau de apostazia spirituală.

Din cele puține pe care le-am amintit se înțelege că erezia ecumenismului este singura din istoria Bisericii care își dezvăluie treptat chipul, totdeauna în funcție de stadiul asimilării devierilor sale de către popor. Ereziile vechi își dezvăluiau de la bun început învățătura și conducătorii lor se luptau pentru consolidarea ereziei. Ecumenismul – din contră – nu se ocupă cu vânarea adepților, din moment ce predomină în rândurile păstorilor și episcopilor, ci se ocupă de propaganda sistematică în vederea alterării cugetării ortodocșilor, precum și cu apropierea meșteșugită și treptată față de eretici. De aceea [ecumenismul] este ajutat foarte mult de indiferența credincioșilor în probleme de credință și de atribuirea acestor probleme numai episcopilor.

Toate acestea au fost înfățișate în trecere, numai și numai pentru că trăim evoluția ereziei ecumeniste și pentru a conștientiza erezia vremii noastre, modul în care se impune, precum și care sunt purtătorii și uneltele ei.

Graiuri profetice ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

GRAIURI PROFETICE

                                                                                   (Culese din hrisoave greceşti)

1. La anii veacului din urmă,
Păstorii cei duhovniceşti
Se vor abate de la turmă,
Urmând curentelor lumeşti.

2. Păşi-vor ei pe cale strâmbă,
Lăsându-şi drumul părintesc,
Şi vor cânta la oi din „drâmbă”,
Iar nu din „fluier păstoresc”.

3. Vor face focul cu „progresul”
În „staulul duhovnicesc”
Şi fumul va stârni eresul
Retezului papistăşesc.

4. Atuncea lumea cu ştiinţă
Va face născociri mereu.
Şi nu va fi la ea credinţă,
Nici temere de Dumnezeu!

5. Poporul cel cu simplitate
– De frica veşnicelor munci –
Va mai păzi cu scumpătate
Dumnezeieştile porunci.

6. Dar vieţuind în neunire
Şi fără povăţuitori,
Vor fi urâţi de stăpânire
Şi mulţi vor sta prin închisori.

7. Acei cu râvnă mai fierbinte
La fapta bună şi smeriţi,
Vor fi ca cei ieşiţi din minte
De toată lumea socotiţi.

8. Înţelepciunea omenească
Va face idoli pe pământ.
Şi lumea vrea să folosească
Dezmăţul ca aşezământ.

9. Vor tunde bărbile şi părul
Şi hainele vor reteza,
Iar legile cu adevărul
La modă toate vor scurta.

10. La tineri nu va fi ruşine
Şi nici iubire între fraţi,
Iar moda va târî cu sine
Pe oamenii destrăbălaţi.

11. Atuncea Dumnezeu, cu greaţă,
Va căuta spre pământeni
Şi-i va lipsi pe mulţi de viaţă
Ca oarecând pe „sodomeni”.

12. Pământul îşi va pierde mana
Şi munca nu va fi cu spor,
Că mulţi vor crede pe Satana
Tovarăş slobozirii lor!

13. Atuncea lumea va să fiarbă
Ca un cazan la „pirostea”,
– Aprinsă de mânie oarbă –
Şi pacea ei se va lua.

14. Războaie mari, înfricoşate,
Se vor ţine aproape lanţ,
Dar mai grozav va fi ca toate
Al „celor şapte, la Bizanţ”!

15. Popoarele civilizate
Când mai vârtos vor progresa,
Ca fiarele înfometate
Cu dinţii se vor sfâşia.

16. Vor face „care” zburătoare,
Iar coada lor de scorpion
Va face iarăşi tulburare
Ca turnul de la Babilon.

17. Atunci vor fi ca armătură
Balauri groaznici de metal,
Împrăştiind pârjol din gură
Şi fumuri cu venin mortal.

18. La vii abia a treia parte
Din toată lumea va scăpa,
Iar restul se va da la moarte;
Apoi războiul va-nceta!

19. Căci Înger va veni din ceruri,
Strigând cu glas înfricoşat,
Să pună capăt la măceluri
Puterile din Ţarigrad.

20. Acolo Îngerii vor pune
Pe tronul bizantin un Sfânt
Şi paşnic toţi se vor supune,
Lipsind războiul pe pământ.

21. Atunci va fi Ortodoxia
În toată lumea strălucind,
Şi va să piară duşmănia,
Belşug şi dragoste fiind!

Sursa: Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2006 , pp. 196-198

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a VII-a: Sfântul Marcu Evghenicul)

12. Sfântul Marcu Evghenicul

Vom vorbi în continuare de ultimul apărător al Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului, Sfântul Marcu Evghenicul şi cum s-a îngrădit acesta de erezie.

După cum se știe, Sfântul Marcu s-a luptat împotriva papismului, care, exploatând declinul Bizanțului, a vrut să subjuge Ortodoxia – care i s-ar fi dat mai dinainte ca plată – în schimbul ajutorului militar și economic promis imperiului slăbit. Este cunoscut faptul că, dacă n-ar fi existat, prin bunăvoința lui Dumnezeu, Sfântul Marcu, în această perioadă critică pentru Ortodoxie, Răsăritul întreg s-ar fi papistăşit și credința adevărată ar fi fost ștearsă de pe fața pământului.

Lucrul important este că Sfântul nu s-a luptat împotriva sinodului de la Ferrara-Florența – aşa cum știe toată lumea – doar în timpul ședințelor, ci și după semnarea acordului și întoarcerea la Constantinopol. Iar tocmai aceste ultime lupte ale sale – rămase multora necunoscute – au, poate, mai mare însemnătate, fiindcă luptele sale din vremea sinodului nu au dat rod, din moment ce până la urmă a fost semnată unirea „bisericilor”, pe când cele de după sinod au avut succes deplin și au constituit cauza revenirii la Ortodoxie și a condamnării sinodale a conciliului florentin dimpreună cu papismul.

Primul lucru pe care l-a făcut Sfântul întorcându-se în Constantinopol – şi cel mai însemnat – a fost acela de a întrerupe comuniunea bisericească cu toți câți semnaseră unirea la Florența și cu cei care îi urmau. Această delimitare a ținut până la moartea sa. Sfântul Marcu a trecut la Domnul pe 23 iunie 1444 sau 1445, iar conciliul florentin s-a încheiat în 1439. Deci în toți acești cinci sau șase ani de după sinodul apusean, Sfântul a fost separat de toți cei care semnaseră și de adepții lor. În plus în acești ultimi ani ai vieții, a devenit căpetenia anti-unioniștilor prin luptele sale și a salvat Ortodoxia de supunerea în fața latinilor.

Este adevărat că ortodocșii acelor vremuri erau mult mai sensibili în ce privește credința față de ortodocșii zilelor noastre. De aceea se delimitau îndată de episcopii și clericii unioniști și latino-cugetători. Sfântul Marcu, într-o epistolă a sa, trimisă din insula Limnos, unde se afla exilat, ieromonahului Teofan la Evripos, descrie această separare: „Deci trecând în Kallipoli și venind în Limnos, am fost ținut aici și poprit de către împărat. Însă cuvântul lui Dumnezeu și puterea adevărului nu pot fi legate, ci mai degrabă aleargă și se răspândește; și cei mai mulți dintre frați, prinzând îndrăzneală de pe urma exilării mele, îi supun mustrărilor pe cei nedrepți și călcători ai credinței drepte și ai părinteștilor așezăminte și îi izgonesc de peste tot ca pe niște gunoaie, nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini.

Vedem că surghiunirea Sfântului s-a făcut pricină a răzvrătirii și separării multor clerici de episcopii latino-cugetători. Separarea s-a caracterizat totdeauna prin întreruperea comuniunii bisericești și a pomenirii: „nici primind să liturghisească împreună cu ei, nici pomenindu-i în vreun fel ca creștini”.

În continuarea aceleiași scrisori, Sfântul Marcu îl povățuiește pe ieromonahul Teofan cum să se poarte cu nou-hirotonitul episcop latino-cugetător al Atenei, căruia, probabil, Teofan i se supunea: „Aflu că a fost hirotonit de către latino-cugetători ca mitropolit al Atenei un copilandru, ucenic al episcopului de Monemvasia, care de cum a venit liturghisește fără osebire împreună cu latinii și hirotonește în chip nelegiuit pe câți găsește, oricum ar fi ei. Cer, deci, sfinției tale, ca, luând asupră-ți râvna cea pentru Dumnezeu – ca unul ce ești al lui Dumnezeu și prieten al adevărului și ucenic adevărat al Sfântului Isidor – să-i îndemni pe preoți să fugă în orice chip de împărtășirea cu el și nici să nu liturghisească împreună cu el, nici să-l pomenească cumva, nici arhiereu să-l socotească, ci lup și năimit, nici să slujească în vreun fel în bisericile latine, ca să nu vină și peste voi mânia lui Dumnezeu care s-a abătut asupra Constantinopolului din pricina fărădelegilor săvârșite acolo”.

Îndemnul Sfântului este deplina separare de episcopul latino-cugetător. Expresia Sfântului Marcu: „nici să slujească în vreun fel în bisericile latinilor” înseamnă, probabil, să nu liturghisească ortodocșii în bisericile latino-cugetătorilor și unioniștilor sau în cele pe care latinii le ocupaseră cu forța.

În aceeași epistolă Sfântul descrie cum se purtau monahii cu episcopul latino-cugetător al Monemvasiei: „Starețul năimitului – şi nu păstorului – vostru, episcopul cel fără de minte al Monemvasiei, luând de la împărat stăreția [mănăstirii] Înainte-Mergătorului, nici nu este pomenit de călugării săi, nici tămâiat măcar ca creștin, ci îl au numai ca pe un zănatic”.

La sfârșitul epistolei, Sfântul Marcu dă iarăși sfaturi referitoare la pomenirea latino-cugetătorilor: Fugiți, deci, și voi, fraților, de împărtășirea cu cei neîmpărtășiți și de pomenirea celor nepomeniți. Iată, eu, Marcu păcătosul, vă spun că cel care-l pomenește pe papă ca arhiereu ortodox se face vinovat de împlinirea a tot ce este latinesc, chiar și de tunderea bărbii, iar cel ce cugetă latinește va fi judecat împreună cu latinii și socotit călcător al credinței”.

Cam aceleași lucruri le scrie Sfântul referitor la credință, dimpreună cu alte povețe, starețului mănăstirii Vatoped: „Nimeni nu este stăpân peste credință, nici împărat, nici arhiereu, nici sinod mincinos, nici altcineva, căci numai Dumnezeu este Cel care ne-a încredințat-o prin Sine și prin ucenicii Săi”. Așadar în probleme de credință nu facem ascultare nici de arhiereu, nici de Sinod, ci de Hristos și de Apostoli.

În aceeaşi scrisoare spune stareţului: „Fugiţi, deci, fraţilor, de cei ce aduc şi de cei ce întăresc înnoirea latinilor şi – legaţi între voi prin iubire, un trup şi un duh întru acelaşi suflet, una cugetând – adunaţi-vă în jurul singurului nostru cap, Hristos…”. Aici Sfântul învaţă că Biserica nu este episcopocentrică, ci hristocentrică. Prin urmare adunarea mădularelor Bisericii se face în jurul lui Hristos.

