Petiție către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române împotriva schimbării datei Sfintelor Paști

CĂTRE SINODUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE       

Preafericirea Voastră,

Înaltpreasfințiile Voastre,

Preasfințiile Voastre,

Având în vedere că, începând cu Săptămâna Sfintelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, în spațiul public românesc au apărut discuții (atât ale unor laici, cât și ale unor membri ai Sfântului Sinod) despre schimbarea de către Biserica Ortodoxă Română a datei Sfintelor Paști, în așa fel încât să coincidă cu „paștile” catolic și protestant, noi, creștinii ortodocși dorim să vă transmitem următoarele:

1. Considerăm că această propunere de a schimba data Sfintelor Paști reprezintă un plan premeditat, care să producă o dispută în interiorul Bisericii Ortodoxe Române.

2. Motivația cum că trebuie să sărbătorim toți împreună sărbătorile pascale, indiferent că suntem ortodocși, papistași sau protestanți este una inspirată din mentalitatea ecumenistă, conform căreia catolicismul și protestantismul ar reprezenta ramuri ale creștinismului alături de Ortodoxie, cu care aceasta trebuie să se afle în comuniune cât mai curând. Prin urmare motivația acestei propuneri nu este una de ordin canonic și bisericesc.

3. Sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325, a stabilit ca toți creștinii să sărbătorească Sfintele Paști la aceeași dată și obligatoriu după echinocțiul de primăvară, în ziua de duminică. Expresia „toți creștinii” face referire doar la membrii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, cărora Sinodul I ecumenic le hotăra o dată comună a Sfintelor Paști și nu face nicidecum referire la eretici, pe care sinodul de la Niceea îi scosese în afara Bisericii, prin anatemizare. 

4. Catolicismul papistaș și protestantismul sunt erezii din afara Bisericii, prin urmare ortodocșii nu pot avea niciun fel de comuniune cu papistașii și protestanții, atâta vreme cât aceștia din urmă persistă în ereziile și înșelările lor dogmatice și nu se leapădă de ele. Comuniunea ortodocșilor cu ereticii este strict interzisă prin Canonul 64 apostolic!

5. Biserica lui Hristos este doar Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, așa cum mărturisim în Simbolul de credință (Crez), iar în afara Ei nu există mântuire. Din Biserica lui Hristos fac parte doar ortodocșii, care sunt adevărații creștini. Toți cei care se află în afara Bisericii Ortodoxe nu sunt și nici nu pot fi numiți creștini! Canonul 34 al Sinodului din Laodiceea spune că ereticii sunt străini de Dumnezeu, iar Canonul 46 al Sfinților Apostoli spune că tainele ereticilor nu sunt taine. 

6. Schimbarea datei Sfintelor Paști în vederea sărbătoririi comune a lor reprezintă un pas spre unirea cu ereziile, cu care noi, creștinii ortodocși nu suntem și nu putem fi de acord, din motive dogmatice, canonice și bisericești, atât timp cât aceștia stăruie în eres și nu revin în sânul Bisericii Ortodoxe. „Nu este îngăduit ereticilor să intre în casa lui Dumnezeu dacă stăruie în eres” (Canonul 6 al Sinodului din Laodiceea). 

7. Niciun cleric sau credincios al Bisericii Ortodoxe Române nu poate fi obligat să sărbătorească Sfintele Paști împreună cu ereticii papistași și protestanți (sau cu alți eretici), de dragul ecumenismului și al planurilor acestuia. Ascultarea merge doar până la păcat și erezie! „Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici de a serba împreună cu ei!” (Canonul 37 al Sinodului din Laodiceea)

8. „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon va sărbători Sfânta Zi a Paștilor cu iudeii, înaintea echinocțiului de primăvară, să se caterisească” (Canonul 7 al Sf. Apostoli) 

9. Canonul 1 al Sinodului de la Antiohia din anul 341 pecetluiește definitiv respectarea deciziei cu privire la data Sfintelor Paști a Sinodului de la Niceea: „Toți cei ce îndrăznesc să desființeze hotărârea marelui și Sfântului Sinod întrunit la Niceea în prezența evlaviosului și de Dumnezeu iubitorului împărat Constantin, în privința sfintei sărbători  a mântuitoarelor Paști, să fie excomunicați și lepădați de Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă celor bine hotărâte, și acestea să fie zise pentru laici”.

Prin urmare, în calitate de creștini ortodocși și membri ai Bisericii Ortodoxe Române, vă comunicăm că nu suntem de acord cu schimbarea datei Sfintelor Paști, că nu vom sărbători niciodată Învierea Domnului împreună cu ereticii și nici nu vom avea vreodată comuniune cu aceștia, ci vom continua să sărbătorim Sfintele Paști ca și până acum, fără nicio abatere, așa cum au stabilit Sfinții Părinți.

*

Observaţie: Cei care doriţi să semnaţi petiţia puteţi să ne trimiteți numele, prenumele, ocupația și localitatea dvs. (vă rugăm să scrieți datele dvs. folosind diacriticele: ă, â, î, ș, ț) accesând secţiunea Contact sau puteţi lăsa un comentariu la acest articol. Petiţia va fi trimisă Sinodului BOR. De asemenea, cei care doresc pot descărca petiția de mai jos, urmând să o semneze şi să o trimită personal către Sinodul BOR. Fiecare credincios care semnează petiţia și-o asumă ca mărturisire personală!

https://www.petitieonline.com/petitie_impotriva_schimbrii_datei_sfintelor_pasti?s=101886726#share

Despre Ortodoxie

Iubiţii mei fii, ce este Ortodoxia? Suntem ortodocşi şi în general nu cunoaştem înălţimea, profunzimea, lărgimea Ortodoxiei. Va trebui să o vedem în toată sfinţenia ei.