De toţi aceştia Sfântul s-a separat după întoarcerea la Constantinopol. Acest lucru îl arată foarte lămurit într-o lucrare cu titlul: „Expunere a preasfinţitului mitropolit al Efesului, în ce fel a primit vrednicia arhieriei şi arătare a sinodului întrunit la Florenţa”. La sfârşitul acesteia Sfântul Marcu spune: „De atunci înainte aceia și-au săvârșit ale lor și au căutat spre învoirea cu cele hotărâte și spre celelalte ale unirii. Iar eu, despărțindu-mă după aceea de ei și petrecându-mi timpul de unul singur, ca să fiu unit cu sfinții mei părinți și învățători, le fac tuturor cunoscută părerea mea prin această scrisoare, ca să fie cu putință – celui ce vrea – să cerceteze pentru care din două n-am primit unirea făcută; pentru dogmele sănătoase ori pentru cele stricate”. Deci s-a separat ca să rămână unit cu Sfinții, ceea ce înseamnă că nu poți să fii laolaltă cu Sfinții și în același timp să comunici bisericește cu ereticii.

Din acest ultim fragment al expunerii se vede că întreaga scriere era în același timp și o declarație de îngrădire.

În același duh este și enciclica Sfântului cu titlul „Ortodocșilor aflați pe fața întregului pământ și în insule, Marcu episcopul mitropoliei efesenilor, bucurați-vă în Domnul!.” În această epistolă sobornicească, Sfântul Marcu îi avertizează pe destinatari cu privire la ereziile papistașilor. Aceste erezii le concentrează în cinci: 1) Adaosul din Crez; 2) Energiile create ale lui Dumnezeu; 3) Focul purificator; 4) Săvârșirea Sfintei Liturghii cu azimă; 5) Primatul papei peste toată Biserica.

La sfârșitul acestei epistole, referindu-se la „ortodocșii” unioniști și latino-cugetători care acceptau unirea cu papistașii, spune: Fugiți, dar, fraților de ei și de părtășia lor; căci unii ca aceștia sunt apostoli mincinoși, lucrători vicleni, preschimbați în apostoli ai lui Hristos. Și nu e de mirare, fiindcă satana însuși se preface în înger al luminii. Deci nu e o minune dacă și slujitorii lui se prefac în slujitori ai dreptății, al căror sfârșit va fi potrivit faptelor lor. Și iarăși în altă parte, tot despre ei spune Sfântul Apostol: «Unii ca aceștia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor și prin vorbe frumoase și binecuvântări păcălesc inimile celor fără de răutate»”. Aici Sfântul propovăduiește încă o dată delimitarea de „ortodocșii” latino-cugetători.

Însă, mai apoi, a fost nevoie ca Sfântul să se delimiteze și de „ai noștri”, care recunoșteau – odată ce aveau comuniune bisericească – rătăcirile papistașilor. Acest lucru nu l-a făcut Sfântul Marcu singur, ci și mulți alții, îndeobște clerici. Într-o epistolă către prezbiterul Gheorghe din Methoni, Sfântul spune în încheiere, cu referire la comuniunea bisericească: „Acestea puține dintre cele multe ți le-am scris spre păzire de nerușinarea acelora. Află că hotărârea sinodului mincinos – mai bine spus deșarta nouă-glăsuire după cum merită – n-a fost primită cu niciun chip de nimeni; ci și cei care s-au învoit și au semnat sunt urâți de toți; ca spurcați și trădători ai adevărului și nimeni dintre cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei. Dumnezeu cel ce pe toate le poate fie să rânduiască acestea spre folos și să îndrepteze Biserica Sa, pe care a răscumpărat-o cu Sângele Său. Păzește odorul cel bun al credinței, fugind cu totul de întinatele înnoiri. Deci ceea ce făcuse Sfântul au făcut majoritatea clericilor: pe toți cei care semnaseră îi socoteau vânzători ai adevărului și „nimeni din cei de aici n-a liturghisit vreodată împreună cu ei”.

Apostrofarea ortodocșilor de către latino-cugetători și delimitarea bisericească prin întreruperea pomenirii le descrie pe îndelete, în amintirile sale, marele ecleziarh Silvestru Syropulos. Silvestru redă dialogul avut cu oamenii împăratului: „Atunci au spus mijlocitorii: «Fiindcă voi nu spuneți nimic, atunci vom spune noi ceea ce credem că e bun și nevătămător. Despre hotărâre nu zicem nimic, căci se află ca și nepusă în practică. Însă zicem despre pomenire: nu vi se pare bun ca papa să fie doar pomenit și prin pomenire să fim uniți? Pomenirea nu e decât un cuvânt și pe acela îl rostește diaconul, iar prin acest cuvânt și uniți vom fi, nici ceva dintre dogme nu vom lăsa deoparte ori vom schimba ceva din datinile noastre». Răspuns-am noi: «Mult este cuvântul despre pomenire; căci [numai] aceia sunt pomeniți în biserici, care sunt de aceeași credință și părtași la aceeași Biserică; pe când nepărtașii nici pomeniți nu sunt, nici are voie vreunul dintre cei hirotoniți să se roage în biserici pentru un neîmpărtășit. Iar papa este neîmpărtășit (nepărtaș). Deci cum va fi pomenit cel ce este neîmpărtășit cu cei ce sunt părtași?» Atunci notarul mijlocitor zise: «Pomenirea papei nu este nici măcar pomenire; căci nu se roagă pentru el, ci numai zice diaconul un cuvânt: „Pe preafericitul papă Evghenie…” și nici el nu se roagă, nici nu cere de la alții rugăciune pentru papa». Zis-am eu: «Pomenirea dipticelor este mai mare decât toate pomenirile; căci celelalte pomeniri cer rugăciunea celor care aud și a celor afară din altar, pe când dipticele nu cer rugăciunea celor de afară, ci însuși patriarhul spune întâi: „Pomenește, Doamne, toată episcopimea ortodocșilor, care drept învață cuvântul Adevărului Tău”, așa încât se roagă întâi patriarhul pentru cei care învață drept. Îndată după aceea, luând cuvânt diaconul, rostește cu glas mare cine sunt cei care învață drept. Îi enumeră, deci, pe patriarhul nostru și pe cei ai Răsăritului ca drept învățând. Iar a învăța drept înseamnă – precum zice dumnezeiescul Gură de Aur – a tăia pe cele corcite. Pe când papa nu taie, ba chiar le aduce pe cele corcite. Așadar, dacă ar fi să se rostească numele papei împreună cu cele ale patriarhilor Răsăritului, se va ajunge în chip necesar la una din aceste două concluzii: ori că papa învață drept și răsăritenii nu – fiindcă se deosebesc în articolul despre purcederea Duhului Sfânt, care este unul dintre articolele Crezului și nu se învoiesc cu papa în această privință – ori că învață drept răsăritenii și papa nu. Deci cum să fie [lucru] binecredincios sau în alt fel binecuvântat a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i aduce laolaltă și a-i uni pe cei ce grăiesc unii împotriva altora ca și cum ar fi într-un gând? Iar mai de seamă și mai înfricoșător este că și Canonul al zecelea al Sfinților Apostoli zice: „Dacă cineva se roagă chiar și în casă cu cel neîmpărtășit să fie și el afurisit”. Iar patriarhul nu se roagă împreună cu papa, ci se roagă pentru el în numele întregii Biserici. Și luați seama cât se deosebește a se ruga în numele Bisericii de a se ruga împreună; mare lucru este și cu totul străin de Biserica noastră ortodoxă». Atunci a zis notarul: «Ferice ar fi fost dacă am fi prevăzut acestea și am fi scos cu totul dipticele din liturghie înainte de a vă fi pregătit să plecați în Italia». Apoi și altele multe zicându-ne ca să ne înduplece să ne întoarcem la treapta noastră de mai înainte și să ne învoim cu patriarhul, la urmă au adăugat: «Ne așteptăm să cugetați și să aflați un chip bun de a fi uniți, căci vi se va da de veste să veniți iarăși aici». Și cu acestea ne-am despărțit”.

Deci ce înseamnă cuvântul „drept învățând”? Nu e vorba de rugăciune, precum cred astăzi mulți în mod naiv. E vorba de o mărturisire, prin care anulezi public și bisericește orice altă mărturisire ortodoxă, de vreme ce prin pomenire îi pui laolaltă cu ortodocșii pe eretici, pe vrăjmașii Părinților îi faci apărători ai lor, iar pe cei certați îi arăți ca și cum ar fi împăcați. „Deci cum să fie de bună cuviință sau binecuvântat în vreun fel a pomeni la dumnezeiasca mistagogie și a-i așeza laolaltă și a-i uni pe cei neînvoiți ca și cum ar fi de acord?”

Marele ecleziarh Silvestru Syropulos ne descrie, în aceste amintiri, o împotrivire și o delimitare, vrednică de laudă, a poporului față de preotul din parohia lor. Preotul acesta, din simplă curiozitate – să zicem – a vrut să vadă cum se face înscăunarea noului patriarh. Deci când, în vremea sinodului de la Florența, patriarhul Iosif a murit, a fost ales, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și unionistul mitropolit al Kyzikului, Mitrofan. La această ceremonie a fost de față și episcopul latin Hristofor. Silvestru descrie cele întâmplate în legătură cu preotul Teofilact astfel:

„Pregătitu-s-a deci al Kyzicului și a primit înștiințarea; i-a chemat și pe mitropoliții Trapezuntei și Iracliei să fie de față la înștiințare (că va fi patriarh), dar n-au venit. Așadar în miercurea odovaniei praznicului Sfintei Învieri a lui Hristos, care a fost în ziua a patra a lunii mai, a venit la palat și a fost propus de împărat ca patriarh. Am fost de față și noi, atât la înștiințare, cât și la propunere și am mers înaintea lui cu alai la patriarhie; era acolo și episcopul latin al papei, Hristofor, stând tot drumul aproape de patriarh, de-a dreapta lui, fără să se depărteze câtuși de puțin de el. Acest lucru a provocat patriarhului mai multă învinuire și dezaprobare din partea poporului – ca primind latinismul – şi lua lumea binecuvântarea patriarhului cu mare scârbă, ba unii se și dădeau înapoi ca să nu aibă parte de blagoslovenia lui. Voi adăuga și o mică povestire spre dovedirea râvnei aprinse pentru dreapta credință a binecredinciosului și cu adevărat creștinescului popor de aici, povestire de altfel hazlie.

Un preot a vrut să vadă cum se face înscăunarea patriarhului; numele preotului era Teofilact. A împrumutat deci un cal, căci nu avea, și a venit la împărăție și văzând cele făcute acolo, a venit cu noi până la patriarhie. Apoi s-a întors acasă și la ceasul vecerniei a tras clopotul – căci era praznicul Înălțării – şi n-a venit nimeni în biserica lui; la fel a făcut și la utrenie și n-a venit nimeni. Aștepta și la ceasul liturghiei să-i aducă cineva prescură și nu i-au adus; de aceea nici n-a liturghisit. Nemulțumit, s-a dus la cei care obișnuiau să vină la biserica lui și a întrebat de ce n-au venit la biserică în zi de sărbătoare? Iar aceia i-au zis: „Fiindcă te-ai dus și tu după patriarh și te-ai latinit„. Preotul zicea: „Și cum m-am latinit? M-am dus doar să văd rânduiala pe care niciodată n-o văzusem, dar nici nu m-am îmbrăcat în veșminte, nici n-am cântat, nici n-am făcut altceva din cele preoțești. Atunci cum m-am latinit?” Aceia spuseră: „Dar te-ai amestecat și ai mers împreună cu latinizanții înaintea patriarhului latino-cugetător și ți-a fost de-ajuns  binecuvântarea lui„. Atunci s-a aprins de revoltă și le-a făgăduit cu jurământ că niciodată nu se va mai duce la patriarh sau la cei din preajma lui și cu chiu cu vai a putut să-i înduplece să vină iarăși la biserică. Chiar dacă această povestire a fost adăugată ca desert, ea poate fi celor doritori mărturie despre dispoziția pe care o are, cu ajutorul lui Dumnezeu, prea creștinescul acesta popor pentru dogmele sănătoase ale Bisericii și despre felul cum leapădă și cum urăște pe cele mincinoase și străine”.

Din această relatare se vede poziția poporului și aportul său la restaurarea Ortodoxiei. Poporul nu doar că-și cunoștea credința, dar știa și ce poziție trebuie să păstreze atunci când aceasta este vândută. Iar această poziție era delimitarea/îngrădirea. Mulțimile din Constantinopol, din cauză că episcopul latin stătea aproape de patriarh, au bănuit că patriarhul acceptă latinismul și luau binecuvântarea lui fără tragere de inimă. În plus, felul cum s-au purtat enoriașii preotului Teofilact – care în mod spontan, fără vreo înțelegere între ei, fără să-l întrebe pe duhovnic și să ceară binecuvântare, fără să se gândească la faptul că nu vor avea Sfânta Liturghie într-o zi de praznic etc. – demonstrează că delimitarea de păstorii eretici trebuie să lucreze ca și cum ne-am trage mâna înapoi atunci când ne frigem.

Silvestru Syropulos, referindu-se la procedura alegerii noului patriarh, ne povestește: „Iar împăratul, de nevoie, a vrut să facă [alt] patriarh; și mai întâi a poruncit unora din dregători să se întâlnească cu mitropolitul Efesului (Sfântul Marcu) și l-au socotit vrednic și l-au silit să se înduplece să devină patriarh. Iar dacă l-au aflat neprimind în ruptul capului aceasta, a poruncit să se facă alegere. Cât despre mitropolitul Efesului, n-au mai făcut vorbă să fie de față la alegere, fiindcă îl aflaseră separat de toți cei din sinod; însă pe al Iracliei l-au silit, fiindcă nici el nu voia să vină. Căci zicea unora cu care vorbea: «Ceea ce s-a petrecut la Florența este rău și nefericit și stricăciune a credinței ortodoxe și s-a făcut cu de-a sila; rău am făcut și eu că am semnat, dar am fost nevoit și trebuie tăiată mâna aceasta care a semnat». Și altele ca acestea spunea prietenilor săi; de aceea nici la alegere n-a vrut să vină”. Aici se arată că pe Sfântul Marcu nici nu l-au convocat la sinod pentru vot, fiindcă nici patriarh nu voise să fie, nici să aibă vreo legătură ecleziastică cu sinodul.

Înainte de a încheia cu Silvestru Syropulos, vom mai reda din amintirile sale un dialog al Sfântului Marcu, la Florența, cu episcopii aflați împreună cu el; dialogul a avut loc într-o ședință pe care au făcut-o ca să aibă călăuzire cu privire la înfruntarea latinilor.

„Iarăși, după trecerea a două zile, am venit la patriarh, după obicei, unde s-au pornit cuvinte multe despre unire și îl îndemnau și-i cereau mitropolitului Efesului să facă oarecare iconomiei și pogorământ. Însă acela zicea: «Nu încape pogorământ în cele ale credinței”. Deci după multe cereri de pogorământ și după apologiile și refuzurile aceluia, cei ce doreau unirea spuneau: «Puțină este deosebirea și un mic pogorământ ne va uni, dacă vrei și tu să-l întrebuințezi». Al Efesului zise: «Aceasta este asemenea cu ceea ce a zis prefectul Sfântului Teodor Scrisul: „O dată doar împărtășiți-vă și altceva nu mai cerem, mergeți unde vă place”. Și Sfântul i-a răspuns: „E ca și cum ai spune: nu-ți cer nimic decât să-ți iau capul o dată și după aceea du-te unde voiești. Căci în unele ca acestea ceea ce pare mic nu este mic”». Deci de la această cerere și pretenție – chipurile – pașnică, s-a iscat ceartă și mitropolitul Nicheei îl tărbacă (n.n. ocărî, batjocori) pe cel al Efesului. Și după multă gâlceavă, sculându-se al Nicheei, zise: «De prisos lucru fac și mă cert cu om îndrăcit; acesta este nebun și nu vreau să mă cert cu el» și a ieșit mâniat. Zis-a și al Efesului: «Copil ești și ca un copil te-ai purtat». Și cu aceasta am ieșit toți. Iar patriarhul văzând acestea, n-a făcut nicio glumă, și nici n-a oprit tulburarea – nici pe aceasta, nici pe cea dinaintea ei – ci numai ședea privind, nimic zicând”.

Până la urmă, a doua zi, s-a continuat consfătuirea arhiereilor și a celorlalți ortodocși, pe care Syropulos o povestește: „Începând al Efesului să citească ceva dintre cele ale lui Kavasilas cu privire la cele discutate, îndată zise mitropolitul Rusiei: «Noi pentru unire și pace venit-am aici, nu pentru schismă și despărțire. Voim deci să-i citim și pe unioniști, nu pe schismatici și dezbinători. Iar Kavasilas este schismatic și nu voim să fie citit». Urmatu-i-a al Lachedemoniei care a zis: «Și ce avem cu Kavasilas? Noi nu-l avem de sfânt. Arhiereu a fost și îl avem ca pe unul dintre arhiereii de acum, ca pe al Monemvasiei – de pildă – sau oricare altul, nici nevoie n-avem să-i îmbrățișăm scrierile». Atunci zise al Efesului: «Dar atunci să-l citim pe Vekkos!» Și indignat de îndrăzneala și obrăznicia lor, înțelegând că aproape toți au trădat și sunt gata să se învoiască cu latinismul, a tăcut”.

Cu adevărat Vekkos era potrivit să fie citit la o astfel de întrunire, la care se căutau puncte de sprijin pentru compromisul cu latinii! Exact aceasta se întâmplă și astăzi, când mulți, ca să rămână în tăcere și liniște, caută la Părinți puncte de sprijin care să le vină pe măsură, fiindcă nu dorim să ne ridicăm la înălțimea împrejurărilor.

Nu se cuvine să trecem cu vederea fragmentul ultim al mărturisirii pe care Sfântul a făcut-o în fața sinodului de la Florența:

„Și ce trebuie să spunem multe? Toți învățătorii Bisericii, toate soboarele și toate dumnezeieștile Scripturi îndeamnă să fugim de eretici și să stăm departe de părtășia lor. Deci pe toți aceștia disprețuindu-i eu, să urmez celor ce ne cheamă la unire sub masca unei păci prefăcute? Celor care au stricat sfințitul și dumnezeiescul Crez și pe Fiul Îl fac al doilea principiu al Duhului Sfânt? Căci las la o parte celelalte neorânduieli de acum, dintre care și una singură ar fi fost de ajuns să ne depărteze de ei. Fie să nu pățesc niciodată aceasta, Mângâietorule bune, nici să cad astfel departe de mine însumi și de gândurile cuvenite; ci ținând învățătura Ta și a fericiților bărbați insuflați de Tine, să mă adaug părinților mei, aceasta – ce altceva? – luând de aici cu mine: dreapta credință”.

Sfântul Marcu Evghenicul are ceva personal în această privință, ceva ce arată siguranța pe care o simțea departe de purtătorii ereziei: voința de a menține delimitarea și întreruperea comuniunii bisericești atât în timpul vieții, cât și după moarte.

Așadar, când i s-a apropiat sfârșitul și camarazii săi de luptă erau aproape, precum și alți ortodocși, le-a lăsat ultimele instrucțiuni, grăitoare despre delimitarea sa după moarte. Acest text este un odor al mărturisirii – care și singur l-ar putea caracteriza în întregime pe Sfântul Marcu –, arătând că, deși aflat pe patul de moarte, avea puls și putere tinerească. Din el se vede cât de bine înțelesese valoarea delimitării și siguranța pe care i-o conferea, precum și faptul că, plecând din cele de aici, avea credința curată și neîntinată, ca cea mai de preț ofrandă în vederea întâlnirii cu Domnul. Simțea că, delimitându-se aici, se va întâlni acolo cu Sfinții delimitaţi și prigoniți din pricina credinței, pe mucenicii adevărului, pe toți câți au iubit credința neștirbită și pe cei care au pătimit pentru ea. Cu toți aceștia se identificase în viața aceasta și voia să se știe că va rămâne în aceeași credință și după moarte. Redăm ultimele sale cuvinte așa cum au fost reținute de ucenicii săi:

„Voiesc să mai spun mai pe larg gândul, ce întotdeauna, și acum, când mi se apropie sfârșitul, ca să fiu statornic de la început până la sfârșit și să nu pară vreunora că unele am zis și altele am ascuns în minte, lucruri care să mă fi mustrat în ceasul acesta al izbăvirii mele. Ci zic despre patriarh nu cumva i se va părea, sub îndreptățirea – chipurile – cinstirii mele, la înmormântarea trupului acestuia smerit al meu sau chiar la parastasele mele, să trimită pe vreunii din arhiereii săi sau din clerul său sau pe oricine dintre cei ce se împărtășesc cu el ca să se roage sau să se îmbrace împreună cu preoții din partea noastră chemați la ele, crezând că astfel vin eu în vreun fel, fie și în ascuns la părtășie cu el. Și pentru ca tăcerea mea să nu le dea motiv celor ce nu cunosc bine și în profunzime scopul meu, să presupună vreun pogorământ, spun și întăresc înaintea a mulți și vrednici bărbați întâmplați aici, că nici nu voiesc, nici nu primesc în vreun fel părtășia cu el sau cu cei ai lui, nici câtă vreme trăiesc, nici după moarte, precum nici unirea făcută și dogmele latinești pe care le-au primit el și ai lui și ca să le apere pe acestea a căutat ocrotirea lor cu prețul nimicirii dogmelor drepte ale Bisericii. Sunt cu totul încredințat că, pe cât mă depărtez de el și de unii ca el mă apropii de Dumnezeu și de toți Sfinții și pe cât mă despart de ei, pe atât mă unesc cu adevărul și cu Sfinții Părinți, teologhisitorii Bisericii. Și iarăși, dacă mă las înduplecat de cei aflați de partea lor, mă depărtez de adevăr și de fericiții învățători ai Bisericii. Și de aceea spun, așa cum în toată viața mea despărțit am fost de ei, la fel și în vremea ieșirii mele, chiar și după moartea mea, mă lepăd de părtășia și unirea cu ei și cu jurământ poruncesc ca niciunul din ei să nu se apropie la înmormântarea mea sau la parastasele mele, ori de vreunul din cei de partea noastră, ca să încerce să poarte veșminte sau să liturghisească laolaltă cu ai noștri. Căci aceasta ar însemna să amestecăm cele de neamestecat. Trebuie ca în tot chipul aceia să fie despărțiți de noi, până când va da Dumnezeu buna îndreptare și pace Bisericii Sale”. (Cuvinte ale celui între sfinți părintelui nostru Marcu arhiepiscopul Efesului, pe care le-a grăit multora dintre arhieriei și ieromonahi și monahi și mireni în ziua în care s-a mutat la Domnul, Patrologia Orientalis, Tom XV, pag. 346.)