Ortodoxia este adevărul despre Dumnezeu, despre om şi despre lume, aşa cum ni l-a dat Însuşi Dumnezeu cel Întrupat prin învăţătura Sa desăvârşită. Aşa cum l-a exprimat mai târziu cugetul şi inima dumnezeiescului Pavel. Aşa cum l-a descris ucenicul iubirii şi alţi apostoli şi evanghelişti cu lumina cerească a Sfântului Duh. Ortodoxia este acea sinteză minunată dintre dogmă şi obiceiuri, dintre teorie şi practică. Aşa cum ne-a fost predanisită de către părinţii duhovniceşti ai Alexandriei, Constantinopolului, Capadociei, Siriei şi, mai târziu, ai Sfântului Munte.

Toţi aceştia, de la Sfântul ierarh Policarp, care a fost, după cum ştiţi, ucenicul apostolilor, şi până la Sfântul Nicodim Aghioritul, care a adormit la începutul secolului al XIX-lea, cu înţelepciunea şi sfinţenia lor, cu jertfele şi nevoinţele pe care le-au îndurat, ne-au înmânat preţioasa moştenire a credinţei şi vieţii drepte, comoara tradiţiei ortodoxe. Ortodoxia este ceea ce au exprimat oficial Sfintele Sinoade, acele adunări binecuvântate formate din membri ai Bisericii lui Hristos veniţi din toată lumea. Atunci purtătorii de Dumnezeu părinţi, “înzestraţi cu toţii cu ştiinţa sufletului şi Duhul dumnezeiesc“, au discutat despre marile probleme care îl preocupă pe omul duhovnicesc, şi au aşezat postamentul, temelia civilizaţiei duhovniceşti.

Ortodoxia a fost pecetluită cu sânge de mucenicii tuturor vremurilor. De toată oastea sfântă formată din milioane de eroi şi mărturisitori, bărbaţi, femei şi copii. De la arenele Romei până în lagărele de concentrare din Rusia, toţi au dovedit că învăţătura creştină nu este o simplă teorie, ci adevăr şi viaţă. Cel mai frumos eroism, izbânda împotriva violenţei crude şi a puterii materiale, domnia şi împărăţia Duhului.

A venit apoi să laude Ortodoxia cultul bisericesc, cu minunata sa poezie şi imnografia sa insuflată de Dumnezeu, care îmbibă firescul cu suprafirescul, lumescul cu cerescul, individualul cu obştescul, familiarismul cu respectul profund, ceea ce este vădit cu ceea ce este tainic. Într-o atmosferă de înălţare şi sfinţenie este înfăţişată în cult jertfa Dumnezeului-om, drama dumnezeiască a Liturghiei, la fiecare Liturghie la care participă credincioşii. De asemenea, acolo sunt lăudate şi slăvite izbânzile mai-marilor credinţei şi ale Stăpânei aşezământului bisericesc, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria. Acolo este preamărită dogma, nu numai ca adevăr, ci şi ca răspuns la chemarea oamenilor.

Dar nici idealul pentru care s-a luptat monahismul nu este diferit de rostul Ortodoxiei. După cercetătorii de specialitate, monahismul ortodox a constituit oastea duhovnicească ce s-a luptat pentru dobândirea libertăţii duhovniceşti, pentru desăvârşirea omului. Scopul lui a fost să dea chip sufletului pentru înnoirea minţii. Exact în acest punct este inima duhului monahal, este scopul şi izbânda monahismului. Nevoinţele duhovniceşti ale asceţilor sunt noile lupte duhovniceşti ale duhului. Îl conduc pe om întru totul spre viaţa iubitoare de înţelepciune, spre îndumnezeire. Drumul monahismului este drumul curăţirii şi întoarcerii la Dumnezeu. Ortodoxia a dat semnificaţia sfinţeniei nu numai asceţilor, ci întregii lumi creştine.

Prin această semnificaţie a înălţat obiceiurile societăţii. Vedem acest lucru îndeosebi în percepţia socială. Elementul de bază al Ortodoxiei este iubirea de oameni, luată în cel mai profund sens al ei. Nu numai ca milostenie, ci în general, ca afecţiune. Ocrotirea socială este descoperită în ultimele decenii. Dar a luat naştere la Ierusalim, după Învierea Mântuitorului. Acolo s-au făcut primele cantine, în care au slujit primii şapte diaconi, după cum apare în Faptele Apostolilor. Apostolul neamurilor, Pavel, a fost totodată şi primul lucrător social. Odată cu propovăduirea Evangheliei, a înfăptuit şi cheta dragostei, numită în multe feluri. Lucrători sociali au fost şi urmaşii apostolilor, episcopii. Nu există o sugrumare mai cruntă a adevărului decât să susţină cineva că Părinţii Bisericii s-au ocupat doar cu dogma şi nimic altceva. În timpul sinoadelor, în Cezareea a apărut, după cum se ştie, Vasiliada, sub călăuzirea Sfântului Vasile cel Mare. În Constantinopol funcţionau cantine pentru şapte mii de săraci, iar în Alexandria s-au întemeiat primele maternităţi. Nu numai episcopii, ci şi împăraţii şi chiar monahii participau la astfel de lucrări ale dragostei. Pentru toţi aceştia Ortodoxia a fost în acelaşi timp şi dreaptă lucrare.

Un alt element important al Ortodoxiei a fost întotdeauna eroismul pe care îl vedem în mucenicie. Dar nu s-a oprit numai la jertfa sângelui. Fiii Ortodoxiei au arătat mereu curaj şi vitejie în faţa oricărui fel de samavolnicie, fie că provenea de la Iulian, împăratul cel nelegiuit, fie de la arieni şi monofiziţi ori de la iconoclaşti şi de la monahii atraşi de rătăcirile latinilor. Această mulţime de eroi ai Bisericii Ortodoxe nu-i cuprinde doar pe Sfântul Atanasie, Sfântul Vasile şi Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi pe Sfântul Teodor Studitul, egumenul mănăstirii Studion, împreună cu toţi monahii ei, pe Maxim Mărturisitorul şi pe marele erou – Sfântul Marcu Eugenicu, Mitropolitul Efesului.