Punctele principale ale cuvântării sunt următoarele: niciunul din cei cu care întrerupsese comuniunea bisericească din motive de credință Sfântul nu vrea să fie de față la înmormântarea sa, nici – cu atât mai mult – să poarte veșminte, ca să-l cinstească, adică, patriarhul și arhiereii săi. Nu vrea să se creadă, nici măcar ca bănuială, că avea în ascuns părtășie bisericească cu aceia. Nu dorește vreo comuniune cu arhiereii și patriarhul latino-cugetători, nici măcar după moarte. Își arată încredințarea că, cu cât se depărtează la nivel ecleziastic de aceia, se apropie de Dumnezeu, se unește cu adevărul și cu Sfinții. Dimpotrivă, pe cât se apropie de aceia, se depărtează de Dumnezeu și de învățătorii Bisericii. Nu dorește, spune la urmă, nicio comuniune bisericească spre a nu fi amestecate cele ce nu sunt de amestecat în privința credinței.

Acesta a fost Sfântul Marcu Evghenicul, atletul Ortodoxiei, până la sfârșitul zilelor. Se cuvine să spunem că astăzi erezia ecumenistă tocmai acest lucru îl promovează și îl afișează ca stindard: amestecarea celor neamestecate, exact ceea ce nu a acceptat Sfântul.

Urmașul Sfântului Marcu, Sfântul Ghenadie Scholarios, s-a luptat în același duh cu învățătorul său pentru restabilirea bunei credințe. El, ca patriarh, a consfințit săvârșirea pomenirii Sfântului Marcu în ziua de 19 ianuarie, potrivit lui M. Ghedeon (Tabele patriarhale).

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a VI-a: Sfântul Grigorie Palama)

11. Sfântul Grigorie Palama

Se știe că Sfântul Grigorie a apărat dogmele ortodoxe împotriva lui Varlaam și Achindin, care au încercat să răspândească în Răsărit ereziile apusene despre energiile create ale lui Dumnezeu. Este de asemenea cel care a apărat monahismul în privința rugăciunii minții, a adunării minții și a ridicării, prin mijlocirea inimii, către Dumnezeu, lucruri pe care Varlaam a încercat să le deturneze. Este cel care a păstrat și a continuat Tradiția Bisericii cu privire la îndumnezeirea omului prin participarea sa la energiile necreate ale lui Dumnezeu.

Luptele Sfântului Grigorie nu s-au îndreptat doar împotriva lui Varlaam și Achindin, ci şi împotriva patriarhului Ioan al XIV-lea numit Kalekas. După sinodul 1341, care a dat dreptate poziției Sfântului Grigorie și a condamnat ereziile lui Varlaam, Kalekas s-a întors împotriva Sfântului, pe care, prin diverse urzeli și prin sprijin politic, a reușit să-l bage în închisoare. Având însușită învățătura lui Varlaam, a vrut să-l facă episcop pe colaboratorul aceluia, Achindin și pentru aceea l-a hirotonit mai întâi diacon. În această perioadă cât s-a aflat în temniță, Sfântul Grigorie a luptat împotriva patriarhului, devenit eretic, Ignatie al Antiohiei.

Kalekas a emis o epistolă circulară prin care l-a anatematizat pe Sfântul Grigorie și pe cei de un cuget cu el. Epistola cuprindea, printre altele, și următorul fragment: „Pe Palama și pe cei de un cuget cu el şi toate necuviincioase lor învățături, mai bine zis aiurări; pe cei care apără, aleg şi primesc cele din «Tom» după a lor tâlcuire, ba mai degrabă goală vorbire și nu potrivit înțelesului după Dumnezeu şi drept-credincios, asemeni luminătorilor și învățătorilor Bisericii, cărora și voi urmându-le și ţinându-ne de zicerile Sfinţilor, am scris în Tom; și pe toți cei care pentru aceasta – adică nu din alte pricini – s-au arătat îndrăzneţi ca necanonic şi nesăbuit să-mi întrerupă pomenirea, îi supunem legăturii de viață Începătoarei și Sfintei Treimi şi îi trimitem anatemei. Semnătura: Ioan, prin mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului noii Rome și patriarh ecumenic”. (P.G. 150, 863D)

Vedem, așadar, că Sfântul Grigorie, din pricina părerilor eretice ale patriarhului Ioan, i-a întrerupt pomenirea înainte de judecata sinodului. Aceasta a fost una din cauzele pentru care s-a dat anatema împotriva lui: „… îndrăznind necanonic și nesăbuit să-mi întrerupă pomenirea…”. Se cuvine să amintim că atunci când Sfântul Grigorie a întrerupt pomenirea, patriarhul nu fusese încă osândit de un sinod, în vreme ce Sfântul nu fusese încă hirotonit episcop, ci era un simplu ieromonah în Sfântul Munte. Se pare că această hotărâre a anatematizării Sfântului au semnat-o și alţi episcopi, între care și patriarhul Antiohiei Ignatie, însă Sfântul nu a ţinut cont de ea, ci a continuat să liturghisească. Citim în circulara lui Kalekas: „Iar căpetenia şi ocrotitorul hulitorilor, Palama, deopotrivă cu ceata lui fiind osândit (căci nici de la împotrivire nu se dă înapoi, nici nu se sfieşte cumva de necugetata stăruinţă), înstrăinat se face și de Biserica lui Dumnezeu și de preoție, după cum arată cele scrise împotriva lui și semnate de patriarhul de atunci al împărătesei cetăților, de al dumnezeieştii cetăți a Antiohiei și de fiecare arhiereu în parte, atât cei aflați acum aici, cât și cei duși în eparhiile lor. Astfel se face întreruperea și poprirea lor, chiar dacă, nesocotind pedeapsa, se ţineau de preoție, cu îndrăzneală aducând jertfele tainice în ascuns. (P.G. 150, 880D)

Lucrul cel mai însemnat este că Sfântul Grigorie nu se delimitase pur și simplu de patriarhul Kalekas înainte de sinod, ci considera și propovăduia că nu se poate ca cineva, care se află în părtășie bisericească cu patriarhul, să fie ortodox, în vreme ce el, care era separat de patriarh, era unit cu dreapta credință. Aceasta o spune la sfârșitul scrierii sale intitulate: „Că neînțelegere și returnare a tomului este ceea ce, scriind patriarhul alăturat varlaamiţilor, numește – spre amăgire – tâlcuire a tomului”. Zice acolo Sfântul: „Fiind deci el (patriarhul) în acest chip și de atâtea ori retezat de la întreaga mulțime a drept-credincioșilor, înseamnă că este cu neputință a se afla între bine-credincioşi cel nedespărțit de acesta, în vreme ce cu adevărat în condica creștinilor și cu Dumnezeu unit potrivit binecinstitoarei credințe se află cel care pentru acestea s-a despărțit de el.

Pe patriarhul Ioan Kalekas îl socotea despărțit de ortodocși, din pricina credinței, înainte de judecarea sinodală, iar pe cei care-l urmau îi așeza la un loc cu el. Sfântul Grigorie susține, cu alte cuvinte, că nu se poate afla cineva printre ortodocși, chiar dacă spune că are credință dreaptă, din moment ce urmează și se află de partea unui păstor sau arhipăstor eretic.

Este vrednic de atenție faptul că, separat de patriarh și de adepții săi, n-a fost doar Sfântul Grigorie, ci și clericii, monahii și mirenii care l-au urmat. Când, în 1340, Sfântul Grigorie a alcătuit şi a semnat primul aşa-numitul  „Tom aghioritic despre cei ce în chip sfinţit se liniștesc” – scriere care a deținut locul de frunte în sinodul ulterior din 1341 și care exprima credința tuturor dogmelor ortodoxe pe care el le apăra în luptele sale împotriva lui Varlaam – acesta a fost semnat de toți Părinții aghioriţi. Se pare că aghioriţii, înainte de diagnosticarea şi judecarea ereticului Varlaam şi a ucenicilor săi, au întrerupt comuniunea bisericească cu fiecare din cei ce cugetau lucruri potrivinice învățăturii Sfântului Grigorie şi s-au arătat întru totul de acord cu tradiţiile Sfinților prin întreruperea pomenirii patriarhului de Constantinopol Ioan. De aceea și Sfântul Grigorie socotea „Tomul” acesta ca o armă neprețuită împotriva ereziei ivite în vremea sa.

Să vedem și încheierea „Tomului”, unde se arată că, după cuvioșii aghioriţi, a semnat delimitarea şi episcopul de Ierissós, Iacov, învoindu-se și pecetluind: „Smeritul episcop al Ierissosului și Sfântului Munte Iacov, crescut în tradițiile aghioritice şi părintești şi dând mărturie că prin aleșii care au semnat aici, a semnat, învoindu-se, tot Sfântul Munte şi eu, învoindu-mă şi încheind am semnat, și aceasta, după celelalte, adăugând, că pe cel care nu se învoiește cu sfinţii precum noi și părinții noștri de mai înainte, împărtășirea acestuia noi nu  o primit.

Aici vom invoca mărturia monahului Iosif Kalóthetos, care a fost împreună-luptător, de un suflet şi de un cuget cu al Sfântului în apărarea dreptei credinţe. În a opta omilie a sa, „Împotriva lui Ioan Kalekas”, Iosif spune în apărarea tuturor celor separaţi de patriarh: „Dar să ne întoarcem de unde am plecat. Spune, deci, bunul acesta păstor, că biserica ne-a făcut lepădaţi de la ea pentru că n-am voit să dăm mărturie scrisă. Despre care biserică spune că ne-a lepădat? Despre a apostolilor? Dar nu suntem noi în tot chipul deopotrivă cu aceeaşi râvnitori ai ei şi n-am ales ca pe toate să le pătimim pentru ea şi n-am preferat noi a suferi cu bărbăţie toată durerea şi osteneala în cele de aici cu ajutorul lui Dumnezeu şi nu în numele ei [este] războiul de atâta vreme cu Thrasýmah şi Glavkofán (n.n. numele sunt ironice, arătând pe Varlaam şi Achindin). Aşa încât nu despre aceea spune că am fost lepădaţi de ea – cum astfel? – ci despre biserica cea nou-arătată şi despre dogmele ei pe care a înfiinţat-o împreună cu băieţaşii din jurul lui Thrasýmah şi Glavkofán. Cei ce au mâncat la masa Izabelei au socotit ca nimic cuvinte, legi, prooroci, apostoli şi câte altele. De unde eşti tu biserică a binecredincioşilor? Din cuvânt? Din purtare? Din fapte? Din sănătoasele învăţături? După ce te-ai făcut cămară de lucru a toată minciuna, a toată clevetirea, a tot răul, a toată cugetarea potrivnică, a toată nedreptatea, lăcomia, ierosilia, hrăpirea şi înşelăciunea, mai apoi şi biserică pe tine însuţi – o, obrăznicie! – te hirotoneşti, neştiind că şi Nestorie, Machedonie cam acelaşi lucru susţineau ca şi tine? Căci şi ei au avut acelaşi tron ca şi tine. De unde eşti tu biserică? Din mită? Din judecăţi făcute pe bani? Din a nu osebi cele spurcate de cele sfinte? Din a da cele sfinţite la toţi necuraţii şi ticăloşii? Din a-i convinge pe oameni să se sature de sângele fraţilor? Din a vinde harul Duhului? Din a umple Biserica de toate ereziile – ca să ajung la culmea relelor – sau din a vinde credinţa ta şi a episcopilor tăi şi a celor care te urmează, pe care şi biserică îi numeşti? Una ca aceasta este, după tine, biserica, pe care ai întemeiat-o de curând, despărţindu-te de Biserica noastră! Iar Biserica noastră este de sus, neprihănită, curată, împăciuitoare, departe de orice lucru rău şi viclean şi slobodă de orice răutate şi neamestecată cu vreo murdărie sau pată, crezând dogmele sănătoase, curate şi sincere ale bărbaţilor purtători de Dumnezeu. Cap al Bisericii noastre este Domnul nostru, iar mădulare şi părţi ale unei astfel de Biserici sunt adunarea bine-credincioşilor, care au curăţie pe măsura Capului lor, nu oricare necurat şi spurcat!”.

Ideile de bază ale acestui minunat text mărturisitor sunt cele ce urmează: Biserica lui Hristos şi biserica condusă de patriarhul Ioan sunt diferite. Aşadar când se iveşte o erezie, cei care urmează erezia, clerici şi laici, formează altă biserică (mai exact anti-biserică). Una adică, este cea de peste veacuri a Sfinţilor Apostoli şi cealaltă, după cum spune Iosif patriarhului Kalekas „biserica cea după părerea ta, pe care de curând ai întemeiat-o despărţindu-te de a noastră”. Înţelegem de aici că prin acceptarea ereziei cineva se distanţează de Biserica Apostolică şi se încadrează în cea nou-întemeiată. Iar ceea ce episcopii bisericii nou-apărute fac, spun că a fost făcut şi hotărât de Biserică: „mai apoi şi biserică – o, obrăznicie! – pe tine te hirotoneşti, neştiind că şi Nestorie şi Machedonie cam tot aşa spuneau, ca şi tine”.

În cazul Sfântului Grigorie Palama şi a adepţilor săi, avem pe de-o parte separarea Sfântului de patriarhul eretic şi de episcopii care îl urmau, pe de alta afurisirea şi excomunicarea impusă de patriarh Sfântului. Această excomunicare din biserica patriarhului, dimpreună cu motivele care au dus la ea, sunt descrise expresiv de Iosif Kalóthetos: „Afurisitu-ne-a păstorul cel bun, îngrijitorul sufletelor noastre, nu fiindcă am ales furtul, sacrilegiul, adulterul, desfrânarea, uciderea, minciuna, clevetirea, jurământul mincinos, ci fiindcă nu le-am ales! Afurisiţi şi izoniţi din biserică ne-a făcut, precum odinioară sinedriul lui Aná şi Caiafa pe sfinţiţi Apostoli, nu pentru că am preferat împotrivirea şi zarva, spargerea caselor şi profanarea mormintelor, ci pentru că nu le-am preferat. Şi martori ai acestui lucru sunt faptele însele şi cei care au bună înţelegere, căci nu ne-am întovărăşit cu tirania plănuită de el şi cu răsculata-i cugetare. Ba, iarăşi ne numeşte răsculaţi şi pricinuitori de tulburare şi cugetători de lucruri nepotrivite nu pentru că aşa ar fi, nici pentru că va vedea aşa ceva, ci pentru că nu i-am iertat lui să vândă dreapta credinţă a noastră şi a celor de un neam cu noi, aşa cum a vândut-o pe a sa şi pe a episcopilor următori lui, ci cu tot sufletul şi cu toată tăria mergem peste tot strigând tuturor cu glas mare: «Staţi drepţi, bărbaţilor, staţi drepţi! Păziţi predaniile pe care le-aţi primit, păstraţi odorul cel bun! Chiar înger din cer vă va vesti altceva decât aţi primit, spuneţi-i şi voi ca Apostolul: anatema!»”.

În acest fragment expresiile „păstorul cel bun, îngrijitorul sufletelor noastre” sunt evident ironice, ca şi cum ar spune: lupul, ucigaşul sufletelor noastre etc. Afurisirea şi excomunicarea ortodocşilor de către eretici se face despotic, prin reaua întrebuinţare a puterii, mai bine zis prin abuzarea de ea, spre intimidare şi potolirea împotrivirii ortodocşilor. Încheierea fragmentului prezent cuprinde un element foarte important, acela că, dacă Sfântul Grigorie şi adepţii săi nu se delimitau de patriarhul eretic, acesta ar fi vândut şi dreapta lor credinţă.

Ca să înţelegem mai bine că atunci când o erezie se înteţeşte, cei care o primesc formează altă anti-biserică şi ies, prin erezie, din Biserica Apostolică, vom mai cita un fragment dintr-o epistolă a lui Iosif Kalóthetos intitulată „Epistolă trimisă în Sfântul Munte către Grigorie aşa- numit  Stravolangaditul (este vorba despre Sfântul Grigorie Sinaitul), aflat în Lavra”: „Împotriva preotului lui Dumnezeu, a sfinţitului – zic – Grigorie şi a noatră a tuturor, strâmbături şi batjocuri şi hohote de râs. Pe deasupra cărora ne mai şi numeşte nesupuşi Bisericii şi îngâmfaţi. Nu ştiu de care Biserică zice: de cea pe care a înfiinţat-o acum de curând împreună cu cel din Calavria şi cu ieşitul din minţi Achindin sau de cea întemeiată de Hristos şi de Sfinţi cu mult sânge şi sudoare, întâi prin cele ale Stăpânului, apoi prin ale apostolilor, mucenicilor, învăţătorilor şi ale câtor altora. Ci dacă spune de cea nou înfiinţată de către ei, ducă-se şi el împreună cu ea, ca una ce este strâmbă şi departe de Dumnezeu; iar dacă vorbeşte de cea odinioară recunoscută şi întărită de Dumnezeu şi de Sfinţi, pe care omul lui Dumnezeu Grigorie o apără şi-şi dă viaţa pentru ea, atunci el este cel care trebuie să se supună Bisericii noastre, al cărei frâu mai înainte l-a lepădat îndepărtându-se”.

Vom încheia cu încă un text al tovarăşului de luptă şi ucenicului Sfântului Grigorie, un fragment care ne învaţă că în probleme bisericeşti, care ating credinţa şi erezia, nu se cade să dăm iertare şi dezlegare, înainte ca ereticul să se pocăiască şi să se întoarcă de la erezie către dreapta credinţă. Aparţine Cuvântului al doilea al lui Iosif Kalóthetos, intitulat „Împotriva aceloraşi Varlaam şi Achindin, rău-credincioşilor”: „Ci cum să nu-l aibă cineva vrăjmaş de o viaţă pe cel care jigneşte astfel cele dumnezeieşti? Şi cum să se împace cineva cu el, care are vrăjmăşie către Dumnezeu? Cum să nu păcătuiască de neiertat cineva dând iertare celui nepocăit? Sigur că Sfânta Evanghelie sfătuieşte să iertăm păcatele celor care au păcătuit, dar celor cărora le pare rău de cele pe care nu le-au făcut bine; pe când cu cei cărora nu le pare rău nu ne obligă să facem aceasta. Căci cel care dă iertare celui necăit ajunge să se lipsească pe sine de iertare. Iar cel care o dă cu uşurinţă, fără întoarcerea şi îndreptarea aceluia şi înainte de a se lepăda de jignirea adusă lui Dumnezeu, păcătuieşte îndoit, pe de-o parte prin aceea că iartă pe cel ce nu s-a lăsat de hulă şi de defăimarea lui Dumnezeu şi încă este nepocăit, pe de alta prin aceea că se face pe sine mai iubitor de oameni decât însuşi Dumnezeu”.

Aici Iosif spune că nu se poate să ai pace cu cel care este vrăjmaş lui Dumnezeu. Iar dacă-l ierţi pe eretic înainte să se îndrepte, pierzi şi tu iertarea de la Dumnezeu şi păcătuieşti de două ori, arătându-te mai iubitor decât Dumnezeu. Pe scurt, se cade să iertăm greşelile celorlalţi faţă de noi şi nu pe cele faţă de Dumnezeu, de credinţă şi de Biserică.

Încheiem prin a spune că delimitarea Sfântului Grigorie Palama şi a celor de un cuget cu el faţă de patriarhul Ioan Kalekas s-a făcut aşa cum prevede Canonul 15 I-II, dat fiind faptul că erezia lui Varlaam, îmbrăţişată de patriarh, fusese condamnată de sinodul din 1341, însă patriarhul nu fusese judecat sinodal. Judecarea şi condamnarea sa în sinod au avut loc în 1347.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a V-a: Sfântul Fotie cel Mare şi delimitarea cuvioşilor aghioriţi în vremea patriarhului eretic Ioan Vekkos)

9. Sfântul Fotie cel Mare

După cum se știe, Sfântul Fotie a fost acela care, prin luptele sale, a salvat Ortodoxia de supunerea față de papism și a condus Sinodul Protodeuter, care a dat între altele și Canonul al XV-lea. Același Sfânt ne va explica, în continuare, acest Canon prin învățătura lui, ne va arăta dacă este opţional sau obligatoriu și ne va călăuzi fără greș pe drumul separării: când, adică, se cuvine să se facă și în ce condiții trebuie să ne supunem episcopului. Există un fragment al Sfântului atât de lămurit și de limpede, încât e nevoie să aibă cineva iscusință de iezuit și diplomație papistăşească pentru a-l răstălmăci. Aparține omiliei a XV-a pe care a rostit-o de pe amvonul Bisericii Sfintei Sofia:

Eretic e pastorul? Lup este. Se cade să fugi de el și să sari gardul și nu cumva amăgindu-te, să vii către el, chiar dacă ți se pare peste măsură de blând. Fugi de împărtășirea lui și de vorbirea cu el ca de veninul șarpelui; căci cu cârlig și momeală se pescuiesc peștii, iar grăirea vicleană, care ascunde într-însa otrava eretică, pe mulți dintre cei simpli, care s-au apropiat de ea și n-au bănuit că vor păți vreo vătămare, i-a vânat. Pentru acestea se cuvine, deci, să fugi de unii ca aceștia cu toată tăria. Drept credincios este păstorul, se pecetluiește cu buna credință, nu se lasă atras cu nimic de ceata ereticilor? Supune-i-te ca unuia ce stă în chipul lui Hristos; nu aceluia îi aduci cinste, dacă o aduci din tot sufletul, ci Hristos o primește. Nu căuta la celelalte, Dumnezeu este judecătorul lor; Aceluia lasa-I judecata, iar tu arată-I ascultare – după dragostea lui Hristos – și tragere de inimă curată”.