O caracteristică a Ortodoxiei a fost dintotdeauna şi ierapostolia către barbari, combinată cu civilizarea. Biserica noastră, fără să facă vreodată prozelitism, a răspândit lumina Evangheliei şi a scrierilor, a iubirii şi blândeţii. Această cale spre învăţătură şi civilizare ne este arătată îndeosebi de Sfinţii trei ierarhi prăznuiţi astăzi, care au iluminat toată făptura cu razele vii ale dreptei învăţături despre Dumnezeu şi om. Sfinţii trei ierarhi sunt marii aştri ai tărâmului duhovnicesc al Bisericii.

Ortodoxia a fost întotdeauna calea împărătească a Evangheliei. A păstrat curat şi autentic duhul creştinismului în faţa misticismului întunecat al ereziilor din Răsărit, a centralizării papalo-cezareene a latinilor şi a subiectivismului raţionalist al protestantismului. A păstrat mereu măsura şi armonia, n-a făcut nimic greşit. Pentru că Părinţii au fost mişcaţi de duh, au fost călăuziţi de Dumnezeu în chip sfânt şi duhovnicesc.

Ortodoxia nu a nesocotit omul, nici înţelepciunea, nici natura, nici arta, nu a fost neomenoasă. Le-a explicat pe toate şi a creat cultura. După cum spune troparul Sfinţilor trei ierarhi, a întărit firea celor ce sunt şi obiceiurile oamenilor le-a îndreptat.

Ortodoxia este marşul omului către Făcătorul lui, către îndumnezeire. Îl conduce pe om la dezvoltarea lui deplină întru Hristos şi pentru Hristos. Ortodoxia nu este numai teologie, este totodată şi adevărată psihologie, şi umanism autentic, şi sociologie. Este un diamant care reflectă prin toate laturile adevărul.

Să cunoaştem deci Ortodoxia noastră. Nu teoretic, ci să o simţim şi să o trăim în toată profunzimea şi lărgimea ei. Doar aşa vom putea să o provocăm şi să-i arătăm valoarea.

Ortodoxia noastră nu este muzeu, nu este trecut, ci viaţă, creaţie şi strălucire. Este marele nostru ideal, este nădejdea preţioasă a mântuirii noastre. Este mândria noastră întru Hristos să o propovăduim cu eroism şi slavă, ca nişte fii adevăraţi ai marilor eroi ai Ortodoxiei.

Ortodoxie preafrumoasă, mireasă împodobită a lui Hristos, să nu te tăgăduim noi, nevrednicii, ci dacă vremurile şi împrejurările o vor cere, învredniceşte-ne să vărsăm pentru tine şi ultima picătură de sânge din noi!

*

Credința ortodoxă se numește adevăr, pentru că nu are înșelăciune în ea, nu are minciună, nu este deșartă, ci este adevărul vădit pe deplin al Evangheliei.

*

Trebuie să păstrăm Ortodoxia noastră cu precizie duhovnicească, pentru a avea cu noi harul Sfântului Duh. Să nu ne lăsăm târâți de diferite doctrine și să nu ne clătinăm de anumite întâmplări.

*

Credința Ortodoxă este singura religie care exprimă adevărul în toată dimensiunea, în toată înălțimea, adâncimea și lărgimea lui. Biserica ne vestește despre toate prin adevărul ei. Noi vom rămâne fii credincioși ai Bisericii Ortodoxe, Biserica mucenicilor. Mucenicia lui Hristos va continua până la mucenicii și mărturisitorii din vremea lui Antihrist… Să iubim Ortodoxia noastră și să-i rămânem fii credincioși până la moarte, ca să ne asemănăm cu Mântuitorul nostru Hristos.

*

Trebuie să avem viață ortodoxă, ca să avem și credință adevărată, statornică și neclintită.

Părintele Efrem Filotheitul

Afară!

Afară din cmb-ul babilonic, ,,cel care a ajuns locaș demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, și colivie tuturor păsărilor spurcate și urâte,, (Apocalipsa 18, 3). Afară din acest loc de spurcăciuni și hule împotriva lui Dumnezeu, unde sodomiții de toate felurile au ajuns să fie numărați în rândul ,,bisericilor,,. Au recunoscut ereticii în Creta statut de […]

Afară! — ORTODOXIAÎNCATACOMBE

Despre Părintele Mihai Cantor și îngrădirea sa față de panerezia ecumenistă

Pentru cei care încă nu îl cunosc pe Părintele Mihai Cantor sau cunosc prea puține detalii despre sfinția sa și îngrădirea sa față de panerezia ecumenistă, oferim în cele ce urmează câteva date lămuritoare în acest sens.

Părintele Mihai Cantor a fost hirotonit preot în 27 decembrie 2005, de către Episcopul Petroniu Florea, pe atunci episcop vicar al Episcopiei Ortodoxe a Oradei (din anul 2008 episcop al Episcopiei Ortodoxe a Sălajului). A slujit ca preot paroh la două parohii sălăjene: Parohia Ortodoxă Bârsău-Mare (2006-2008) și Parohia Ortodoxă Bozna (2008-2017). În anul 2015, alături de soția sa, prezbitera Roxana-Cristina Cantor, părintele Mihai semnează Mărturisirea de credință împotriva ereziei ecumenismului (https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2020/02/16/901/), urmând ca în 1 noiembrie 2016 – după acceptarea de către Sinodul BOR a „sinodului” din Creta și în baza Canonului 15 I-II Constantinopol – să întrerupă pomenirea la sfintele slujbe a ierarhului său, Episcopul Petroniu Florea, pe motiv de participare și semnare a documentelor eretice de la „sinodul” cretan din 16 iunie 2016 și propovăduire publică a ereziei ecumenismului.

Semnăturile episcopilor participanți la sinodul din Creta

În plus, la începutul anului 2017, susținut de soție, de pr. Vasile Iovița și alți credincioși din Episcopia Sălajului, părintele Mihai Cantor înaintează o scrisoare ierarhului locului, prin care îi cere acestuia să se dezică de sinodul eretic din Creta, să își retragă semnătura de pe actele emise de sinod și să condamne ecumenismul.