Sfântul este atât de clar, încât înfățișează ambele situații: a păstorului eretic și a celui ortodox. Pe eretic îl numește lup de care trebuie să te îndepărtezi numaidecât, ca din instinct, fără tărăgănări și hotărâri sinodale; adaugă că nu trebuie să te lași înșelat de blândețea lui afișată și că părtășia cu el este otravă de șarpe. Dimpotrivă, pentru păstorul ortodox Sfântul stabilește câteva premise pe care trebuie să le cerceteze fiecare și apoi să i se supună. Adică să aibă întru toate credință și viață dreaptă fără vreun beteşug eretic. La acestea e nevoie să ia aminte fiecare credincios, dacă nu vrea să ajungă de râpă. Dacă păstorul are credință ortodoxă, spune Sfântul Fotie, și o propovăduiește prin cuvinte și fapte, atunci trebuie să-l socotești „ca stând în chipul lui Hristos”. Cinstea arătată acestui păstor o primește Hristos. Pe toate celelalte, în afară de credință, să nu le cercetăm.

Această învățătură a Sfântului Fotie este pe înțelesul tuturor și face Canonul al XV-lea nu doar obligatoriu, ci și în același timp imperios necesar pentru oricine nu vrea să fie sfâșiat de lup și otrăvit de șarpe. Dacă așteptăm hotărârea unui sinod ca să fugim de lup, înseamnă fie că suntem nepăsători față de propria mântuire, fie că o dorim, dar fără luptă și jertfă.

Vom adăuga și un fragment dintr-o epistolă a Sfântului, ca să vedem pe de-o parte severitatea lui în problemele credinței, pe de alta Tradiția pe care o cunoșteau toți ortodocșii vremii sale, aceea că trebuie să fugim de episcopii eretici și cu credință strâmbă.

În această scrisoare Sfântul îl mustră pe arhiepiscopul Chesariei pentru că s-a făcut trădător al dogmelor credinței și credincioșii îl ocoleau, încât nici nu-l mai salutau:

„Rău te-ai făcut prietenilor și trădător al dumnezeieștii dogme și vrăjmaș al propriei tale mărturisiri, iar după aceea te mai și întrebi de ce oare credincioșii te ocolesc ca și cum ai fi blestemat, neînvrednicindu-te nici de obșteasca binețe?! O, ce se cade să-ți spun? Oamenii socotesc grozăvie a se face părtași – chiar și spunându-ți „Bucură-te!” – faptelor tale celor rele. (Epistola XXVI, Către Pavel, ajuns arhiepiscop al Chesariei şi căzut de la credinţă)

De aici se vede că delimitarea era cunoscută tuturor ortodocșilor și aceștia o puneau în practică din instinct, fără ca episcopul Chesariei să fi fost condamnat de Sinod.

Biserica locală a Romei, prin episcopul ei, arăta în chip manifest, pe de-o parte, înclinații stăpânitoare asupra celorlalte Biserici locale, pe de alta aluneca dogmatic în erezii, precum cea a purcederii Duhului Sfânt de la Fiul. Sfântul Fotie cel Mare a fost întâiul și cel mai de seamă potrivnic al acestor căderi. Prin Sinodul al VIII-lea Ecumenic a fost condamnată, în prezența delegaților papei, erezia „Filioque” și au fost domolite tendințele dominatoare și expansioniste ale papilor.

10. Delimitarea aghioriţilor în vremea patriarhului Ioan Vekkos

Acum vom spune câteva lucruri despre îngrădirea Cuvioșilor aghioriti martirizați pe vremea patriarhatului lui Ioan Vekkos. După cum se știe, în vremea schismei, dușmanul nedezmințit al dreptei credințe a fost papismul și mai târziu protestantismul provenit din el. După schismă, în Răsărit a avut loc o înmulțire accelerată a dușmanilor externi ai Imperiului, concomitent cu slăbirea statului bizantin din pricina neiscusinței și promiscuităţii conducătorilor și a diferitelor lupte interne. Însă cea mai mare rană, care a acționat hotărâtor în direcția împuținării forțelor și căderii finale, au fost cruciadele; acestea nu numai că erau stârnite de papi, dar au fost folosite ca mod de supunere a Ortodoxiei față de papistași.

Astfel, deci, în Bizanț s-au format în urma schismei două tendințe și curente – am spune – teologice, caracterizate prin poziția lor față de papism. Erau, adică, latino-cugetătorii și ortodocșii, numiți, în mod corespunzător, unioniști și anti-unioniști. Iar toți Sfinții perioadei de după schismă – fără excepție – au fost nu doar ortodocși și anti-unioniști, ci și luptători vajnici împotriva ereziei papistăşești. Din contră, latino-cugetătorii unioniști au fost oameni cu simțăminte ortodoxe moderate, cu înclinații către compromis și diluare a dreptei credințe; în plus, erau îmboldiți la aceasta de așteptarea ajutorului militar și economic din partea papilor Romei, din cauza primejdiilor externe ale Bizanțului.

Am precizat aceste lucruri pentru a fi bine înțelese mucenicia și mărturisirea Cuvioșilor aghioriţi care au pătimit în vremea lui Vekkos și ca să se vadă delimitarea lor de patriarhul latino-cugetător mai înainte de judecata sinodului – adică ceea ce pretinde oricărui ortodox Canonul 15, I-II Constantinopol. Chestiunea Cuvioșilor Mucenici aghioriţi a fost următoarea, potrivit documentelor istorice publicate de M. Ghedeon în lucrarea „Athosul” și de A. Dimitrakopoulos în „Istoria schismei”.

La anul 1261, după o robie de aproape şaizeci de ani, s-a făcut recucerirea și eliberarea Constantinopolului de ocupația cruciaților. Împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul, ca să evite o nouă campanie cruciată asupra Bizanțului, a dorit să dobândească bunăvoința și prietenia papei. Zălogul dat și ofranda care s-ar fi adus spre jertfă pe altarul papal era, bineînțeles, Ortodoxia care trebuia să se supună papismului, recunoscând „Filioque”, primatul și stăpânirea papală peste toată Biserica, folosirea azimelor la Sfânta Liturghie și orice altceva considerau papii de cuviință. Împăratul, ca să-și ajungă țelul, era necesar să-l aibă de aliat și împreună-cugetător pe patriarh. Iar pe atunci era patriarh Iosif, bărbat anti-unionist și întru toate drept-credincios.

În 1274 a avut loc la Lyon un sinod papistăşesc la care împăratul a trimis o delegație fără consimțământul patriarhului. Potrivit istoricilor occidentali, delegații ortodocși au acceptat unirea cu papa. Apoi împăratul, ca să se statornicească unirea, a început să-i surghiunească și să-i chinuie în fel și chip pe ortodocșii anti-unionişti. A. Dimitrakopoulos, extrăgând material de la istoricii Pahymeris, Grigoras și N. Humnos, arată:

„După plecarea solilor împăratul, prinzând pe câțiva dintre cei ce stăruiau neînduplecaţi în dogmele părinților lor, i-a căznit crunt. «Toate îi erau cu putință împăratului – zice Grigoras – confiscări, exiluri, închisori, scoateri de ochi, bătăi, tăieri de mâini. Atunci pe sora lui, Evloghia, care dezaproba unirea, a exilat-o; atunci pe patriarhul Iosif l-a trimis în Mănăstirea Perivleptos, iar apoi și în Hili – castru de pe o insuliță aproape de gura Mării Negre – l-a poprit. Atunci pe ritorul Olóvolos (căruia i-a tăiat mai întâi nasul și buzele) l-a pus în lanțuri la început și l-a bătut groaznic, iar după aceea i-a legat cu o funie lungă de gât pe el și pe Iasitis și pe alții, zece la număr; și celor dintâi le-a pus în cârcă mațe de oaie, care li se încolăceau de gât pline încă de balegă, iar în plus a poruncit ca ritorul bisericii Olóvolos să fie lovit cu ficați de oaie peste gură; și așa prin toată cetatea să fie purtați spre batjocură. Insulele Limnos, Skyron, Keo și cetatea Nicheea le-a umplut de surghiuniți; pe frații Manuil și Isaachie, rude ale lui, cu mult mai înainte i-a băgat în temniță; a tăiat nasul doctorului Pérdikas; l-a orbit pe Pahomie, bărbat cuviincios, ca și pe galisiotul Galaction și pe venerabilul Lazăr gorianitul; i-a tăiat limba monahului Meletie, care scrisese împotriva latinilor stihuri lumești și multe alte fapte sălbatice a săvârșit.”» Şi după cum zice biograful patriarhului Atanasie al Constantinopolului: „Cu toții fugari și băjenari s-au făcut, câți n-au băut băutura aceea a ereziei, mai murdară decât apa tulbure; și s-au luat cu sila averi, s-au strâmtorat închisorile de mulțimea celor întemnițați și toate s-au umplut de zgomot și de neliniște”.

Să semnalăm în trecere că toate acestea le-au suferit acești cunoscuți și necunoscuți mărturisitori ai credinței pentru că nu primeau să recunoască cele trei capete, adică primatul, autoritatea și pomenirea papei după rânduiala pomenirii patriarhilor ortodocși.

După exilarea patriarhului Iosif în 1275, a fost ales patriarh, la îndemnul împăratului, latino-cugetătorul și cel de un gând cu el Ioan Vekkos. În această perioadă, cu scopul de a primi ajutor din partea latinilor, împăratul îi silea pe toți să accepte unirea, mai ales pe monahii nevoitori în Sfântul Munte al Athosului. A. Dimitrakopoulos, relatând povestirea așa cum se găsește într-un manuscris al Bibliotecii Sfântului Sinod din Moscova, spune:

Mihail, întâiul dintre Paleologi, ţinând sceptrul romeilor și văzând Imperiul smerit peste măsură din pricină că era luptat de agareni și bulgari, de la Răsărit și din Apus, a făcut sfat viclean și neplăcut lui Dumnezeu, împreună cu patriarhul de atunci Ioan Vekkos latino-cugetătorul, să se alăture dogmei latinești, pe motivul – chipurile – păcii bisericilor și a ajutorului latinesc primit dintr-acolo împotriva celor ridicați asupra sa; pentru aceea se grăbeau a-i trage pe toți în prăpastia unei erezii ca aceasta, mai ales pe călugării din Sfântul Munte al Athonului. Însă aceia i s-au împotrivit prin epistola dogmatică și mustrătoare pe care i-au trimis-o.

Scrisoarea trimisă de Părinții aghioriţi împăratului este nu doar un text mărturisitor, ci și o călăuză neînșelată spre mântuire în vreme de erezie și restriște a credinței. Vom prezenta din această faimoasă epistolă partea referitoare la pomenire, deși ea grăiește întreagă despre îndepărtarea bisericească față de eretici, aducând ca argument o sumedenie de texte scripturistice și patristice:

„Marele Apostol al Domnului și Evanghelist Ioan spune: «Dacă cineva vine către voi fără să aducă cu el această învățătură, binețe să nu-i dați și în casă să nu-l primiți; căci cel ce-i dă binețe, se face părtaș faptelor sale celor viclene». Iar dacă și pe cale suntem împiedicați să-i dăm binețe, ori a-l băga într-o casă obișnuită suntem opriți, cum să nu fim opriţi a-l aduce nu în casă, ci în templul lui Dumnezeu și încă în însăși Sfântul Altar, lângă tainica și înfricoșătoarea Masă a Fiului lui Dumnezeu junghiat în chip nesângeros; în chip nesângeros ca fiind Dumnezeu, dar junghiat ca fiind Miel fără de prihană; pentru ca pe noi să ne împace cu Tatăl și cu Sine și să ne curețe de păcatul nostru Cel fără de păcat, prin Sângele Său. Care iad va borî (sic!) pomenirea celui pe bună dreptate retezat de către Duhul Sfânt ca unul ce s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu și a celor dumnezeiești? Căci dacă numai a da binețe aduce părtășie la faptele rele, cu cât mai mult țepoasa lui pomenire, și aceasta înaintea înfricoșătoarelor Taine dumnezeiești? Căci dacă Cel ce stă înainte este Adevărul Însuși, cum să primească a socoti potrivită această mare minciună: a-l așeza pe acela, ca patriarh ortodox, laolaltă cu ceilalți patriarhi ortodocși? În vremea înfricoșătoarelor Taine vom juca teatru? Şi cum va îndura aceasta sufletul drept-credinciosului și nu se va despărți îndată de părtășia celor care pomenesc și nu-i va socoti negustori de cele sfinte? Căci de sus este Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu; pomenirea numelui arhiereului în Altar a primit-o ca împărtășire desăvârșită. Stă scris în tâlcuirea Dumnezeieștii Liturghii că liturghisitorul pomenește numele arhiereului, arătând prin aceasta și supunerea față de cel mai mare și că este părtaș aceluia și următor lui în ce privește credința și Sfintele Taine.