Drept urmare, Episcopia Sălajului, în martie 2017 îi înaintează părintelui Mihai o adresă prin care este acuzat de schismă, instigare la atitudini și fapte negative, neascultarea față de autoritățile bisericești și amenințat cu caterisirea, în cazul în care nu își cere iertare și nu reia pomenirea ierarhului.

Întrucât părintele Mihai Cantor a refuzat acest lucru, în data de 16 martie 2017 a fost oprit de la slujire, iar în data de 28 martie 2017 deferit consistoriului eparhial, judecat în lipsă, caterisit pe nedrept și înlăturat din parohie – caterisire pe care părintele Mihai nu o consideră validă, declarând că, va rămâne pe mai departe slujitor al lui Hristos, că nu va părăsi Biserica Ortodoxă Română și nici nu va pomeni un alt episcop la sfintele slujbe, ci va folosi în continuare formula patristică „pe toți arhiereii ortodocși care drept învață cuvântul adevărului”. Dacă episcopul locului se va lepăda de erezia ecumenistă și de semnătura de la pseudosinodul din Creta, atunci pr. Mihai mărturisește că va relua pomenirea.

De precizat este faptul că în hotărârea de caterisire, i se aduc părintelui Mihai și alte acuzații nefondate, precum:

  • „se subliniază faptul că prin acțiunile sale, părintele Mihai Cantor se află în rătăcire”;
  • „se reține, de asemenea, și faptul că părintele Mihai Cantor, pe plicul în care a trimis dosarul de apărare se adresează Chiriarhului doar cu Petroniu Florea, nemaitrecându-i și demnitatea de Ierarh” (acuzație nefondată deoarece părintele Mihai i s-a adresat în toate scrisorile cu „Preasfinția Voastră”, „Preasfințite Părinte Episcop”);
  • „părintele Mihai Cantor se face vinovat și de faptul că susține o mărturisire de credință împotriva „panereziei Ecumenismului”, publicată de Schitul Prodromu, în limba greacă și tradusă în limba română, pe care a semnat-o încă din anul 2015″ (se observă că panerezia ecumenismului apare, în hotărârea consistoriului, între ghilimele, prin aceasta arătându-se că aceștia nu recunosc ecumenismul ca fiind erezie).

Din anul 2017 și până în prezent, părintele Mihai Cantor se află pe linia nepomenirii, continuând lupta împotriva ereziei ecumenismului alături de Pr. Theodoros Zisis, Pr. Vasile Iovița, Pr. Cosmin Tripon, Pr. Ioan Ungureanu, Ieromonah Grigorie Sanda, Pr. Claudiu Buză, Mihai-Silviu Chirilă și alții care se află pe calea corectă a îngrădirii de erezie.

„Așadar, întâi-stătătorii de care am vorbit înainte sunt eretici și își propovăduiesc erezia lor cu curaj și din acest motiv se despart creștinii (supușii) lor de ei chiar și înainte de a fi făcută o judecată sinodală referitoare la această erezie, cei care se îndepărtează nu numai că nu sunt condamnați pentru această despărțire, ci sunt vrednici de cinstea cuvenită, pentru că nu au provocat schismă în Biserică prin această despărțire, ci mai degrabă au eliberat Biserica de schismă și de erezia acestor falși episcopi. Vezi și Canonul 31 Apostolic.”

Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidalion, Ediția a IV-a, 1886, p. 292

„Dacă patriarhul sau mitropolitul sau episcopul este eretic și ca un eretic propovăduiește erezia cu capul descoperit, adică fără nici o reținere, și în mod deschis învață dogme eretice, cei care se depărtează de el, oricare ar fi ei, nu numai că nu sunt vrednici de pedeapsă pentru aceasta, ci sunt vrednici de cinste ca niște ortodocși, pentru că se despart de comuniunea cu ereticii. Aceasta înseamnă „îngrădiți.” Zidul îi desparte pe cei din interiorul lui de cei din afara lui. Deci, ei nu s-au îndepărtat de episcop, ci de un fals episcop și un fals învățător, nici nu au creat vreo schismă în Biserică, ci mai degrabă au scăpat Biserica de schisme, pe cât le-a fost cu putință.”

Zonaras, P.G., volumul 137, p. 1069

Scrisoare de protest a Gherondei Gavriil, ucenicul Sfântului Paisie Aghioritul, faţă de persecuțiile monahilor care au cuget ortodox

„Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de  Dumnezeu”. (Gheronda Gavriil)

Preacuviosului Egumen,
Părintelui Arhimandrit Nicolae
și binecuvântatei conduceri (gherontie=Sinaxa părinților)
din Sfânta Mănăstire Cutlumuș

Cinstiți Părinți, binecuvântați!

Cu respectul cuvenit față de voi, în calitate de conducere mănăstirească a tuturor fraților dependenți de Mănăstirea noastră, aș dori să vă supun atenției un subiect foarte serios, care trebuie abordat cu sentimente frățești și pe baza obligației pe care o au toți creștinii, și mai ales noi, monahii, de a nu ceda în probleme de credință și adevăr.

Este vorba despre persecuția neîndreptățită, fără iubire de frați și nimicitoare pe care o suportă de ani de zile fratele nostru Părintele Cosma Ieromonahul de la Chilia Sfântul Atanasie al Alexandriei, care aparține de Schitul Sfântului Panteleimon. Ieromonahul în cauză locuiește aici în Sfântul Munte de treizeci și doi (32) de ani, dintre care ultimii douăzeci (20) ca monah care aparține de M-rea Cutlumuș în Chilia pe care am menționat-o.

Motivele care m-au determinat să vă adresez această scrisoare într-o manieră frăţească sunt următoarele: Ieromonahul Cosma este fiul meu duhovnicesc și, datorită acestei legături duhovniceşti, sunt la curent cu situația lui și îndeosebi cu acuzaţiile la adresa lui pe care se străduiesc să i le aducă conducătorii (administratorii)  Sfintei Mănăstiri și a Schitului, care sunt cu totul nedrepte și inexistente.

Decizia sa de a nu participa la slujbele de obște în biserica principală (catolicon) a Schitului, precum și evitarea împărtășirii bisericești cu Părinții din Schit au un suport dogmatic și canonic. Nu vrea să-l pomenească pe Patriarhul eretic (αἱρετίζοντα) Bartolomeu, promotor și stâlp al panereziei ecumenismului, pentru că, pomenindu-l, înseamnă că și el crede la fel. Procedează corect în ce privește evitarea împărtășirii cu părinții din Schit, pentru că aceștia au comuniune cu schismaticii și nehirotoniții din Ucraina, pe care nu-i recunoaște mai mult de jumătate dintre ortodocși, zece din cele paisprezece Biserici Autocefale. V-ați gândi vreodată să recomandați clerului și călugărilor din aceste zece Biserici să aibă comuniune cu schismaticii, așa cum au făcut, din păcate, unii egumeni, ieromonahi și monahi aghioriți? Nu cumva, în loc să-l urmăriți pe Pr. Cosma, ar fi trebuit, ca Sfântă Mănăstire, să cereți Sfintei Chinotite să nu fie recunoscut noul mitropolit necanonic Epifanie al Kievului și să nu permiteți clerului noii biserici pseudo-autocefale să lucreze ca cler ortodox când vizitează Sfântul Munte?

Acesta este motivul principal pentru comportamentul, în opinia voastră, inacceptabil și chipurile anti-monahal al comportamentului bunului Ieromonah, despre care ar trebui să vă răzgândiți după explicațiile suficiente pe care vi le-a dat în scris prin scrisoarea sa din 31.8.2021/13.9.2021, al cărei conținut mi l-a comunicat și mie, ca Părinte al lui duhovnicesc,  și cu care sunt total de acord. Călugărul trebuie desigur să respecte principiile monahale și să-și țină făgăduințele, slujbele, îndatoririle, obligațiile comune datorate Mănăstirii și Schitului. Totuși, mai presus de toate acestea, mai presus de mult-proclamata ascultare fără discernământ față de stareți și episcopi, mai presus de episcopocentrismul de inspirație papală, chiar și mai presus de rugăciunea și slujba de obște, este mărturisirea Ortodoxiei, a adevărului mântuitor, a cărei absență le face pe toate celelalte inutile. Nu așa spunea marele conducător monahal, Cuviosul Teodor Studitul, atunci când îi critică pe călugării din vremea lui care justificau inovațiile și ereziile? „Deci, dacă sunt monahi unii în vremurile de acum, să arăte din fapte. Lucrul monahului este să nu tolereze nici din întâmplare vreo inovație a Evangheliei, ca să nu fie luați drept exemplu de erezie și de comuniune cu ereticii de către mireni, spre a lor pierzanie” (PG 99, 1049).

A nu avea comuniune cu ereticii și schismaticii este o învățătură statornică ​​a tradiției apostolice și patristice, iar pozițiile evanghelice și patristice sunt nenumărate. Mă limitez să amintesc doar două exemple, al unui Mare Ascet, care a întemeiat monahismul și este numit Dascălul pustiului, și al celui mai mare teolog al celui de-al doilea mileniu, care a strălucit ca aghiorit și a proslăvit întreaga Ortodoxie, dar și Sfântul Munte. Mă refer la Marele Antonie și la Sfântul Grigorie Palama. Marele Atanasie ne relatează despre primul că a fost uimitor și bine-cinstitor în probleme de credință.  Nu a avut comuniune niciodată cu meletienii schismatici, nici cu ereticii manihei și arieni, dintre care pe unii i-a alungat din mănăstirea sa când a aflat din convorbiri cum rătăceau. El a spus chiar că sunt mai rele decât otrava șarpelui cuvintele lor: „A fost foarte minunat și bine-cinstitor în cele ale credinței. Nu a avut comuniune nici cu melitienii schismatici, știind răutatea și apostazia lor de la început; nici nu a vorbit prietenește cu maniheii sau cu alți eretici decât până la povățuire spre întoarcerea la buna-credință, socotind și vestind că prietenia și tovărășia cu ei este o vătămare și pierzare a sufletului. Așa se scârbea și de erezia arienilor și poruncea tuturor să nu se apropie de ei și nici să țină reaua lor credință. Când s-au dus la el cândva unii dintre arieni supărați, după ce a examinat și a aflat că sunt necredincioși, i-a alungat din latura lui, spunând că sunt mai rele decât veninul șarpelui cuvintele lor” (Viața 68).

Sfântul Grigorie Palama, în calitate de ieromonah aghiorit, a întrerupt pomenirea ereticului Patriarh Ioan Caleca. În scrisoarea sa „Venerabilului kir Dionisie cel dintre monahi” notează de la început că există trei tipuri de ateism. Primului tip îi aparțin ateii prin excelență, adică cei care neagă existența lui Dumnezeu. Celui de-al doilea tip de ateism îi aparțin ereticii, care distorsionează învățătura despre Dumnezeu, iar celui de-al treilea tip de ateism îi aparțin cei care tac și nu ii combat pe ateii din primul tip și nici pe ereticii din al doilea. La fel ca și astăzi, atunci existau aghioriți care nu doreau să intre în conflict cu patriarhul eretic. Ei chiar l-au criticat pe Sfântul Grigorie pentru că, în loc să se ocupe cu rugăciunea și să practice ascultarea, așa cum sfătuiesc și patriarhii, episcopii și stareții eretici de astăzi, el s-a dedicat criticării rătăcirii lui Varlaam. Sfântul Grigorie, deși era încă ieromonah, nu a ezitat să-l critice cu un limbaj aspru pe patriarhul varlaamit Ignatie al Antiohiei și să scrie că Biserica există acolo unde există adevărulRătăcirea și erezia te scot din Biserică. Acum cei amăgiți și ereticii  răspândesc ideea la credincioșii necatehizați că nepomenirea patriarhului sau a episcopului, adică îngrădirea canonică, te pune în afara Bisericii, în timp ce înăuntrul Bisericii sunt ecumeniștii eretici. Deci Sfântul Grigorie Palama era în afara Bisericii când nu l-a pomenit pe patriarh? Și în afara Bisericii au fost cei trei episcopi și tot Sfântul Munte, printre care și Sfântul Paisie, care au întrerupt timp de trei ani pomenirea patriarhului Atenagora (1969-1972)? Sfântul Grigorie spune: „De fapt, cei din Biserica lui Hristos sunt ai adevărului, iar cei care nu sunt din adevăr nu sunt nici din Biserica lui Hristos și cu atât mai mult cu cât se mint pe ei înșiși, numindu-se păstorii și arhipăstori sfințiți pe ei înșiși și unii pe alții; căci noi am fost învățați că nu este caracterizat creștinismul prin fețe, ci prin adevăr și acrivia credinței.” (Desființarea scrisorii lui Ignatie 3).