Iar marele nostru părinte și mărturisitor Teodor Studitul spune către cineva acestea, printr-o cinstită a sa epistolă:

«Mi-ai spus că te-ai temut să-i spui celui mai în vârstă ca tine să nu-l pomenească pe eretic și despre aceasta nu socotesc obrăznicie să-ți spun așa: că împărtășirea are întinăciune și numai din pomenirea lui, chiar dacă drept-credincios este cel care pomenește».

Acestea le spune părintele; iar înaintea lui și Dumnezeu a arătat aceasta zicând: «Preoții au lepădat legea Mea și au spurcat cele sfinte ale Mele». Cum? Fiindcă nu osebeau cele spurcate de cele cuvioase, ci le erau toate totuna. Mai limpede și mai grăitor este faptul că zicem: «Ci să facem aceasta ca pogorământ». Şi cum va fi primit un pogorământ care spurcă cele sfinte, după cuvântul lui Dumnezeu și izgonește din ele Duhul lui Dumnezeu? Şi care-i face pe credincioși nepărtași iertării păcatelor și înfierii, de atunci înainte? Şi ce ar fi mai păgubitor decât acest pogorământ, dacă părtășia la acestea este deja vădită și, într-un cuvânt, cădere și răsturnare a dreptății? Căci cel ce primește eretic, se supune vinei aceluia; iar cel ce se împărtășește cu cei ce nu sunt de împărtășit, neîmpărtășit se află, ca unul care dă peste cap Dreptarul Bisericii. (Epistola aghioriţilor către împăratul Mihail Paleologul în Eseu istoric al monahului Callistos Vlastos [1896])

Având, deci, în vedere împăratul Mihail al VIII-lea reacția părinților aghioriţi, potrivit aceluiași manuscris, la întoarcerea din Italia, împreună cu patriarhul sau cel puțin cu reprezentanți ai acestuia, a trecut prin Sfântul Munte și a încercat, prin înfricoșare și amenințări, să-i convingă pe părinți să intre în comuniune bisericească cu ei. Împreună-liturghisirea şi pomenirea patriarhului Ioan Vekkos ar fi fost dovada unirii ecleziale a Părinților cu patriarhul şi totodată acceptarea concesiilor făcute de acesta latinilor.

Din această relatare se vede că unii din părinți au fost intimidați de amenințări și au slujit împreună cu trimişii patriarhului. Însă cei mai mulți dintre Părinți au rămas tari în credință și pentru aceasta au suferit moarte mucenicească. Împotrivirea și mărturisirea lor era aceea că nu vor să aibă nicio părtășie bisericească cu latino-cugetătorii – împăratul Mihail și patriarhul Ioan. Iar aceasta, bineînțeles, înainte de judecarea sinodală și condamnarea patriarhului, după cum cere Canonul 15, I-II.

Mănăstirile care au făcut compromisul și au liturghisit împreună cu latinii au fost Marea Lavră și Xiropotamu. Iar cele care au păzit credința și mărturisirea au fost Iviron, Vatoped, Zografu și schitul din Karyes. În total au fost omorâţi 74 de călugări. Acest număr s-a păstrat, probabil, prin tradiție, pentru că sinaxarele, viețile sfinților și Cuviosul Nicodim Aghioritul numără doar 26 de Cuvioși Mucenici ai mănăstirii Zografu și 12 monahi vatopedini dimpreună cu stareţul lor Eftimie. Despre ceilalți se vorbește fără numere concrete.

Nu trebuie să trecem cu vederea minunile săvârșite de Dumnezeu ca să arate încuviințarea şi bună-plăcerea Sa pentru Cuvioșii mărturisitori și pe de altă parte pedeapsa aghioriţilor care au trădat credința.

În povestirea despre Cuvioșii Mucenici de la Zografu se vorbește de minunea Maicii Domnului, a cărei icoană a vorbit monahului care se nevoia în apropierea mănăstirii și i-a poruncit să dea de veste părinților despre venirea latino-cugetătorilor. Sinaxarul spune așa: „În acea vreme înfricoșătoare pentru Sfântul Munte, se nevoia singur lângă mănăstirea Zografu un călugăr care avea sfinţitul obicei să citească de multe ori pe zi Imnul Acatist al Maicii Domnului înaintea sfintei sale Icoane. Într-una din zile, când pe buzele bătrânului răsuna salutul Arhanghelului către Preasfânta Născătoare: «Bucură-te!», deodată acesta aude dinspre sfânta ei Icoană cuvintele: «Bucură-te şi tu, bătrânule a lui Dumnezeu!»; iar bătrânul a rămas speriat. «Nu te teme» a continuat liniștit glasul venit de la Icoană, «ci mergând în grabă la Mănăstire, vestește fraţilor și stareţului că vrăjmașii mei și ai Fiului meu se apropie. Deci cine este slab cu duhul să se ascundă întru răbdare, până ce va trece ispita; iar cei care doresc muceniceşti cununi să rămână în Mănăstire. Du-te, așadar, grabnic!»” (Sinaxarul Mare, 22 septembrie)

A doua minune este că pe piatra pe care li s-au tăiat capetele Cuvioșilor Părinți mucenici din Karyes – și care se afla vizavi de biserica Protáton, cinstită după cuviinţă de părinți – de câte ori ningea, nu se așeza niciun fulg de nea. Această piatră a fost mutată de curând în partea stângă a bisericii Protáton, cu o candelă aprinsă deasupra, pe motivul că este păstrată ca odor în biserica principală din Karyes.

Celelalte minuni sunt legate de pedepsele celor care au trădat și au liturghisit împreună cu latino-cugetătorii. Despre monahii din Marea Lavră se povestește:

„Venind latino-cugetătorii aceștia şi în Lavra, au fost primiți, de frica pedepsei cu moartea, de câțiva călugări ai mănăstirii, cărora le-au și dat multe lucruri sfinţite, adică Sfinte Potire, Evanghelii, cădelnițe și altele, pe care le luaseră cu forța, ca niște tâlhari, din alte mănăstiri. Iar cei care s-au împărtășit cu înainte-zişii latino-cugetători, au rămas după moarte neputreziţi și nenorocitele lor trupuri, negre și duhnind a împuțiciune, n-au fost îngropate în cimitirul obștii, ci într-o peșteră pe care au zidit-o, ca fiind străine de Sfânta și Drept-credincioasa Biserică a Răsăritului și de dreptele ei dogme”.(Sinaxarul Mare, 4 ianuarie)

Şi mai de seamă sunt două minuni povestite de istorici despre monahii mănăstirii Xiropotamu care au slujit împreună cu latino-cugetătorii. Una este cutremurul care a dărâmat mănăstirea: „Şi trecând muntele, împăratul a poposit în mănăstirea zisă Xiropotamu; iar cei ce viețuiau în ea, cuprinși de frică și alegând mai degrabă cele vremelnice în locul celor veșnice, asemeni celui căzut dintre Sfinții 40 de Mucenici și râvnind la pilda cea rea a Lavrei, l-au primit de asemenea cu lumini şi larmă și cinste mare; apoi, intrând în biserică, au săvârșit împreună liturghia azimiţilor, pomenindu-i pe eretici. Iar Domnul, Care privește peste pământ şi-l face să se cutremure, de năprasnă cutremurând cu vuiet pământul, biserica a dărâmat-o, pe preoții rușinii aflați în ea i-a îngropat, zidurile mănăstirii le-a răsturnat, unul singur lăsând – şi acesta cârnit – ca semn neamurilor următoare. Împăratul și cei dimpreună cu el, văzând și rușinându-se, şi-au acoperit feţele de rușine și urcându-se în corăbii, au blestemat cele ce făcuseră. Acestea toate s-au petrecut la anul mântuirii 1280”. (M. Ghedeon – Athosul) Aici se arată limpede pomenirea ereticilor la Liturghie și mânia lui Dumnezeu venită grabnic pe urma acestei liturghii.

A doua minune este că – spre pedepsirea părinților din Xiropotamu – după această liturghie și pomenire a ereticilor, n-a mai ieșit ciuperca de sub Sfânta Masă la praznicul Sfinților 40 de Mucenici – care este hramul bisericii – și pe care părinții o tăiau și o puneau ca binecuvântare în bucatele din ziua hramului: „Acesta (Andronic Paleologul) și mănăstirea Xiropotamu a (re)zidit-o din temelii, dar niciodată n-a mai răsărit ciuperca, care ieșea în fiecare an, la pomenirea Sfinților 40 de Mucenici, sub Sfânta Masă, din pricina spurcării Sfântului Jertfelnic de către latino-cugetători. (M. Ghedeon – Athosul)

Ioan Vekkos, după detronarea sa şi moartea împăratului Mihail al VIII-lea, a fost caterisit în 1284, drept pentru care este clar că separarea Cuvioşilor mucenici aghioriţi s-a făcut înainte de judecata sinodului, potrivit Canonului 15.

Despre împăratul latino-cugetător Mihail al VIII-lea Paleologul, istoricul Dimitrakopoulos spune: „Astfel a murit pe neaşteptate împăratul Mihail în decembrie 1282, pe când ierna împreună cu oastea într-un comitat din Tracia, numit al lui Pahomie. Pe acesta fiul său şi împăratul Andronic, aflat acolo, nu l-a învrednicit nici de presupusa îngropare; iar pricina a fost stricarea învăţăturii drepte a Bisericii; sinodul l-a lipsit de legiuitele pomeniri. Adică s-a interzis sinodal orice cinstire şi pomenire a sa după moarte, datorită părerilor lui favorabile latinilor.

În încheiere să spunem că Sfinţii aghioriţi care au pătimit în vremea lui Vekkos sunt prăznuiţi astfel: la 4 ianuarie vatopedinii, la 13 mai iviriţii, la 22 septembrie zografiţii şi la 5 decembrie karyoţii. Referire la ei face şi Cuviosul Nicodim Aghioritul în Sinaxarul său şi în cuvântul panegiric la sărbătoarea Părinţilor aghioriţi – în Duminica a doua după Rusalii – şi Dositei al Ierusalimului în tomul al IX-lea din „Dodekávivlon”.