Al doilea motiv care m-a motivat să scriu această scrisoare, în afară de a-mi declara acordul față de atitudinea mărturisitoare și vrednică de laudă a Ieromonahului Cosma, care se bazează pe învățătura și practica din toate timpurile a Sfinților, a fost admirația mea, și exprim aceasta cu profundă tristețe și amărăciune, că această persecuție de durată și neomenoasă împotriva lui este în mod esențial îndreptată încă o dată către persoana mea umilă. Ieromonahul Cosma este absolut de acord cu pozițiile și părerile mele cu privire la ceea ce tulbură Biserica în ultima vreme și zguduie ecleziologia ortodoxă și, din acest motiv, este singurul preot din zona din jurul Chiliei mele unde pot să particip la Liturghie și să mă împărtășesc cu preacuratele Taine. Prin urmare, impunându-i, fără motive serioase, fără abateri specifice, pedeapsa opririi de la slujbă, care, conform Dreptului Canonic, se impune cu un rechizitoriu specific și o procedură anume, căutați în esență să ne lăsați lipsiți de Liturghie și neîmpărtășiți pe mine și pe părinții din jurul meu, așa cum ați făcut mai devreme, persecutându-l pe părintele Irineu total pe nedrept.

Al treilea motiv pentru care vă scriu această scrisoare este faptul că trebuie evitată smintirea credincioșilor, care respectă și cinstesc Sfântul Munte, când sunt făcute cunoscute măsurile inumane, pentru prima dată auzite și nemaiauzite pe care le-ați luat împotriva Ieromonahului Cosma, ca să încovoiați reacțiile lui ortodoxe. Vă sunt cunoscute și nu le voi enumera. Nu l-ați încovoiat nici cu amenințarea expulzării din Chilia lui, nici cu întreruperea alimentării cu apă timp de nouă (9) luni. Monahii sunt prigoniți, nu prigonesc. Nu voi argumenta mai departe, pentru că știu că vă voi întărâta, dacă nu v-am întărâtat deja, susținând pe un frate al nostru persecutat, calomniat și șantajat pe nedrept. Grija voastră părintească și pastorală ar fi trebuit să se îndrepte către alţi fraţi dependenţi ai mânăstirii noastre, care au ieșit deplin de pe calea vieții și a desăvârșirii monahale, și pe ei ar fi trebuit să-i învăţaţi și să-i aduceţi în simţiri, nu pe Părintele Cosma, care, sub călăuzirea mea și a altor Bătrâni, face ceea ce este de la sine înțeles, ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și nu celor puternici și tari ai lumii.

Pedepsele impuse pe nedrept și ilegal, atunci când nu provin din grija frățească și părintească, ci dintr-o încercare de șantaj și intimidare pentru a atinge scopuri neortodoxe, nu sunt validate de  Dumnezeu. Vai, dacă Dumnezeu ar fi validat prigonirile ereticilor și a propovăduitorilor de erezii împotriva ortodocșilor!

Mă rog ca Dumnezeu, prin mijlocirile Sfinților Părinți mărturisitori și mai ales ale Părinților Aghioriți, să-l întărească și mai departe pe Părintele Cosma pe calea ortodoxă și să vă lumineze și pe voi să încetați a-l persecuta pe nedrept. Pedeapsa de șase luni de oprire de la slujire pe care i-ați impus-o nu este „trezitoare”, așa cum credeți, ci nedreaptă și răzbunătoare! Alții trebuie să se trezească și să înțeleagă cele de la sine înțeles pentru monahi. După sfatul și îndemnul meu, dar și al altor Bătrâni, nu va respecta regula opririi de la slujire pentru că nu este conformă nici cu litera, nici cu spiritul Sfintelor Canoane și, în consecință, nici măcar cu Carta Sfântului Munte și cu Regulamentul Intern al Mănăstirii.

Cu respect și nădăjduind în încetarea persecuției împotriva noastră,

Monahul Gavriil
Sfânta Chilie a Cuvioșilor Hristodul din Patmos și Arsenie Capadocianul
Sfânta Mănăstire Cutlumuș, Sfântul Munte Athos, 25.06.2022

Sursa: https://theodosie.ro/

Panerezia ecumenismului și cele două separări ale veacului al douăzecilea

În secolul al XX-lea s-a ivit o mare erezie în Biserică, erezia ecumenismului și aceasta a avut ca rezultat două separări: una numită a vechiului calendar și a doua în Sfântul Munte, săvârșită de monahi între anii 1970-1973. Dacă am dori să cântărim erezia ecumenismului în raport cu ereziile vechi – rămânând sinceri față de noi înșine – ar trebui să mărturisim că aceasta a pricinuit cea mai mare pagubă Ortodoxiei, nu atât pentru că a condus pe membrii Bisericii către alte erezii și către alte tabere, ci mai ales pentru că a schimbat din rădăcină cugetul ortodocșilor, într-atât încât să nu mai știm care sunt hotarele dreptei credințe și alte Bisericii, care este poziția corectă a dreptcredincioșilor față de eretici, care sunt obligațiile lor față de o erezie apărută în Biserică, care sunt limitele ascultării față de păstori în vreme de erezie și – cel mai important – să nu mai cunoaștem răspunderea personală a fiecărui ortodox în ce privește combaterea ereziei, nici prețul pe care este obligat fiecare să-l plătească în vederea stingerii văpăii eretice.

Ca să înțelegem această modificare radicală a cugetării dreptcredincioșilor, petrecută prin intermediul ereziei ecumeniste, vom aminti o pildă din perioada bizantină, cu puțin timp înainte de căderea imperiului.

Mai înainte am prezentat – din memoriile lui Silvestru Syropulos – litania de la înscăunarea patriarhului latino-cugetător Mitrofan, la întoarcerea de la sinodul din Florența (https://ortodoxiajertfitoare.wordpress.com/2022/06/11/1995/). Syropulos descrie cum în ceasul litaniei, poporul din Constantinopol, numai văzând pe cardinalul delegat de papă aproape de patriarh, înțelegea că patriarhul era latino-cugetător și nu voia nici măcar să ia binecuvântare. De asemenea, pomenește de preotul care din curiozitate voise să vadă cum se face întronizarea patriarhului, fără să ia parte la ea și pe care enoriașii săi l-au socotit numaidecât latino-cugetător și vânzător al credinței, delimitându-se de el până când acela a dat în fața lor făgăduință, cu jurământ, că nu se va mai apropia de latino-cugetători. Acesta era cugetul poporului și instinctul Ortodoxiei înainte de căderea Constantinopolului.

În zilele noastre, dimpotrivă, vedem la televizor nu pe un cardinal la o litanie, ci pe însuși papa stând pe tronul catedralei patriarhale din Constantinopol (și din alte patriarhii), rostind Tatăl nostru la Sfânta Liturghie de Sfântul Andrei, dând sărutarea frățească patriarhului la „Să ne iubim unii pe alții”, binecuvântând pe ortodocșii care urmează să se împărtășească, cântându-i-se tropare și imnuri; pe toate acestea poporul ortodox le întâmpină cu asemenea apatiei și indiferență, ca și cum s-ar petrece nu la el acasă, ci pe altă planetă. Iar cel mai dureros este că și călugării aghioriți, aflați sub jurisdicția patriarhiei Constantinopolului, au aceeași atitudine față de acest gregorism eclezial.

Exact aceasta este alterarea cugetării suferită de ortodocși, a cărei cauză este erezia ecumenismului. Fiindcă ecumenism înseamnă – în fapt – schimbarea radicală nu doar a hotarelor credinței pe care le-au stabilit Părinții, nu doar a hotarelor stabilite de Sfânta Scriptură și de Sfintele Canoane, nu doar a Tradiției referitoare la înfruntarea ereticilor, ci și schimbarea radicală a cugetului dreptcredincioșilor, care trebuie să învețe (!) să le trateze pe toate acestea ca pe niște înțepeniri medievale, întuneric învechit, ca lipsă de dragoste și discernământ și ca pe o mentalitate a trecutului, care trebuie depășită, fiindcă nu ține pasul cu evoluția socială și cu cerințele contemporane ale Noii Ere.

Fără îndoială se cade să mărturisim că, prin absenteismul ortodocșilor, ecumenismul și-a ajuns întru totul țelul. Fiindcă lucrarea aceasta de alterare din rădăcină a cugetului ortodocșilor și-au asumat-o păstorii înșiși, chiar episcopii care de acum au rolul pe care îl jucau cândva uniții și misionarii protestanților. De cealaltă parte, norodul trebuie călăuzit să nu mai facă deosebire între cuviincios și necuviincios, ci ca să le socotească pe toate la fel.

Erezia ecumenismului constă în înlăturarea hotarelor Bisericii, în apropierea treptată – la nivel bisericesc – de toți ereticii și în întrepătrunderea ortodocșilor cu aceștia. Adică tocmai ceea ce Părinții au combătut, noi trebuie să iubim, ceea ce ei au ocolit, noi trebuie să îmbrățișăm, ceea ce ei au blestemat, noi trebuie să recunoaștem, ceea ce ei au retezat, noi trebuie să coasem la loc și ceea ce ei au condamnat, noi trebuie să dezvinovățim. De aceea spunem că ecumenismul nu este o erezie care lovește sau alterează o anumită dogmă, ci erezie care calcă totul în picioare, transformând treptat Biserica – prin dezrădăcinare și anulare – din Rai în peisaj lunar.

Faptul că astăzi ecumenismul înaintează către anularea hotarelor Bisericii și ale credinței în mod treptat și metodic este dovedit de lupta organizată împotriva adevărului și a credinței adevărate, precum și de punerea în aplicare a unui plan bine stabilit, așa încât toate să fie înghițite de popor și mai ales de monahi.

Iar faptul că ecumenismul, dimpotrivă, este prezentat ca și cum n-ar înlătura nimic din credință și Tradiție, iar păstorii – mai ales episcopii – se laudă și se înfățișează ca păzitori ai credinței și ocrotitori ai turmei, demonstrează că este cea mai vicleană erezie: erezie care se comportă asemeni sepiei, care cu cerneala ei tulbură apa și ia culoarea mediului înconjurător; erezia vremurilor de pe urmă în care diavolul va încerca să-i înșele și pe cei aleși.