Cum se făcea îngrădirea de erezie în vremea Sfinţilor Părinţi? (Partea a IV-a: Sfinţii din perioada iconomahiei)

8. Sfinţii din perioada iconomahiei

Acum ne vom ocupa de perioada iconomahiei, ca să arătăm că și Părinții din acea vreme au fost în acord cu Tradiția delimitării. Mulți Sfinți ai vremii s-au separat și au luptat împotriva ereziei. Poporul s-a răzvrătit, mai ales femeile, și l-a izgonit din biserică pe primul patriarh iconomah, Anastasie. Cuviosul Ștefan cel Nou – lauda mărturisitorilor – ca stareț n-a semnat hotărârile sinodului iconoclast de la Iéria, atunci când trimişii i le-au adus la mănăstire, ci i-a și izgonit ca eretici, fără să primească măcar darurile și proviziile oferite de împărat. Chiar a spus că nu e cu putință să guste din cele pe care i le-au adus ereticii.

Este de subliniat că întreaga luptă a mărturisitorilor din perioada iconomahiei a fost dusă fără ca erezia să fie în prealabil vădită, ci dimpotrivă, întărită de sinodul de la Iéria, la care au luat parte 348 de episcopi. Delimitarea Sfinților din perioada întâia a iconomahiei este deosebit de grăitoare pentru zilele noastre și a fost fără îndoială cauza convocării Sinodul lui VII-lea Ecumenic, care a restabilit temporar credința ortodoxă.

În perioada de după Sinodul al VII-lea Ecumenic îi avem – în ce-i privește pe împărați – pe iconomahul moderat Nichifor (802-811) și pe iconomahii Leon al V-lea Armeanul, Mihail al II-lea Gângavul și Teofil (829-842). În vremea ultimilor trei împărați, adică într-o perioadă de treizeci de ani, au fost și patriarhi iconomahi: Teodot I (814-820), Antonie I (821-837) și Ioan al VII-lea (837-842). În această perioadă a doua a iconomahiei, în care erezia fusese deja condamnată s-a întrunit un al doilea sinod iconoclast în anul 815, care a anulat Sinodul al VII-lea Ecumenic, a reabilitat sinodul de la Iéria și, cu ajutorul stăpânirii politice, a impus iarăși iconomahia. Sfinții care s-au opus ereziei şi s-au delimitat bisericește de patriarhii și episcopii iconoclaşti au fost: Sfântul Teofilact episcopul Nicomidiei (prăznuit la 8 Martie), Sfântul Mihail episcopul Sinadelor (23 mai), Sfântul Emilian episcopul Kyzikului (8 august), Sfântul Eftimie episcopul Sardelor (26 decembrie), Cuviosul Teofan starețul mănăstirii Megas Agrós (12 martie), Cuviosul Ștefan starețul mănăstirii Triglía (26 martie), Cuviosul Macarie starețul mănăstirii Pelekití (1 aprilie), Cuviosul Ioan starețul mănăstirii Katharón (27 aprilie), Cuviosul Nichita starețul mănăstirii Midíkion (3 aprilie), Cuviosul Petru din Atróa (13 septembrie), Sfinții Teodor Scrisul (27 decembrie) și Teofan Scrisul (11 octombrie) și mulți alți Cuvioși și Mărturisitori. Întâiul între mărturisitori și conducătorul duhovnicesc, prin teorie și practică, al perioadei a doua a iconomahiei a fost Cuviosul Teodor Studitul (starețul mănăstirii Studion).

Din mănăstirea Studion, Sfinții care au luptat în această perioadă și s-au împotrivit patriarhilor și împăraților eretici, au fost, în afară de Cuviosul Teodor: Cuviosul Platon (4 aprilie), Sfântul Iosif arhiepiscopul Tesalonicului, fratele Cuviosului Teodor (14 iulie), Cuviosul Nicolae Studitul (4 februarie), Cuviosul Navcratie Studitul (18 aprilie), Cuviosul Tadeu Studitul (29 decembrie).

Ca să arătăm că toți acești Sfinți și Mărturisitori și mulți alții nu au combătut pur și simplu erezia iconomahă, ci s-au delimitat bisericește de patriarhi și episcopi eretici, vom prezenta un episod din viața Cuviosului Nichita starețul mănăstirii Midíkion.

Împăratul Leon Armeanul (813-820), când a revigorat iconomahia și a întărit-o sinodal ca dreaptă credință a Bisericii, l-a exilat pe Sfântul Nichifor patriarhul Constantinopolului și tot sinodal l-a instalat pe iconomahul Teodot (814-820). Apoi i-a chinuit și i-a surghiunit pe toți episcopii și stareții care nu acceptaseră iconomahia și împărtășirea cu patriarhul Teodot. Când a văzut, însă, că în acest fel nu avea nimic de câștigat, şi-a schimbat părerea și s-a gândit să-i păcălească pe Părinți, ca să aibă părtășie cu patriarhul. În acest scop a încredințat problema învățatului și credinciosului său secretar și sfetnic Ioan, zis Gramaticul şi poreclit Ghicitorul, care va deveni ulterior ultimul patriarh iconoclast al Constantinopolului (837-842). Restul povestirii și modul în care i-a amăgit pe Părinți și pe Cuviosul Nichita le redăm din cartea „Sfinții din Olimpul Bithyniei”:

«Când împăratul (Leon Armeanul) s-a încredințat că sunt cu toții gata să moară decât să trădez adevărul și că nici silirea, nici felul blând nu ajutau la nimic, a căutat să izbutească prin viclenie și fățărnicie. De această dată până și Sfântul Nichita a fost păcălit. Leon i l-a trimis, ca și fiecărui stareț în parte, pe sfetnicul de taină al patriarhului uzurpător, pe iscusitul Ioan „Ghicitorul în ligheane”. Acesta i-a arătat Cuviosului Nichita că împotrivirea monahilor era fără rost, fiindcă se întemeia pe o neînțelegere; căci, spunea, „patriarhul nostru cinstește icoanele, dar nu le adoră. Veniți în paraclisul său. Veți găsi acolo icoane și veți vedea și voi că le cinstește și le veți cinsti și voi împreună cu el. Veţi auzi explicațiile lui și veți fi mulțumiți. Astfel se va întoarce între noi pacea. Făcând această strădanie veţi fi pe placul împăratului și nu veți avea nicio obligație față de el. Nu dorește de la voi decât semnul acesta al împăcării, ca să vă întoarceți cu toții slobozi în mănăstirile voastre”.

Sfântul Nichita s-a împotrivit mult. Însă ceilalţi arhimandriţi, obosiți de lunga întemnițare, îl asigurau că nu li se cerea nimic împotriva credinței și că nu exista nimic rău în acest pas al simplei împăcări. În cele din urmă Sfântul a cedat.

Existau într-adevăr icoane în paraclisul patriarhului mincinos, unde toți le-au sărutat. Apoi au săvârșit Sfânta Liturghie, la care s-au împărtășit. După acest fapt le-au dat libertate și s-au întors la mănăstirile lor.

Sfântul Nichita, însă, nu s-a grăbit să se întoarcă la Midíkion. Gândindu-se la neplăcuta impresie pe care ar fi stârnit-o în popor această împărtășire cu ereticii, şi-a simţit conștiința chinuită de remușcări. La început s-a gândit să se retragă într-un loc sălbatic, departe de oameni, ca să-şi petreacă acolo în pocăință restul zilelor.

Cu acest țel a pornit către Prokónisos (Marmará), dar înainte de a ajunge acolo şi-a schimbat gândul. Greșeala – îşi spuse – trebuie îndreptată acolo unde s-a făcut.

Şi-a schimbat drumul și s-a întors în Bizanț și într-una din piețe, lovindu-şi pieptul, își mărturisea greșeala, căindu-se pentru lașitatea lui și osândindu-se singur ca și călcător de lege.

Împăratul l-a chemat și l-a întrebat de ce nu s-a întors la mănăstirea lui acum când este liber. „Aflați – răspunse Sfântul – că dezaprob toate câte am făcut din dorința lașă de a fi pe placul oamenilor. Puteți să-mi faceți ce vreți, nu mă veți îndupleca niciodată să-mi schimb părerea.”

Cuviosul Nichita a intrat iarăși în cămara închisorii, apoi a fost exilat pe insula Sfintei Glicheria „în Akríta”».

La această vie povestire vom adăuga un fragment grăitor din viața Sfântului Nichita, aflată în Sinaxarul Mare, despre felul cum s-a lăsat înșelat:

«Iese deci (din mănăstire) cel blând și fără de răutate, dar cu râvnă. Şi se duce împreună cu Părinții către Teodot, unde, săvârşindu-se slujba sfântă, au fost puse înainte Sfintele, din care nu se putea împărtășiți cineva, dacă nu zicea, dimpreună cu Teodot, cuvintele: „Celor ce nu se închină icoanei lui Hristos, anatema.” Acestea astfel făcându-se, au fost sloboziţi din închisori și s-a întors fiecare la mănăstirea lui. Însă nu și cel care a izbutit să biruiască după crezuta înfrângere, Cuviosul Nichita. Căci acesta nu s-a întors la mănăstirea sa”».

Să ne minunăm, așadar, după toată această povestire, de mărturisirea Cuviosului Nichita şi să o comparăm cu vremea noastră. Cu toate că în biserica unde a intrat erau icoane la care s-au închinat, cu toate că spuneau tare înainte de a se împărtăși „Celor care nu se închină icoanei lui Hristos, anathema!”, cu toate că în cele din urmă a fost lăsat liber, Sfântul, prin această părtășie bisericească, a considerat că trădase credința și din acest motiv nu s-a mai întors niciodată ca stareț la mănăstirea lui, ci l-au adus, după mărturisirea și moartea mucenicească, călugării săi. Această amăgire a stareților a fost greu osândită de Sfântul Teodor Studitul în epistolele sale, după cum a fost lăudată și îndreptarea, printr-o nouă luptă și mărturisire, a Cuviosului Nichita. Într-o scrisoare către Ignatie episcopul Militului, Cuviosul Teodor spune despre Sfântul Nichita:

«De bună seamă că ai aflat câți și cât de mari au fost cei care, pentru păcatele mele, au alunecat. Pe care ce lacrimă nu îi va plânge? Şi despre Midichiotul întemnițat, unul dintre cei dimpreună cu Iosif, cum de dragul iconomiei a păcătuit lui Hristos. Iar aceasta, înțeleptule, este lucru nepotrivit foarte și nepilduit; căci dacă săvârșește cineva răul sub masca binelui, face păcat îndoit, fiindcă lucrează ceea ce nu este bun și folosește ca perdea numele binelui, spune dumnezeiescul Vasilie. Așa și aceia, pe lângă propria cădere, s-au făcut alunecare și multora, în afară de faptul că Midichiotul, cunoscându-şi înfrângerea și alunecarea a mărturisit-o și foarte s-a căit – precum aflat-am – și de aceea s-a dus fugar, lăsând în urmă o măreață pildă de pocăință și folos duhovnicesc ucenicilor săi și celor cu bună cugetare». (Epistola CCLXVII)

Cuviosul Teodor consideră, deci, amăgirea Sfântului Nichita o cădere de la credință și de aceea pocăința sa a fost „măreață pildă de pocăință”. Din toate acestea vedem că părtășia bisericească cu ereticii care activau în Biserică constituia pentru Părinți o cădere mare și trădare a credinței.