Ceea ce ajută mai mult decât ne închipuim la consolidarea ereziei ecumeniste este evoluția științei și tehnologiei, precum și concepțiile contemporane despre lume, împreună cu care nu doar că se întovărășește de minune, dar de cele mai multe ori le folosește ca unelte și arme pentru a se răspândi. Cu alte cuvinte știința și tehnologia ne duc spre o viață lejeră, fără constrângeri și limite, fără nevoință și lipsuri, anulând de fapt viața ascetică a Bisericii: sărăcia, înfrânarea, strâmtorările și lupta împotriva patimilor. În vreme ce viziunile moderne despre lume vorbesc despre comunicare, unitate, înlăturarea barierelor, de pace, dragoste, împrietenire și – în special – de faptul că trebuie eradicate toate concepțiile vechi pentru a intra în spiritul Noii Ere. Toate acestea de bunăseamă că sunt pe placul ecumenismului, al cărui duh este lumesc și secularizat, dar sunt în opoziție cu întreaga Tradiție a Bisericii.

Astfel ecumenismul este prezentat în ochii lumii ca progresist, iar purtătorii săi ca oameni pacificatori și cu viziune largă, care se îngrijesc până și de ecologie și de salvarea planetei, pe când Ortodoxia ar fi statică, înțepenită în cele vechi, nemișcându-se nici măcar un pas din Tradiția ei! Pe deasupra, unificarea politică și guvernarea tuturor oamenilor în scopul pecetluirii lor, după modelul Apocalipsei Sfântului Ioan Teologul, precum și dominația antihristului, ajută la întărirea ereziei ecumeniste, pentru că prin ea se reușește o unificare bisericească, o guvernare unică a „bisericii” și o interdependență cu evoluțiile politice, așa încât Biserica să nu încerce nicio împotrivire sau ocrotire a membrilor ei față de situația politică sau de apostazia spirituală.

Din cele puține pe care le-am amintit se înțelege că erezia ecumenismului este singura din istoria Bisericii care își dezvăluie treptat chipul, totdeauna în funcție de stadiul asimilării devierilor sale de către popor. Ereziile vechi își dezvăluiau de la bun început învățătura și conducătorii lor se luptau pentru consolidarea ereziei. Ecumenismul – din contră – nu se ocupă cu vânarea adepților, din moment ce predomină în rândurile păstorilor și episcopilor, ci se ocupă de propaganda sistematică în vederea alterării cugetării ortodocșilor, precum și cu apropierea meșteșugită și treptată față de eretici. De aceea [ecumenismul] este ajutat foarte mult de indiferența credincioșilor în probleme de credință și de atribuirea acestor probleme numai episcopilor.

Toate acestea au fost înfățișate în trecere, numai și numai pentru că trăim evoluția ereziei ecumeniste și pentru a conștientiza erezia vremii noastre, modul în care se impune, precum și care sunt purtătorii și uneltele ei.

Graiuri profetice ale Sfântului Ioan Iacob Hozevitul

GRAIURI PROFETICE

                                                                                   (Culese din hrisoave greceşti)

1. La anii veacului din urmă,
Păstorii cei duhovniceşti
Se vor abate de la turmă,
Urmând curentelor lumeşti.

2. Păşi-vor ei pe cale strâmbă,
Lăsându-şi drumul părintesc,
Şi vor cânta la oi din „drâmbă”,
Iar nu din „fluier păstoresc”.

3. Vor face focul cu „progresul”
În „staulul duhovnicesc”
Şi fumul va stârni eresul
Retezului papistăşesc.

4. Atuncea lumea cu ştiinţă
Va face născociri mereu.
Şi nu va fi la ea credinţă,
Nici temere de Dumnezeu!

5. Poporul cel cu simplitate
– De frica veşnicelor munci –
Va mai păzi cu scumpătate
Dumnezeieştile porunci.

6. Dar vieţuind în neunire
Şi fără povăţuitori,
Vor fi urâţi de stăpânire
Şi mulţi vor sta prin închisori.

7. Acei cu râvnă mai fierbinte
La fapta bună şi smeriţi,
Vor fi ca cei ieşiţi din minte
De toată lumea socotiţi.

8. Înţelepciunea omenească
Va face idoli pe pământ.
Şi lumea vrea să folosească
Dezmăţul ca aşezământ.

9. Vor tunde bărbile şi părul
Şi hainele vor reteza,
Iar legile cu adevărul
La modă toate vor scurta.

10. La tineri nu va fi ruşine
Şi nici iubire între fraţi,
Iar moda va târî cu sine
Pe oamenii destrăbălaţi.

11. Atuncea Dumnezeu, cu greaţă,
Va căuta spre pământeni
Şi-i va lipsi pe mulţi de viaţă
Ca oarecând pe „sodomeni”.

12. Pământul îşi va pierde mana
Şi munca nu va fi cu spor,
Că mulţi vor crede pe Satana
Tovarăş slobozirii lor!

13. Atuncea lumea va să fiarbă
Ca un cazan la „pirostea”,
– Aprinsă de mânie oarbă –
Şi pacea ei se va lua.

14. Războaie mari, înfricoşate,
Se vor ţine aproape lanţ,
Dar mai grozav va fi ca toate
Al „celor şapte, la Bizanţ”!

15. Popoarele civilizate
Când mai vârtos vor progresa,
Ca fiarele înfometate
Cu dinţii se vor sfâşia.

16. Vor face „care” zburătoare,
Iar coada lor de scorpion
Va face iarăşi tulburare
Ca turnul de la Babilon.

17. Atunci vor fi ca armătură
Balauri groaznici de metal,
Împrăştiind pârjol din gură
Şi fumuri cu venin mortal.

18. La vii abia a treia parte
Din toată lumea va scăpa,
Iar restul se va da la moarte;
Apoi războiul va-nceta!

19. Căci Înger va veni din ceruri,
Strigând cu glas înfricoşat,
Să pună capăt la măceluri
Puterile din Ţarigrad.

20. Acolo Îngerii vor pune
Pe tronul bizantin un Sfânt
Şi paşnic toţi se vor supune,
Lipsind războiul pe pământ.

21. Atunci va fi Ortodoxia
În toată lumea strălucind,
Şi va să piară duşmănia,
Belşug şi dragoste fiind!

Sursa: Sf. Ioan Iacob Hozevitul, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din Lumină, Bucureşti, 2006 , pp. 196-198